Revistă editată de Fundația Națională pentru Știință și Artă Director: Eugen SIMION nr. 10-11 (408–409) • octombrie - Noiembrie 2021 B. Fundoianu (II) Fragmente critice de Eugen SIMION VECINĂTĂȚI BACOVIENE: TZARA, BLECHER, CARAION PAUL CERNAT: LE RÔLE DES ACADÉMIES EUROPÉENNES AU XXI E SIÈCLE PENSER L'EUROPE: CERCUL LITERATURII SIMONA MODREANU: DE ACEEA COPACII SUNT COPACI ȘI CIULINII CIULINI... VIRGIL TĂNASE: DANTE 700 ȘI CULTURA ROMÂNEASCĂ MIHAI CIMPOI: Revistă editată de Fundația Națională pentru Știință și Artă , Grupul interdisciplinar de reflecție și Editura Expert , sub egida Academiei Române Numărul 10-11 (408-409) / 2021 ISSN: 1220-6350 / ISSN (on-line): 2285-5041 Eugen SIMION director Valeriu IOAN-FRANC redactor-șef Lucian CHIȘU coordonare editorială Mihaela BURUGĂ secretar de redacție Bianca BURȚA-CERNAT Oana SOARE Paul CERNAT DTP: Mihăiță STROE Mihai CIMPOI Serge FAUCHEREAU (Franța) Valeriu IOAN-FRANC Jaime GIL ALUJA (Spania) Radivoje KONSTANTINOVIĆ (Serbia) Michael METZELTIN (Austria) Thierry DE MONTBRIAL (Franța) Evanghelos MOUTSOPOULOS (Grecia) Basarab NICOLESCU Eugen SIMION Virgil TĂNASE Dumitru ȚEPENEAG REDACȚIA: COLEGIUL ȘTIINȚIFIC: site: caietecritice.fnsa.ro e-mail: office@fnsa.ro CUPRINS 10-11 / 2021 3 Eugen SIMION B. Fundoianu (II) B. Fundoianu (II) FRAGMENTE CRITICE Simona MODREANU Cercul literaturii The Circle of Literature 50 COMENTARII 15 Jacques DE DECKER, Virgil TĂNASE, Dan POPESCU, Michael METZELTIN, Serge FAUCHERAU Rolul academiilor europene în secolul al XXI-lea Le rôle des académies européennes au XXI e siècle A GÂNDI EUROPA 41 Virgil TĂNASE De aceea copacii sunt copaci și ciulinii ciulini... That is why Trees are Trees and the Thistles are Thistles... SCRISORI DIN PARIS Mihai CIMPOI Dante 700 și cultura românească Dante 700 and the Romanian Culture 63 Mihăiță STROE O monografie de reabilitare A Rehabilitation Monograph 85 Paul CERNAT Vecinătăți bacoviene: Tzara, Blecher, Caraion Bacovian Adjacencies: Tzara, Blecher, Caraion 78 Numărul 10-11 (408-409) / 2021 ■ 3 A doua parte a studiului continuă analiza volumului Priveliști (1930), vădind în Fundoianu un scriitor care știe să sugereze bacovian substanța densă și ipostazele micului univers al tăcerii, plicti- sului și al singurătăților provinciale. Natura ne parvine mai degrabă prin evocare decât prin descri- ere, iar anxietatea se dovedește a fi cu adevărat particularitatea care-l distanțează de tradiționaliștii autentici (G. Călinescu) sau extremiști (Lovinescu), cărora le fusese asimilat de critica vremii. Psal- mii săi și versurile cu teme religioase nu fac decât să sporească paradoxul în care se înscrie acest liric surprinzător care nu ține seama de orientările ideologice ale literaturii. Cuvinte-cheie: Fundoianu, Priveliști, psalmi, natură, evocare The second part of the study continues the analysis of the volume Priveliști (1930), finding in Fun- doianu a writer who manages to suggest in a bacovian fashion the dense substance and the hypostases of the small universe of silence, boredom and provincial loneliness. Nature comes to us through evoca- tion rather than description, and anxiety turns out to be in fact the peculiarity that separates him from the authentic traditionalists (G. Călinescu) or extremists (Lovinescu), to whom it had been assimilat- ed by the critics of his time. His psalms and poems with religious themes only increase the paradox of this surprising lyricist who does not take into account the ideological orientations of literature. Keywords: Fundoianu, Views, psalms, nature, evocation B. Fundoianu (II) EUGEN SIMION Academia Română, președintele Secției de Filologie și Literatură, directorul Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” Romanian Academy, President of the Philology and Literature Section, Director of the “G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory e-mail: eugen.simion@fnsa.ro Fragmente critice Abstr ac t Să revenim la peisajul personal ( geniu lo- cului ). El se concentrează în jurul Herței , spațiul copilăriei, spațiul de securitate și, mai ales, obiect de contemplație repetată, asu- mată liric și afectiv și puternic personificată. Termenul „descripție”, folosit de regulă de critica literară în cazul poeziei peisagistice, nu i se potrivește, nici chiar acela, mai vag, de evocare , deși orice percepție a naturii – indiferent de configurația ei – este și o evocare , adică o reconstituire subiectivă a obiectului ce se lasă privit. Mai potrivit poa- te fi termenul de creație . Peisajul autentic, original, cu valoare estetică, în literatură ca EUGEN SIMION 4 ■ Numărul 10-11 (408-409) / 2021 și în pictură, este o formă de creație, nu o reproducere fidelă. De altfel, natura în stare pură nu ocupă un loc central în Priveliști Când apare pe pânză, natura în starea ei primordială este doar rama târgului în care timpul mucezește și bătrânețea oamenilor și a lucrurilor din Herța agonizează dincolo „de garduri și de porci”. Porcii, ca și boii și vacile cu șorțuri albe revin