Mistere - Thales din Argos.pdf - Home

Please enable JavaScript to view the full PDF

A DOUĂ CUPĂ DE INIŢIERE (I) Thales din Argos celor prezenţi – despre Înţelepciunea Pururea Tinerei Maici Fecioare – bucurie! Cu nouă mii de ani in urmă înţeleptul Heraclit întunecatul a spus: - Thales din Argos! A venit ceasul tău! Azi, când Ra-Sfântul va apune, tu vei coborî în templul subteran al Zeiţei Isis şi vei primi acolo a doua Cupă de Iniţiere din mâinile Divinei Maici. Thales din Argos, îţi este puternic sufletul tău? Thales din Argos, îţi este curată inima ta? Thales din Argos, îţi este înţeleaptă raţiunea ta? Dacă nu ai aceste trei calităţi, muritorule, nu vei putea suporta privirea Marei Zeiţe Maici! - Învăţătorule! – i-am răspuns eu. - E puternic sufletul meu, e curată inima mea şi mare e raţiunea mea. Cu permisiunea ta, fără teamă mă voi coborî în încăperea templului subteran şi elevul nu-l va face de ruşine pe Învăţătorul său. - Du-te, Thales din Argos! - a spus Heraclit. Şi când umbrele amurgului au acoperit suprafaţa măreaţă a Nilului, când brizele de noapte au început a respira din pustiu răcorindu-şi arşiţa, eu, Thales din Argos, învăluit în mantie şi cu o lampă aprinsă de focul Pământului, m-am coborât în templul subteran al Isidei. Mult timp am mers prin coridorul îngust, care pe alocuri se micşora până la crăpătură prin care eu treceam târâș în genunchi, neştiind dacă este ieşire înainte şi dacă voi putea să mă reîntorc. Am mers pe scările umede, am mers prin catacombele imense de pe bolta cărora picura apă şi iată... patruzeci şi nouă de trepte. Am urcat. Uşă căptuşită cu fier şi pe ea semne de foc: «Muritorule, opreşte-te!» Dar eu, Thales din Argos, mă duceam după Nemurire şi ce îmi păsa mie de aceste semne de precauţie?! Cu mână sigură am deschis uşa şi am intrat. Mi-a venit o adiere de umezeală a unui imens subteran. Am mers mult timp. Răsunător se auzeau paşii mei pe lespezile de piatră. Deodată deasupra capului meu, undeva sus a strălucit lumină, apoi mai mare, mai largă, mai azurie... Palpitând, au fugit în toate părţile umbre. S-au conturat coloane, grote, statui şi m-am văzut stând în centrul unui templu imens. În faţă era altarul: simplu, de marmură albă. Pe el stătea un potir de aur, iar colo, după altar, se înălţa statuia unei femei cu faţa acoperită cu văl. Într-o mână femeia ţinea sfera, iar în cealaltă un triunghi cu vârful în jos. Templul era gol. În el eram numai eu, Thales din Argos, faţă în faţă cu statuia Zeiţei Isis. Nici un sunet, nici un freamăt... Tăcere de moarte. Încoace, însă, vine cel care cere a doua cupă a Iniţierii, fără să ştie ce să facă, fără să ştie cum să întrebe, fără să ştie cum să cheme! El vine într-aici singur, cu înţelepciunea sa, cu curăţenia inimii sale şi cu puterea sufletului său. Şi eu, Thales din Argos, fiul înţelept al luminoase Ellade, urmaşul dinastiei regale a oraşului Porţilor de Aur, cu paşi îndrăzneţi m-am apropiat de Altar. Am ridicat mâinile şi poruncitor am chemat pe Acela care întotdeauna răspundea la chemarea mea ca Stăpân al stihiei aerului. O uşoară suflare a trecut prin templu şi am auzit: - Eu sunt aici, Arghive! Ce vrei tu de la mine în acest loc groaznic şi neobişnuit pentru mine? - Ajutor şi sfat, - i-am răspuns eu. - Cum s-o chem pe marea Zeiţă Isis? - Ah, Arghive, eu nu cunosc aceasta. - Atunci pleacă! – i-am ordonat. Şi eu, Thales din Argos, am rămas singur cu înţelepciunea mea. Am pătruns în trecutul meu şi mi-am adus aminte totul ce era în măreaţa Atlantida. M-am înălţat curajos în Planurile Superioare ale Raţiunii. Cu îndrăzneală mă apucam de toate învăţăturile tainice. Eu ştiam că dacă n-o voi chema pe Zeiţă, atunci nu voi ieşi din acest templu, cum nu au ieşit toţi cei care s-au coborât în templul acesta înainte de mine. Iată înţelepciunea mea mi-a spus ce să fac. Curajos am început să rostesc marile şi tainicele rugăciuni care răsunau în Atlantida, în templul Pururea-Tinerei-Maici- Fecioare. - Maică Isis, - am chemat eu, - ridică vălul Feţei Tale! Eu te cunosc ! M-am rugat Ţie în măreaţa Atlantida. Ridică vălul Tău ! Eu Te cunoşteam pe Tine sub numele de Pururea-Tânără-Maică-Fecioară. O, Maică Măreaţă, descoperă faţa Ta preotului Tău! Şi încet-încet din colţurile îndepărtate ale templului s-au întins sunete argintii tremurătoare de sistrum. Undeva sus au răsunat clopoţei luminoşi. S-a făcut auzit un cântec depărtat. Şi templul a început să se umple cu o ceaţă argintie-albastră, iar norul acestei ceți s-a lăsat pe Altar. Şi prin ceaţă s-au aprins doi ochi. Dacă voi, asemenea mie, în apropierea de marginea Universului, aţi fi văzut adâncimea beznei Haosului, doar atunci aţi putea să vă formaţi o imagine a profunzimii acestor ochi. Iată şi conturul capului în klaft, un chip de frumuseţe nepământească. Iată giganticul tors cu linii de frumuseţe neînchipuită. Iată şi corul de îngeri... Nu, asta este vocea Zeiţei. Şi eu aud: - Arghive! Mare e înţelepciunea ta! Arghive! Mare este îndrăzneala ta! Arghive, mare va fi şi răsplata ta! Am venit la tine, Arghive. Am venit la tine, preotul meu bătrân, care mi se ruga în templele Atlantidei. Am venit la tine, marele luminător al sanctuarului Thebei, ca ocrotitoarea ta Isis. Apropie-te, fiul meu! Dă să suflu peste tine suflarea mea. Puternic era sufletul meu. M-am apropiat cu curaj de altar şi am îngenuncheat. Şi aici am primit suflarea Zeiţei Maici. - Thales din Argos! - a spus Ea. - În nesfârșitul Universului Eu viu sub multe chipuri şi numai înţelepţii ca tine, Arghive, ştiu să mă recunoască în nesfârşitele mele apariţii. Arghive, am ştiut că mă vei recunoaşte. Am ştiut aceasta din cauză că atunci când tu, înţeleptule, primind prima iniţiere, vorbeai în Ellada cu luminoasa mea fiică, pe care voi o numiţi Pallas-Athena, eu şi atunci am citit în gândurile tale că toate acestea sunt una - Înţelepciunea ce merge în întâmpinarea Marei Revelaţiuni. Chiar atunci te-am pecetluit cu degetul meu. Am ştiut că şi azi înţelepciunea ta va rămâne biruitoare. Cu ce am să te răsplătesc, marele meu fiu? Eu văd răspunsul tău: «Cu nimic, Măreaţă Maică!» Dar Eu te voi răsplăti cu cuvintele mele, Arghive! Stranie, neînţeleasă, neobişnuită va fi soarta ta! Tu, fiind om, vei fi ne-om. Puterea ta va fi de neînvins. Dar, Arghive, puterea aceasta va fi adusă de tine la picioarele mele. Vor trece mii de ani, ei vor fugi deasupra capului tău şi numai atunci tu, mare în înţelepciunea ta, vei înţelege ce ţi-am spus în acest templu. Zeiţa a ridicat potirul, l-a apropiat de sânul drept, şi din sân a pornit o țâșnitură în potir. Când potirul s-a umplut, Isis mi l-a întins mie. - Bea, fiul