deseori în peisaj, ca elemente de contrast. Să luăm cazul unui poem excepțional ( Simplu ) în care autorul concentrează mai toate datele peisajului său, halucinant de realist și hibrid și, în același timp, aproape fantastic prin acumularea de detalii, ca într-o povestire fantastică scrisă de un autor care evită, inteligent, miraculosul, magicul, dar și notația strict obiectivă. Iată cum arată o toamnă în viziunea melanco- lic-anxioasă a lui Fundoianu, îndrăgostit de amurguri, de podgorii, dar și de cirezile ce mugesc, prevestitor, dincolo de larma culegătorilor de struguri. Poemul începe tradițional, ca un peisaj scris de Pillat, senin, opulent și surâzător, dar reveria lirică este numaidecât spartă de amănuntele prozaice, sfidătoare pentru lirismul tradițional: femei goale, cu fața pământie, ascunse în lanuri, un popă cu gândul la bunuri materiale, neveste care au „țâța seacă” și, ca totdeauna, „viața cu garduri și cu porci”. O pictură splendidă prin care trece, demitizat, Dumnezeu. Nu lipsește de pe această pânză realizată de un realist fantast sicriul simbolist, dizgrațiosul și grotescul tragic: „Ce simplu e amurgul acesta de sfârșit de toamnă! Boi, pe dealuri, duc arătura-n vid. Septembre strânge-n doniți strugurii toți din toamnă, și-n tălpile-i desculțe îi calcă sus, în cramă. Ploaia veni cu sânge și cu furnici, din Sud; câte-un pândar împușcă tăcerea ca un surd, și liniștea s-adună din mii de cioburi sparte. O fată, ici, în câmpuri, a adormit pe spate, și-acum o duc țăranii pe umeri, pe sicriu un clopot își desfoaie buchetul arămiu, să prelungească parcă amiaza din vecerne; e miros tare umed din fânuri; e devreme, și-i lîngă raclă bine oriunde te întorci. Ca totdeauna, viața-i cu garduri și cu porci, cu vișini și neveste care au țâța seacă. În anotimp, simți pasul lui Dumnezeu cum calcă și numără pe mână câștigul din fâneți: mălai e pentru oameni și mei pentru stigleți. Cirezi halucinate mugesc pe după vie; femei goale, în lanuri, au pielea pământie, și ai putea pământul în pielea lor să-l ai. Un popă – poate Naiba – cu mintea spre mălai, peste sicriu, cu brațul întins, blagoslovește. Din curba lui, pământul s-a-ntins, se umflă, crește, și cheamă către dânsul oamenii de noroi. Şi oamenii se culcă cu sufletu-n noroi, îl scuipă, îl sărută, îl blastămă, îl iartă – și bulgării de noapte se prăbușesc pe moartă.” Dacă este să citim Priveliștile ca niște poeme expresioniste, Simplu este un argument verosimil. Violența culorilor și numărul relativ mare de contraste din sfera realului duc, într-adevăr, gândul lectorului spre pictura lui Soutine și Kokoschka. Ov.S. Crohmălniceanu a dovedit, corect, această filiație. Expresionismul, ca și – sub latură for- mală – relațiile cu sincretismul avangardei nu sunt însă singurele concepte, tehnici, lim- baje ce pot defini lirica lui Fundoianu, care, încă o dată, nu-și găsește locul nici printre tradiționaliștii autentici (unde, am reținut, l-a introdus G. Călinescu), nici printre extremiștii citați de Lovinescu. Factorul ce particularizează, în chip decisiv, aceste poe- me ce cultivă primitivitatea și urâtul târgului provincial (în prelungirea lui Bacovia și, în genere, a decadenților ) este, mai spun o dată, anxietatea, adică o dorință vagă de evadare și, mai precis, un sentiment de vulnerabilitate și insecuritate ce se insinuează în versuri și B. Fundoianu (II) Numărul 10-11 (408-409) / 2021 ■ 5 le tensionează, așa încât peisajul pe care îl percep își pierde caracterul lui descriptiv și devine o confesiune, expresia unei stări de existență. Starea unui poet care, e limpede, nu se simte bine în lume. Ceva îl împiedică totdeauna să prelungească reveria frumo- sului din natură, amenințat de agresiunile urâtului și, evident, ale timpului. Iată un poem ( Urâtul ) care reconstituie liric, cum spune și titlul, interiorul unei case devastate de curgerea vremii și împietrite în tăcerea și inerția lucrurilor bătrâne: „În casa de tăcere cu iederi și urzici, plină cu somn de bufniți cârne, cu ochii mici, nimeni nu știe toamna când a intrat în casă, și anii de când surpă pereții, ca să iasă. Un clopot surd la masă și la culcat chema; avea și-atuncea spartă arama, și coclea, și-l ascultam, cu gura pe lespede, cum geme, să ție-n loc moluzul și curgerea de vreme. Motani de porțelană, cu ochii verzi, au tors plecarea-n lume-a celor ce nu s-au mai întors; dar s-auzeau, în seară, cu geamăt de lăuze, clapele-ntârziate pe mâni, ca niște buze. Poate e mama care moțăie-n jâlț, aici – coase ciorapi de lână moale, pentru bunici. Dacă-ar cădea odată ploile roșcovane, prin mădulare-ar curge din nou, ca prin burlane, și-ai fi în casă singur, pustiu și monoton – ca-n insula vreunui sălbatec Robinson.” Poem reușit estetic. În el, plictisul simbo- list capătă o concretețe surprinzătoare prin acest amănunțit recensământ al obiectelor ce mor încet și inevitabil, ca și cei care au ple- cat în lume și nu s-au mai întors . Fundoianu este, în poezia noastră, acela care, după Bacovia, știe să sugereze substanța densă și ipostazele acestui mic univers al tăcerii, plictisului și al singurătăților provinciale. El asociază, de regulă, această imagine cu pei- sajele toamnei pe care, așa cum am reținut, La Fundoianu, natura în stare pură nu ocupă un loc central în Priveliști. Când apare pe pânză, natura în starea ei primordială este doar rama târgului în care timpul mucezește și bătrânețea oamenilor și a lucrurilor din Herța agonizează dincolo „de garduri și de porci”. Porcii, ca și boii și vacile cu șorțuri albe revin deseori în peisaj, ca elemente de contrast EUGEN SIMION 6 ■ Numărul 10-11 (408-409) / 2021 le reia sub diverse chipuri și cu stări de suflet, iarăși, sensibil diferite. Ici ( Provincia II ) toamna sosește din Galați rumenă, cu flori în păr roșcate de olane și o liniște „tare ca o nucă”, colo ( Femeie luminoasă ) toamna capătă implicații erotice: este identificată cu o femeie („femeia de pământ”) pe care poetul o identifică insistent cu „pământul bun și negru” în care s-au retras toți ai lui și, într-o zi, va poposi și el, urmând regulile destinului. Ca romanticii și simboliștii, el asociază erosul cu moartea, patimile tinere cu materia primară („matricea dată din ziua cea dintâi”), într-un discurs în care erosul se pierde în profeții biblice. Tonul este grav, ca un clopot de mânăstire moldovenească, frumusețea femeii iubite este, curios, ase- muită, în ordine materială, cu „un polen netrebnic și carnea ca orcare gândire mai zemoasă”. Este modul frecvent în versurile lui Fundoianu de a evita clișeele literare, forțând – și în cazul poeziei erotice – com- binațiile, comparațiile imprevizibile: „Femeie, pământ negru, te vreau și te iubesc, te vreau, cum vreau, femeie, pământul bun și negru, pământ proaspăt în care dormiră toți ai mei, pământ tânăr în care mi-i tânără chemarea, pământul unde-n urmă vreau să adorm și eu.” Erosul apare rar în Priveliști și, când apare, el intră în tabloul vast cu ploi bine- făcătoare, cu vacile roșcovane și cu podgoriile ce pregătesc vinul cel nou, ca în Rugă simplă : „Lasă să se reverse podgoriile lumii! Fă să se coacă via și dă-ne vinul nou, ce ostenește capul și limpezește trupul. Iar mie dă-mi femeia pământului tău negru, albă ca și lumina pământului tău negru, bună ca și nutrețul pământului tău negru. Şi-n urmă, prăbușește-mi lumina din văzduh, îngroapă-mă sub toată lumina din văzduh, agheasmă blestemată, ploaie de primăvară.” Revenind la toamnele lui Fundoianu, remarcăm că ele nu sunt, totuși, totdeauna triste. Într-un poem din 1922 ( Vreau toam- nă, via ), el laudă, în consens de data aceasta cu Pillat, opulența și larma culesului de vie și face recomandări oenologice: „Vreau toamnă, via plină cu chef și lăutari butoaiele cu tunete de iarnă și dogari ..................................................................... Lăsați să-mbătrânească vinul cel nou vreau să mă rog în toamna asta ca un schimnic.” Într-un Rondel de toamnă rămas în re- vistele timpului, poetul evocă, minulescian, „cripta sfintelor iubiri”, iar în altă parte ( Amurg de toamnă ) ascultă, ca în sonetele lui Eminescu, ploaia ce bate în geam, dar și geamătul porumbului, freamătul prevestitor al pădurii și deplânge moartea iminentă a macului și a răsurei. Tema morții vegetale B. Fundoianu (II) Numărul 10-11 (408-409) / 2021 ■ 7 reapare în multe alte versuri rămase în pe- riodice sau în manuscris. Ele ne spun ceva despre închipuirile și despre cultura poetică a autorului. Un laborator de creație bogat în care aflăm fragmente de poem cu totul onorabile, neincluse de autor, din prea mare scrupul, probabil, în volumul de Priveliști Mircea Martin face o selecție judicioasă din punct de vedere literar a acestor pagini. Pot fi găsite, desigur, și alte versuri notabile, probă a talentului precoce al lui Fundoianu și a dorinței vizibile de a-și crea un stil ori- ginal, părăsind simbolismul incipient. Din aceste poeme, fatal imperfecte, ne putem face o idee mai precisă despre modelele alese de Fundoianu și despre tematica lui cuprinzătoare. Aflăm, aici, un poet în luptă cu limba, dar și cu influențele pe care le acceptă sau se manifestă indirect. Într-un poem ( Dorm florile ) cântă, în stilul lui Anghel, dar cu accente mai aspre, somnul extatic al crinului. În altul ( Hiems ) evocă parcurile „hesperide” ale simboliștilor sau „viorile bastarde” și „pacea calmă și divină” care, după cum ne-am putut da seama din versurile analizate până acum, vizitează rar, foarte rar spiritul poetului. O clipă, așadar, de liniște și reverie clasică. Are timp să scrie câteva marine (o temă minulesciană, cu pre- dilecție), să elogieze sicomorii aduși în poezia românească tot de simboliști. Nu lipsesc din acest laborator de creație temele și neliniștile din Priveliști , începând cu urâtul provinciei (ca în Ți-s mâinile mai pure ): „Provincie urâtă, într-o natură tristă, natură ca o baltă cu lintiți și noroi – lumina ta ploioasă în sufletu-mi persistă ca într-un câmp de toamnă căderile de foi. Decorul tău și crinii din ierni și