meu! Bea laptele mamei tale! Şi eu am băut... Un trăsnet s-a dezlănţuit în pieptul meu; un zgomot de sute de mii de universuri a trecut deasupra capului meu, parcă nemărginit cădeam eu în beznă, parcă eu mă înălţam spre Perdeaua de Foc. Când m-am deşteptat, am văzut la capul meu faţa îngrijorată dar blândă a Învăţătorului meu Heraclit. - Scoală, fiul meu! Scoală, noul luminător al sanctuarului Thebei! Aceasta să fie scris deosebit de către Cleon. Dumnezeu să vă binecuvânteze! Thales din Argos A TREIA INIŢIERE (II) Thales din Argos - celor prezenţi - de Înţelepciunea Veşnic Tinerei Maicii Fecioare - bucuraţi-vă! Acum am să vă povestesc despre a treia mea iniţiere. Şase mii de ani în urmă toate Sanctuarele secrete ale planetei Pământ au primit o notificare că iniţiaţii de gradul doi, care doresc să primească a treia iniţiere, trebuie să se adune în Sala Secretă a Frăţiei Albe, în număr de doisprezece pentru a fi pregătiţi pentru primirea Marii Iniţieri. Am fost chemat de Marele Heraclit. El şi-a pus mâinile asupra mea şi, privindu- mă în ochi cu privirea-i de foc, mi-a spus: - Arghive, fiul meu măreţ! Vrei tu oare să primeşti Marea Iniţiere? - Da, - i-am răspuns. - Arghive! - continua Heraclit, şi vagi caracteristici de grijă i-au brăzdat fruntea, - Arghive, eşti tu oare gata? Ţine minte că testul Marii Iniţieri ameninţă cu grave consecinţe pentru cel care n-o trece. Cel care nu va rezista probei - va pierde totul, se întoarce drept sărmană monadă incipientă în cireada umană şi începe totul de la început. Aceasta este pedeapsa pentru mândrie, ce nu corespunde cunoaşterii. Iată de ce te întreb: Arghive, eşti tu oare gata? Eu nu aş vrea să te pierd, iubitul meu fiu, mândria Elladei! - Nu-ţi fă griji, eu sunt gata, - i-am răspuns. Heraclit a lăsat mâinile-n jos. - Vezi, Arghive, Iniţierea primită de mine mai mult de o sută de mii de ani în urmă, a lăsat în mine încă multe din cele omeneşti. Eu te iubesc. Însă nu ne este dat să ne ştim viitorul. - Tată, eu nu am frică de nimic. Dă-mi drumul, şi cum nu te-am făcut de ruşine în templu subteran al Zeiţei Isis, tot aşa nu te voi face de râs şi acum. Şi eu am primit binecuvântarea lui Heraclit şi am plecat în Himalaya. În sala subterană a palatului din Himalaya, eu am fost întâmpinat de Trei: Regele şi Tatăl Planetei - Emelsedek, Arraim înfăşurat în mantie albă şi veşnic frumosul Hermes. Am fost doisprezece, şi am auzit discursul lui Emelsedek: - Copiii mei! Veţi fi supuşi testării în altă lume, şi acolo veţi primi sarcini mari. Însă acolo veţi avea doar propria înţelepciune, căci cerurile vor fi închise pentru voi. Întreaga lume va fi surdă pentru voi, şi numai cu înţelepciunea voastră veţi avea de a face. Eu vorbesc puţin, copiii mei, dar voi mă înţelegeţi. Sunteţi gata? Oricine care se simte că nu este gata, să rămână, pentru că moartea este inevitabilă pentru cel care nu trece proba, iar inima mea de tată se va umple de lacrimi. Noi toţi tăceam. Nimeni nu a pledat nepregătit. Am fost conduşi în templu, unde erau douăsprezece loji de piatră. Ne-au dat o băutură aromatizată, ne-au învăluit în farmece parfumate, şi am adormit cu somnul magilor, culcaţi fiind pe aceste paturi de marmură. Când ne-am trezit, ne-am găsit într-un templu aproape la fel, dar ciudată imagine ni s-a prezentat: ferestre nemaivăzute, decorate cu flori şi picturi ciudate, altar, ce nu era ca altarul nostru, de asemenea cu stranii desene şi cu nişte scrieri ciudate... Ne-am ridicat şi ne-am apropiat de ferestre. Ochii noștri au văzut o privelişte minunată: nişte îndepărtări nesfârșite, păduri de culori nemaivăzute, ape argintii iar la maluri aurii... Am fost învăluiţi de nişte arome noi, se auzeau nişte sunete misterioase - erau sunetele emise de florile ce creşteau lângă templu. Şi iată - s-au deschis uşile şi înaintea noastră a apărut un bătrân al cărui corp era acoperit doar cu un bandaj in jurul şoldurilor. El ne-a spus: - Regele şi Părintele planetei vă invită la el... Am mers, am trecut printr-o grădină minunată în care erau flori nemaivăzute de noi, ce cântau şi răsunau, acolo şi havuzurile cântau, apa cărora emana muzică minunată. Şi iată am ajuns într-o sală minunată, construită din marmură şi nefrit, care ne-a primit în sânul său. În mijlocul sălii se afla un tron, iar pe tron şedea un bărbat puternic de statură gigantică, cu coamă de păr negru ce se aşternea peste umeri, cu ochi de foc, privirea imperioasă a cărora parcă ne-a îngheţat sufletele noastre înţelepte. El s-a sculat de pe tron, a făcut o plecăciune şi a spus: - Copii ai îndepărtatului Pământ! Eu am solicitat liderilor dumneavoastră să vă trimită la mine. Eu sunt regele şi părintele planetei mult mai mare decât micul Pământ. Departe în Univers s-a răspândi vestea despre înţelepciunea voastră, şi eu v-am chemat să mă ajutaţi să-mi organizez planeta. Voi veţi fi învăţători, veţi fi preoţi şi conducători ai poporului meu. Poporul meu este bun, dar e sălbatic, şi voi veţi trebui să-l călăuziţi pe calea evoluţiei care domneşte pe micul vostru Pământ! Ne-am plecat în faţa Regelui şi Părintelui... Voi reda doar principalul. Munca a început. Minunată raţiune avea Regele şi Părintele planetei: el ştia totul; se părea că el pătrundea în viaţa fiecărui fir de iarbă. Şi iată că noi, înţelepţii, cu zel ne-am apucat de treabă. Am devenit regi, am devenit mari învăţători, am devenit mari preoţi... Poporul era foarte receptiv, dar foarte tăcut. Toţi au început să lucreze, cu excepţia unui singur: unul a refuzat să realizeze misiunea de rege, a refuzat realizarea misiunii de mare învăţător, a refuzat să efectueze misiunea de mare preot. Şi cel care a refuzat eram eu, Thales din Argos! Priveam calm în ochii înfuriaţi ai regelui şi părintelui planetei şi îi ziceam: - Rege şi părinte! Pentru a fi mentor poporului tău, trebuie să-l cunosc mai întâi, şi până când nu-l voi studia eu nu voi accepta nici o misiune. Se încruntă regele şi părintele. - Şi de cât timp ai nevoie, Arghive? – m-a întrebat el. - Un an de-al nostru pământesc, - i-am răspuns. - Şi cum îl vei studia? – m-a întrebat el, privindu-mă cu atenţie. - Voi umbla printre poporul tău, voi privi, voi pune întrebări şi voi gândi. - Dar tu eşti om si ai nevoi umane, cum deci vei exista? - Rege şi părinte! - i-am răspuns. – Tu ştii – ca iniţiat de gradul doi, eu pot trăi fără hrană ani de zile. Dar, dincolo de aceasta, oare în micile case chiar nu se va găsi pentru un străin călător o bucată de pâine? Oare în poporul tău nu voi găsi o simplă atitudine nobilă faţă de un călător străin? - Da, desigur, - a consimţit regele şi părintele, - dar tu mă surprinzi cu rugămintea