planta dură și putreda ta toamnă cu ploaie și pustiu cât le iubesc și, totuși, cât le urăsc – sicriu în care-mi dorm ființa și sufletul, natură! Căci aș voi să mistui provincia aceasta și balta de natură cu lintiți și noroi, și-aș vrea să curm zăgazul de toamne și de ploi și lebedei, de fire, să-i sparg cu sânge țeasta. Să pun în fire nota cea nouă ca-ntr-un flaut; lumină-n loc de ploaie, decât bazen, părâu, și turme albe-n piscuri, în bărăganuri, grâu și tot ce pot în mine ca-n Univers să caut. Şi-așa cu mâna pură să gâtui dimineața, în lebăda cu sânge și baltă, un trecut – și-apoi, curat de crimă, pe țărm, ca pe-un sărut, cu mâinele de sânge să preamăresc Viața.” Sunt versuri în nota specifică lui Fundoianu, amestec de ură (cruzime rea- listă) și iubire. De reținut, aici, elogiul pe care vrea să-l aducă vieții , odată cu elogiul luminii și ploii regeneratoare. Două elemen- te ce trec, deseori, prin spațiul Priveliștilor Ca romanticii și simboliștii, el asociază erosul cu moartea, patimile tinere cu materia primară, într- un discurs în care erosul se pierde în profeții biblice. Tonul este grav, ca un clopot de mânăstire moldovenească, frumusețea femeii iubite este, curios, asemuită, în ordine materială, cu „un polen netrebnic și carnea ca orcare gândire mai zemoasă”. Este modul frecvent în versurile lui Fundoianu de a evita clișeele literare, forțând – și în cazul poeziei erotice – combinațiile, comparațiile imprevizibile EUGEN SIMION 8 ■ Numărul 10-11 (408-409) / 2021 Decorurile cenușii și atmosfera rurală a târgului Herța, cu negustori ovrei, copii desculți, fete roșcovane și ploi nesfârșite, le regăsim, pe toate, într-o remarcabilă gravură din 1917 ( Provincia XVII ): „Un cer mărunt de toamnă e risipit în târg. Se simte-n aer ploaie și-i cenușiu și-n sârg la prăvălii, lumina o zăvorește-oblonul. Prin gratii de rugină vezi, mâniet, patronul pe ucenici îi ceartă; s-a scuturat un tei – unei leliți desculțe, la un cântar, ovrei îi măsură o chilă de borș ori de scrumbie. Pe rafturi cu unelte ori cu galanterie, au scos păingăni ațe din pântec și pândesc. E târgușorul umed, ploios și ovreiesc și mâțe de funingeni visează lună nouă. O fată roșcovană stă-n prag, pierdută. Plouă, și-o diligență vine din negură și munți – în apă, ciufulite, stau gâștele subt punți și dup-asfalturi ude e glod și apărie. Desculți, copiii-și joacă vapoare de hârtie și plâng că se desfoaie curând în cenușiu. Vin vaci de la pășune, agale și pustiu – și cum mugesc, cu capul întors, de parc-ar suge – muiet, tot târgul parcă în înserare muge.” Citind-o, mă întreb, încă o dată, de ce autorul a lăsat-o deoparte. Este, liric vor- bind, inspirată, pregnantă, ca o repetiție finală înainte de un mare concert. De aceeași calitate sunt și Priveliștile XIII și XIX despre „Timpul coclit de liniști” și elementele de- rizorii ale realului provincial: patru purcei care sug, lacomi, țâțele scroafei. Alianță provocatoare ( Timpul – scris cu majusculă) și o scenă cât se poate de domestică. În pei- sajul Herței intră acum și cimitirul pe care îl evocă des simboliștii noștri și revine apoi, în tonalități, ritmuri bacoviene, cu o figurație lirică mai aglomerată și nu totdeauna reușită estetic. Versurile care urmează au, totuși, muzicalitatea și melancoliile lor adecvate anotimpului pe care îl evocă: „Ploua aseară pe coperemânt. Ploua cu tinichea, ploua cu ploaie, ploua cu mucegai, ploua cu toamnă, ploua cu toamnă! Ploua urât, ploua cu gri, ploua latent, ploua cu vânt în hornuri, cu chiote și șoapte și ploaia zbuciumată bătea cu ciocu-n geam, bătea cu ciocu-n geamuri ca pasărea de noapte, cu ciocul dur de ploaie.” Spre deosebire de Bacovia, care comunică astenia lui de toamnă în versuri albe, scurte, fragmentate, uluitoare la lectură tocmai prin simplitatea și directitatea lor, admiratorul lui, Fundoianu, complică tema introducând subiecte adiacente („trecutul ca un vifor, femeia ca un vifor”) și comentarii inutile. Dându-și seama, bănuim, de acest fapt, autorul a dat în 1917 o variantă mai scurtă și mai consistentă. Face asemenea modificări și cu alte priveliști (operație normală de la- borator), din care pot fi reținute fragmente notabile precum cele ce urmează, scoase dintr-un poem din 1917. Ele sugerează, cu alte referințe materiale, imaginea aceleiași toamne lente , molâi , înconjurată de gâște inestetice, de broaște cu suflet de nămoluri și de nelipsiții porci care mănâncă jir. Alianțe dintre suav, ceresc, stări de grație (tăcerile muzicale ale toamnei) și modestele gâște și inevitabilii porci: „Trec gâște leșinate pe podeț, beau apa neagră cum ar bea tăcerea: și pacea-i scuturată cu noroi când vine lentă și molâie toamna.” Procedeu curent, cum am văzut, în ver- surile acestui poet cu o sensibilitate specială față de complicitățile naturii. Trebuie să recunoaștem că Fundoianu abuzează une- ori de ele. În poemele rămase în manuscris sau în publicațiile timpului, remarcăm B. Fundoianu (II) Numărul 10-11 (408-409) / 2021 ■ 9 faptul că el nu exclude din