ta şi cu refuzul tău. Peste un an te voi aştepta aici, altfel pot să cred că abia acum ai decis să renunţi la grijile atribuite ţie, pe când asta trebuia s-o fi făcut pe Pământ. - Rege şi părinte, - am spus, - credeam că eşti înţelept doar pe planeta ta, dar acum văd că ai şi înţelepciunea Pământului, pentru că ştii totul ce a fost făcut în templele pământeşti ale iniţiaţilor în Himalaya. Şi eu am plecat, simţind privirea-i de oţel pe ceafa mea. Am mers prin meleaguri unde fraţii mei depuneau toate eforturile pentru a arunca seminţele înţelepciunii pământene în inimile curate, neatinse. Minunata natură, luminată de doi sori şi trei luni, a fost cu adevărat fabuloasă. Munca i-a implicat cu totul pe tovarăşii mei. Ei ţineau minte legământul necesităţii convieţuirii cu cei apropiaţi, ei au intrat în viaţa planetei, ei chiar s-au căsătorit pe această fabuloasă planetă. Iar femeile de aici erau nedescris de frumoase, şi părea că pe întreaga planetă se manifesta însăşi fericirea cerească. Asta era o continuă bucurie, iar dacă a şi existat un punct întunecat pe planetă, atunci asta am fost eu. În mantie întunecată, cu toiag, eu mergeam pe drumurile frumoase de ţară, pavate de camarazii mei. Adesea ei mă rugau să vin pe la ei, mă invitau să înnoptez în luxoasele lor adăposturi şi mă credeau mort. Şi iată spre sfârşitul anului mă apropiam de palatul regelui şi părintelui planetei. Prăfuit şi nespălat, cu părul încâlcit, eu am urcat scările lucitoare ale palatului. Regele şi părintele şedea pe tronul său, înconjurat de un alai strălucitor, printre care au fost şi unii dintre tovarăşii mei în splendidele lor haine. Şi am stat în faţa regelui şi părintelui. - Ei bine, Thales din Argos, eşti oare gata să începi munca? De parcă de pe o cupolă uriaşă într-o linişte totală pe podeaua de marmură ar fi căzut o picătură - aşa a sunat răspunsul meu: - Nu! Furios a sărit regele şi părintele. - Arghive! Îţi semnezi propria pieire: oare ai uitat că eu te-am chemat? Gândeşte! - Am gândit un an întreg, - i-am răspuns. Şi ceva de neimaginat s-a întâmplat: străinul obosit si murdar al Pământului a apropiat cu braţu-i mânjit auritul scaun spre tronul regelui şi părintelui şi i-a zis: - Şi acum vom vorbi... Furios era Regele şi Părintele, de parcă se sufoca. - Vierme mizerabil, cum îndrăzneşti? - a strigat el. Eu am dat liniştit din cap: - Lasă, lasă şi permite-mi să-ţi pun câteva întrebări. Te numeşti rege şi părinte. Spune-mi - unde sunt Constructorii acestei planete? Spune-mi, cine a stat la leagănul poporului tău? Şi dacă cineva a stat la el, atunci a fost trimis de Unicul Inexprimabil, binecuvântat fie Numele Lui! Şi dacă acel cineva a fost trimis, atunci el doar trebuia să îndeplinească poruncile Unicului? Unde este Înţelepciunea planetei tale? Planeta ta este mare, mare este şi poporul, şi fantastică este atmosfera planetei tale. Dacă atât de minunat este binecuvântată lumea ta, atunci de ce era nevoie de a apela la înţelepţii de pe Pământ, şi încă înţelepţi nu din primii, ci medii? Tu ne-ai spus la prima recepţie: Pământul, renumit în Univers pentru Înţelepciunea sa... Eu nu am crezut asta, rege şi părinte! Căci ce este Pământul? Oare noi, înţelepţii, nu ştim? Noi doar ştim asta! Şi eu am fost extrem de mirat atunci când camarazii mei au uitat aceasta şi au început cu zel să execute însărcinările lor, neînţelegând că aici era pusă o capcană. Unde era binecuvântarea pentru educarea planetei? Au uitat ei oare că binecuvântarea pentru educaţie se dă de Cel Unic? De unde s-a luat această mândrie la ei, care i-a făcut să îţi accepte oferta? Cum pot fi eu mentorul copiilor, ai căror părinţi nu îi ştiu? Numai mândria putea să le întunece mintea lor, dar eu, Thales din Argos, nu am cedat. Tu, rege şi părinte, ai spus chiar tu că poporul tău este bun, că este nobil, că este înţelept. Noi am găsit aici puritate morală, am găsit înţelepciune – atunci pentru ce mai era nevoie aici de înţelepciunea Pământului? Spune-mi asta. Dar regele şi părinte, care a înţeles ce l-am întrebat eu, Thales din Argos, tăcea, pentru că ştia că discuţiile noastre vor fi periculoase. - Spune, rege şi părinte, - am continuat, - unde pe planeta ta sunt urmele binecuvântării Celui Unic? Unde sunt Înţelepţii de aici? De ce nu există seminţe divine? Unde e semănatul? Căci secerătorul va veni şi pe planeta ta, numai doar dacă ea într-adevăr există în Univers... Am întins mâinile şi din toată puterea, dată de marea Înţelepciune, am exclamat: - Tatăl Cel Unic, Nevăzut, Inexprimabil! Trimite-mi, Unicule, Raza Ta, ca să înving ispitele ce m-au înconjurat! Distruge toate ce îmi apar văzului urmare a mândriei omeneşti a viermilor jalnici... Unicule, Inexprimabile! Aude-mă! Căci iată - eu singur, lăsat cu înţelepciunea mea, am înţeles că doar Tu mă poţi salva... Şi, sfârşindu-mi rugăciunea, am privit la rege şi părinte, şi o bucurie liniştită a strălucit în inima mea. S-au şters culorile sălii, s-au estompat hainele regelui şi s-a stins mândria lui regală. El parcă s-a încrețit, s-a strâns, şi doar ochii cu milă se uitau la mine. Eu am înţeles totul şi am rostit Marea Formulă a Iniţiaţilor. S-a auzit un geamăt, s-a auzit o bubuitură, de parcă se prăbuşeau lumi, şi eu am zburat în beznă, dar nu mi- am pierdut conştiinţa. Eu am simţit cum nişte braţe minunate, calde m-au îmbrăţişat, şi am simţit fata blândă a Maicii mele Isis, şi am auzit o voce: "Arghive, iubite meu fecior, care a învins prin înţelepciune mândria umană! Arghive, minunatule meu fecior! Eu însumi voi aprinde Focul de Mare Iniţiat pe fruntea ta". Şi eu, mângâiat de vocea Zeiţei, am adormit, iar când m-am trezit, m-am văzut pe o luncă frumoasă a divinei Ellade. Din pădure a ieşit zeiţa Pallas Atena şi mi-a spus: - Arghive! Prin mine te salută zeii Elladei. Şi a început să cânte totul împrejur: cânta pădurea, cântau apele, cântau faunii: "Salutare, Thales din Argos, salut, salut..." Aşa m-a întâlnit patria mea. Şi oriunde mergeam, toţi mă cunoşteau, toţi mă salutau. Florile afectuos îmi dădeau din căpșoarele lor, păsările cu încredere se aşezau pe umerii mei, şi oamenii se purtau cu mine într-un fel minunat-amabil. Dar eu mă grăbeam la Învăţătorul meu. El m-a primit afectuos, cuprinzându-mă, şi numai în ochii lui am remarcat tristeţe. - Arghive, - mi-a spus, - din doisprezece tu singur te-ai întors. Ne-am dus la Regele şi Părintele planetei, şi, după un drum de câteva zile prin nisipurile deşertului, am fost la Oaza Regelui şi Părintelui. Regele şi Părintele m-a primit şi a sfinţit semnul, aprins pe fruntea mea de mână sfântă. - Arghive, - a spus el, - tu eşti singurul exemplu. Şarpele