repertoriul său tematic, tema religiosului, inevitabilă la un existențialist mistic ca el. A debutat, cum se știe, cu Tăgăduința lui Petru , prelucrând cunoscutul fragment din Biblie, corect dar fără mari efecte literare. În unii dintre Psalmii săi, rămași în manuscris sau în reviste, lirismul mistic este mai consistent și mai aproape de gravitatea, solemnitatea liturgică pe care o cere o confesiune de acest gen ( Ruga psalmistului, Psalmul leprosului , fragmente din Psalmul lui Adam ...). Poate cel mai concentrat, mai coerent stilistic și de o religiozitate mai verosimilă estetic este Ruga psalmistului , scris în 1915, adică la 17 ani. Ceea ce este surprinzător. Este o rugă curată, sinceră, fără digresiuni literare, în fine, un bocet liric demn și pătrunzător. Robul lui Dumnezeu se plânge, fără orgo- liile demonului romantic, de nefericirea lui și de neliniștile mari pe care i le provoacă tăcerea divinității: „Mi-e inima o rană și sufletul mi-e frânt / un larg apus de soare stă sângerat într-însul” – așa sună primele versuri, iar în cele ce urmează este o vagă solicitare de a da spiritului său o „formă, culoare și contur / imensității care în mine fierbe, Doamne”... Cum să traducem această dorință de nemărginire? Voința, poate, de a cunoaște infinitul (o sugestie în acest sens există în versurile ce urmează), dorința de a-și depăși condiția singurătății, în fine, o nostalgie de paradisul din care omul a fost izgonit? Nimic nu-i sigur. Menirea poe- mului religios este să ridice probleme, nu să găsească răspunsuri: „Îndură-te, o, Doamne și fii-mi ajutor! Fii oaza ce-nflorește sahariană cale; Falernic vin ce râde și spumegă-n pocale Şi inimii-mi-nsetate fii proslăvit izvor. Îndură-te, o, Doamne, și cu puterea-ți fluviu, Ce rostogoale munții fantastici și străbuni, Dă-mi fericirea-ntreagă sortită celor buni, Gri dacă nu, pe mine revarsă-un nou diluviu.” Alți psalmi sunt scriși în stil mai relaxat, uneori chiar familiar, ca un mic diferend dintre un ucenic zelos și un maestru care ține secret misterul creației sale. Ucenicul (credinciosul volubil și îndrăzneț) reproșează Creatorului tăcerea sa elocventă și cere (dar nu prea convins) să-i ierte „trupul preacurvit”. Dar mai ales îi cere să-i ierte prostiile pe care le spune și să accepte, în fine, să se arate și să stea de vorbă cu el, păcătosul și cârtitorul: „Fă să vorbim o clipă împreună. Te fă că n-ai vorbit cu mine-n zori, te fă c-adulmeci lacrima ce-am plâns și că-mi asculți întâia dată vorba!” Tonul devine, acum, după cum se poate remarca, mai serios. Psalmul își regăsește, în fine, tema. În altă parte, poetul – „singur vegetal”, aici, pe pământ – cere „să plângă ploile în toamne”, cere „praf de cosmogonii” și mai cere „mingi de universuri” cu care să se joace. Totul pare o parodie, o umorescă, dar vine ultimul vers care răstoarnă jocul de limbaje și lămurește dorința înaltă a Spre deosebire de Bacovia, care comunică astenia lui de toamnă în versuri albe, scurte, fragmentate, uluitoare la lectură tocmai prin simplitatea și directitatea lor, admiratorul lui, Fundoianu, complică tema introducând subiecte adiacente („trecutul ca un vifor, femeia ca un vifor”) și comentarii inutile. EUGEN SIMION 10 ■ Numărul 10-11 (408-409) / 2021 poetului care stă de vorbă, lejer, colocvial, cu Dumnezeu. Ar voi „să construiască lume nouă din stihii”. Dovadă că, în lumea în care trăiește, condiția lui este tragică. Este o idee care revine insistent și în poemele sale pro- fane. Putem desluși în ea sentimentul adânc al destinului lui Adam, strămoșul, după ce el a fost izgonit din rai. Un poem ( Psalmul lui Adam ) dezvoltă tema tragismului omului biblic. Adam, lovit de soarta lui pământeană, caută pe Dumnezeu peste tot (în creațiile lui mărunte, cum ar fi levănțica sau greierele ) și nu-l găsește. O viziune, așadar, panteistică pe care Arghezi o va dezvolta mai târziu în versurile lui franciscane. Adam, urgisitul, are pe Dumnezeu „în toate oasele din [el]”, se roagă ca Dumnezeu să se lepede de ura sa și să-i dea iubire, nu milă. Vrea mai ales semne de la el și le caută peste tot, dar ele întârzie să apară. Izgonitul din rai Adam promite să-i aducă jertfă pentru a întări credința sa și, în timp ce Abel – fiul său – sacrifică țapul cel mai gras, apare Cain, semn – crede Adam – că Dumnezeu îi trimite iertare. Poemul se oprește aici, dar cititorul, care a citit Biblia, știe ce-a urmat. O parabolă deschisă, așadar, pe care cititorul trebuie, pentru a-i înțelege sensul tragic, s-o completeze prin lecturile și imaginația sa. Cel mai bun poem din această serie cu figurație biblică este, neîndoios, Psalmul leprosului . Simbolul tragicului este, aici, mai precis formulat și semnificația lui exis- tențială este mai profundă. Leprosul biblic, exclusul din societate, ocolit de toți, alungat cu pietre și blesteme, cu trupul desfigurat și putrezit de buboaie, obligat – cum scrie în Leviticul – să strige pe unde trece „necurat, necurat”, pe scurt: leprosul – omul ajuns la capătul suferinței și al dezgustului de sine – își plânge destinul și-i cere lui Dumnezeu să-i cunoască, sur le vif , condiția lui mizerabilă. Numai astfel, crede el, Dumnezeu care le știe pe toate și le face pe toate, să trăiască viața creațiilor sale, pentru a le înțelege mai bine condiția de existență: „Cânii cei ciolănoși te-ar strânge-n garduri – drumeții, din șosea, te-ar ocoli – nu te-ar primi, la rugă, sinagoga. Fecioare, la fântâni, cu șolduri dure, de greață ar scuipa în sânii albi, și pruncii oare au vorbit în rugă: «Fii proslăvit, o, Doamne, ce-ai creat pământul și făpturile dintr-însul», ar sta să-ți scuipe-n fața de văzduh, și te-ar goni cu blesteme și pietre. Da, Doamne, dac-ai fi lepros ca mine, ai fi gonit cu pietre. Au ce-am făcut eu, Doamne, că mă bântui cu bube, ca pe broaștele cu râie – cu ce-am păcătuit – ca să mă rupă-n incisivi dulăii, ca să nu fiu primit în sinagogă, ca pân’ și pruncii tăi să-mi zvârle pietre, și ca fecioarele, cu șolduri dure, sperios, să-ntoarcă-obrazul de la mine.” Dar cum această metamorfoză nu-i posibilă, leprosul se roagă de Dumnezeu ca, atunci când prigonitorii săi vor ajunge la Judecata de Apoi, Dumnezeu să-i trimită înapoi în lume, transformându-i pe toți în le- proși: „Îi fă pe toți, o, Doamne, îi fă leproși”, în afară de „fecioarele cu șoldul de lapte alb și țâțele de lapte”. Psalmul leprosului , scris în stilul blestemelor argheziene, se încheie altfel decât începuse: cu o exaltare, chiar în condițiile cele mai precare ale omului nefericit, a senzualității. O ciudată fugă din mizeriile tragediei umane. Partea cea mai bună, estetic, din poem rămâne pictura degradării biologice, a mocirlei , cum scrie într-un rând poetul, în care te poate arunca destinul crud: „Şi, dacă vrei, atunci, ascultă-mi voia, lasă făptura mea necurățată – B. Fundoianu (II) Numărul 10-11 (408-409) / 2021 ■ 11 și dăruiește-mi moartea pământească, așa precum e hotărârea ta. Şi atuncea, când mă voi desface-n noapte, prieten bun cu viermii cafenii, grâu, pentru încolțirea care vine, când voi muri și eu ca și ceilalți – când n-am să-ți mai mânjesc pământul, Doamne n-am să-ți mânjesc curata buruiană, n-am să-ți mânjesc din lucrurile toate – făcute-n șase zile de Scriptură – Atunci când voi veni la tine, Doamne, și când puroiul o să-mi fie sevă, o, pentru vina de-a fi fost lepros – Tu, Doamne, dacă vrei să-mi faci dreptate – pe toți acei ce-mi azvârliră ură – (ura celor puternici, pentru slab) – o, nu-i trimite-n flăcările roșii – o, nu-i supune dureros la cazne, ci cheamă laolaltă toți bărbații (acei din câmpuri și din sinagogi), drumeții care-mi ocoliră drumul, copiii care m-au bătut cu pietre, dulăii care-au vrut să-mi rupă trupul – și lasă-i, Doamne, ca să mai învie, să mai trăiască înc-o dată-n lume; și ca să știe ce e fericirea – îi fă pe toți leproși.” Aceste versuri, ca și altele din aceste schițe lirice, nu sunt, evident, ireproșabile. Ele indică apetența lui Fundoianu pentru ceea ce am putea numi, făcând apel la tehnica expresionismului (în pictură, ca și în poezie) bazată pe o estetică a inesteticului și pe cultul pentru violențele realului. Curios, religiosul se unește în poem cu materialul în stare de ebuliție. Ele merită, totuși, a fi reținute pen- tru că indică preocuparea lui Fundoianu, poet prin excelență al materiei, pentru simbolurile religiei și, implicit, pentru latura metafizică a lucrurilor. Este un poet autentic mistic? Un existențialist mistic, cum am zis în mai multe rânduri în exegeza de față? Este sau pare a fi într-o filiație mai ales literară și existențială, nu spirituală. Nu dă semne că ar fi un spirit adânc și iremediabil credincios, nici măcar credincios-necredincios ca Eugen Ionescu. Deși declară în Glasuri (poem puternic confesiv, scris cu o retorică mai simplă și mai directă) că „temeiul omenesc îmi este Scriptura”, că neliniștile sale umane sunt mari și scrisul (poezia) nu le prinde pe toate și, mai ales, nu le asigură perenitatea estetică: „Fecundul scris / În van îl sapi pe Tablele ființii / Ca într-un abis / Zac sângerate hoiturile minții / Şi nu pricep nimic din tot ce-ai scris”. Filonul mistic vine la el, repet, prin lectura misticilor ruși, în frunte cu Şestov, dar, bănuim, vine, într-o linie mai directă, din tradiția comunității sale, cel puțin în faza în care scrie Psalmii și Priveliștile sale. Nu trebuie să ne scape faptul că în Psalmul leprosului , de pildă, există și o notă subiectivă. Fundoianu se simte el însuși (nu numai în acest poem demonstrativ) un exclus , un destin problematic, străin într-o EUGEN SIMION 12 ■ Numărul 10-11 (408-409) / 2021 lume injustă, un lepros , simbolic vorbind, pe care Dumnezeul său nu-l ascultă și nu-l izbăvește. Acest sentiment sugerat sub o formă mai discretă în Priveliști se leagă de imaginea (și ea recurentă) a depărtării , de dorința de evaziune din universul static și bătrân al Herței , cum ne avertizează poemul liminar din Priveliști . Sunt versuri oraculare, versuri cu un puternic strat afectiv, prevesti- toare pentru destinul pe care l-a cunoscut, ulterior, autorul Priveliștilor : „Ar vrea alte cuvinte, alte fecundități, alți oameni și alți idoli! sufletul meu de pâslă din pietre să-și cioplească ar vrea divinități, să-mpingă și să taie mișcarea, ca o vâslă. Unde-i pământu-n care s-a deșteptat Columb, prin papagali, liane și lubrice maimuți? mi-i silă câteodată din mei și din porumb să bat monedă falsă pentru copii de struți. Poate mă cheamă-oceane ca piane de-ntuneric, poate-n ficatul lumii izvoarele sunt reci și sunt piei de femeie uitate în Americi, în mâini cu jurăminte, ca ramuri, pentru veci.” El a părăsit, într-adevăr, spațiul de secu- ritate ( Herța ) și a sfârșit, tragi, într-un lagăr de exterminare nazistă. * Ce ne spun Priveliștile lui Fundoianu, azi, într-o epocă în care minimalismul, nu imaginația pe care o recomanda Rimbaud, a ajuns la putere? Cui îl recitește, îi poate spune multe. Este un poet autentic, anxios, fundamental existențialist, cu o imaginație productivă și originală, inspirat de Francis Jammes și de Bacovia în ceea ce privește substanța germinativă a liricii sale, de Baudelaire, Rimbaud, poate, și de Arghezi în ceea ce privește mijloacele de expresie. Vorbind despre Arghezi (un poet pe care, evident, îl admiră, dar îl admiră în felul lui impresionist, trecând de la o imagine la alta și rupând fraza pentru a introduce o propoziție incidentală printr-un joc arbitrar al imagi- nației digresive), vorbind, zic, de Arghezi în „Integral” și „Rampa” (1921), Fundoianu spune ceva și despre stilul arghezian, și anu- me despre faptul că stilul dă cu o mână (o imagine), clădește și cu alta surpă. Cuvântul lui poate fi temelie și , în același timp „praștie de doborât” – scrie eseistul. Şi mai departe: „cuvântul lui are bunătatea pământului, cu mălai și sălbăticia pământului cu neghină”. De aici, din această dualitate a limbajului, ar ieși impresia de „violență și impudoare”, de „sonoritate vătuită” și de cruzime realistă pe care o lasă poemul arghezian la lectură, mai zice Fundoianu, vădit interesat de această combinație. Nu discut, acum, dacă Fundoianu are dreptate sau nu sau dacă stilul arghezian, într-adevăr unic, se reduce doar la atât. Geniul său verbal este, indiscutabil, mult mai complex. Observațiile pe care le face autorul Priveliștilor , interesat de alchi- mia poeziei moderne, au, între altele, meri- tul că, definind stilul arghezian, el încearcă să-și definească propriul stil poetic. Un stil care, detestând „lașitatea de expresie”, cultivă programatic, am putut constata, „violența și impudoarea” care sparg clișeele poeziei frumoase. Citează în sprijin și pe Théophile Gautier, care ar fi declarat: „azvârli frazele în văzduh, ca pe niște mâțe, sunt sigur că or să cadă în picioare”. Condiția este să ai în această acrobație a cuvintelor o sintaxă bună. Căci, completează Fundoianu ima- ginea lui Gautier, „sintaxa este însuși stilul”. Numai sintaxa? Să reținem, deocamdată, din comentariul spumos, bogat imagistic al autorului Priveliștilor , această confesiune care face apologia violenței limbajului poetic și manifestă, în genere, o nesupunere totală față de reguli, căci regulile înseamnă cultul B. Fundoianu (II) Numărul 10-11 (408-409) / 2021 ■ 13 clișeelor și inerția gândirii în literatură. Vântul negativității avangardiste bate ame- nințător prin aceste fraze slobode: „Ca să scrii plastic, viziunea trebuie să aibă putere, să aibă putere și contur. Mai ales contur. Trebuie să scrii limitat ca o sculptură. Cu cât scrisul se va concentra, cu atâta va naște superior idee. Cu cât se va concentra, cu atât va pierde tot ce e străin și absurd. Stilul va rămâne pur. Trebuie să fi școlărit destul cartea ca să te poți despuia de dânsa. Geniul e o lungă orientare pentru început; o superstiție pe urmă, la sfârșit, o piedică. Trebuie să poți violenta. Trebuie să calci legea, cum calci o viperă. Fură femeia aproapelui și precurvește. Ia piatra și aruncă. Atunci imaginea încetează de-a fi clișeu – adică vorbă abstractă. Metafora e pentru tine raportul dintre lucruri cum e ideea. Şi metafora trebuie reînnoită cum reînnoiești apa din bazinul cu pești. Numai imbecilii socot imaginea o impotență.” Această confesiune nu-i prea clară (este chiar confuză prin limbajul ei sincopat și indeterminat), dar confirmă inconformis- mul funciar al versificatorului hotărât să înnoiască metafora poetică prin proliferarea elementului concret agresiv. Aspiră la un stil plastic, concentrat, laconic („trebuie să scrii limitat ca o sculptură”), să „preacurvești” cu limbajul și să-l silești să accepte nepre- văzutul, inacceptabilul. Curiozitatea este că el utilizează acest stil într-o poezie care cultivă, tot programatic, teluricul, rurali- tatea în toată plenitudinea și primitivitatea ei. Priveliștile nu sunt deloc laconice și nici prea mult concentrate. Sunt, dimpotrivă, opulente ca o toamnă îmbelșugată, adună detalii din sfera inestetică a materiei agreste și a târgului copleșit de această explozie a realului. Poetul nu este, după Fundoianu, un con- structor (un țesător , scrie el) imperturbabil, este mai degrabă un spirit demonizat care EUGEN SIMION 14 ■ Numărul 10-11 (408-409) / 2021 dărâmă ceea ce construiește. El caută binele, frumosul din realitate și dă tot timpul peste peisajele urâtului, derizoriului. Şi le asumă – nu fără oarecare plăcere și maliție – străduin- du-i-se, astfel, să deformeze și să calomnieze, la nevoie, ceea ce transcrie. Menirea poetului blestemat (baudelairian) – modelul pe care-l urmează Fundoianu – este să „corupă esen- ța”, să strice armonia lucrurilor, simetriile realului și ale logicului de care face caz poezia tradițională. În eseul Rimbaud le voyou , scris în franțuzește, Fundoianu definește mai bine acest demonism inerent spiritului modern care, după părerea imprevizibilului autor al volumului Un anotimp în infern , trebuie „să deregleze simțurile” și „să îngroape Binele și Răul”... Pornind de la aceste precepte virulent anticlasice, biograful lui Rimbaud încearcă (a câta oară?) să demitizeze struc- turile tradiționale ale poeziei și s-o silească să-și asume negațiunile lumii și dualitățile, 1 Cf. Imagini și cărţi, Minerva , 1980. Eseul este tradus de Sorin Mărculescu. duplicitățile limbajului. Fragmentul pe care îl citez 1 mi se pare esențial pentru gândirea poetică a lui Fundoianu: „Arta începe să aibă iz de incendiu, de război, de scaun electric; ea ne apare dintr-o dată ca un lucru înspăimântător, ca lucrul înspăimântător prin excelență. Pune sub semnul întrebării până și persoana poetului; îi pipăie rezistențele; îi încearcă puterea de îndurare; nu mai e lucrarea neprimejdioasă a unei muze delicate și sterpe, ci acțiunea unei voințe absurde și carnivore. Poetul nu mai e un țesător, ci un demonizat; câtuși de puțin un vânător iscusit, ci victima unui rău incurabil și malign [...] să ne străduim a deforma [elementele], a le corupe esența, a le calomnia la nevoie.” Fundoianu concentrează, aici, fără ima- gismul digresiv din articolele românești, ideile sale, repet, despre poezie, în conso- nanță simpatetică vădită cu prietenii săi din avangarda românească. Nu este deloc străin de revolta avangardiștilor și chiar el, ca spirit, este, prin anxietățile structurale și inconfor- mismul său, un spirit rațional al avangardei (cel puțin în comentariile sale despre limba- jul poeziei și imaginarul său insolent). Nu-i, cu toate acestea, un extremist și trecerea lui în această categorie este o eroare. Nu-i nici un tradiționalist autentic, decât dacă judecăm Priveliștile sale prin temele lor de suprafață, este un poet excepțional situat între școli și curente literare, un liric surprinzător care nu ține seama de orientările ideologice ale literaturii (totdeauna aproximative și incon- cludente estetic prin natura lor), în fine, un existențialist care face din peisaj o expresie a subiectivității sale complexe, deschisă prin cultură spre metafizică. Natura este punctul său de referință. El n-o descrie, cum fac de regulă peisagiștii, el o citește și o recreează în funcție de anxietățile și senzualitatea lui. ■ Fundoianu este un poet autentic, anxios, fundamental existențialist, cu o imaginație productivă și originală, inspirat de Francis Jammes și de Bacovia în ceea ce privește substanța germinativă a liricii sale, de Baudelaire, Rimbaud, poate, și de Arghezi în ceea ce privește mijloacele de expresie. [...] Nu este deloc străin de revolta avangardiștilor și chiar el, ca spirit, este, prin anxietățile structurale și inconformismul său, un spirit rațional al avangardei Numărul 10-11 (408-409) / 2021 ■ 15 A gândi Europa Textele care urmează reprezintă tot atâtea intervenții din cadrul Sesiunii a III-a a celui de-al XVIII-lea Seminar Internațional Penser L’Europe , care a avut loc în 2019 la București. Sub tema „Academia ca model moral și spiritual”, participanții au discutat despre menirea academiei și rolul academicianului în noul mileniu. Cuvinte-cheie: academician, academie, rol, postmodernism The following texts represent as many interventions from the Third Session of the XVIII Internati- onal Seminar Penser L’Europe , which took place in 2019 in Bucharest. Under the theme "Academy as a moral and spiritual model", the participants discussed the purpose of the academy and the role of the academician in the new millennium. Keywords: academician, academy, role, postmodernism Le rôle des académies européennes au XXI e siècle JACQUES DE DECKER Secrétaire perpétuel de l’Académie Royale de Langue et Littérature Françaises de Belgique; Membre d’Honneur de l’Académie Roumaine Abstr ac t Par nos temps de métamorphoses glo- bales, parce que les mutations atteignent de nos jours les conditions premières de notre situation existentielle, sur le plan climatique, social, existentiel et effective- ment et forcément intellectuel et affectif, il est normal que par des effets de chaîne, nous soyons tenus à nous remettre en question sur le plan individuel et collec- tif. Il ne faut pas s’étonner d’ailleurs que nous nous interrogions dans le do