mândriei se învinge doar cu inima, iar tu l-au învins cu raţiunea: l-ai învins primul. Dar asta îţi va servi la aceea că nu vei rămâne în sânul umanităţii, căci ai mers pe drumul ce nu-i este specific. Toate aceste cuvinte mari s-au adeverit în inima mea, a lui Thales din Argos. Căutam şi nu găseam posibilităţi de a păşi pe vreo arenă a activităţii umane. Am avut întotdeauna un fel de răceală faţă de umanitate. De aceea, numai în tainice Sanctuare veţi găsi numele de Thales din Argos, înscrisă în anale cu litere luminoase. Şi pe întreaga planetă Pământ există doar trei-patru locuri cu care eu menţin comunicarea. Acestea sunt cunoştinţele făcute de mine pe vremea lui Hristos-Mântuitorul. Numai pe acestea le păstrez; restul îmi este străin. În mintea prietenului meu Empedocle citesc întrebarea: Cine a fost regele şi părintele planetei necunoscute? - El însă nu a existat. A fost un vis plastic de magicieni. Un mare test, realizat de Cei Trei. Şi ştii cât timp a durat visul? Nu mai mult de trei minute, căci astfel de vise sunt făcute în zona în care nu există timp. Acestea sunt făcute nu în spaţiul fizic, ci psihic. Thales din Argos BALCHIS - REGINA SABBEI (III) Thales către Empedocle, fiul lui Miles din Atena: de înţelepciunea Zeiţei Pallas-Atena – bucură-te! Să dăm deoparte ceaţa trecutului, prietene Empedocle, şi haide cu mine în sfera aceea pe care oamenii secolelor viitoare o vor numi poveste, iar noi – fiii conştiinţei nemuritoare a înţelepciunii din analele universului – numim faptă. Era noapte şi Selena ca o bandă de diamant se reflecta în apele tainice ale Nilului. Eu, Thales din Argos, stăteam pe turnul templului Isidei şi notam pe ruloul papirusului calculele mele despre ridicarea unei stele noi - Gora - în constelaţia Câinelui. Şi, iată o mână afectuoasă s-a lăsat pe umărul meu şi a răsunat glasul liniştit al învăţătorului meu - marele Heraclit: - Arghive! – mi-a spus el. – Cunoşti tu oare istoria strălucitei regine a Sabbei , frumoasei Balchis? - Învăţătorule! Tu ştii că de mii de ani sunt cufundat în cercetarea marilor scripturi ale Existenţei, - şi am arătat la cupola fără de margini a cerului înstelat care se întindea deasupra noastră. - Când să fi avut timp să mă ocup de istoria reginelor Pământului, chiar dacă ar fi tot atât de frumoase ca şi regina cerului înstelat - Steaua Dimineţii? Heraclit a clătinat încet din cap. - Arghive! - a spus el. - În răspunsul tău se simte ironie, ce nu poate lipsi minţii fiului nobilei Ellade, dar să-l crezi pe învăţătorul tău, că nu în van ţi-am pus această întrebare. Aşează-te, fiule, şi ia ascultare. Şi eu m-am aşezat lângă învăţătorul meu şi a început să curgă vorbirea lui, atât de lină şi armonioasă, încât uneori se contopea cu răsunetul razelor palidei Selene, ce-şi revărsa lumina asupra mea, asupra învăţătorului, asupra templului Isidei, asupra apelor tainice ale Nilului şi asupra adâncimii tainice a pustiului mut ce se întindea dincolo de fluviu. Şi iată ce mi-a povestit învăţătorul: Când Focul Pământului a înghiţit Pământul Negru în preajma naşterii fericitei Atlantide şi masivele primei Lemurii au devenit fundul oceanului - catastrofa nu a atins templul Zeiţei Vieţii, reşedinţa veche a regelui negrilor, tainicul Arraim. Însă cu mult înainte de catastrofă, marele rege a dispărut fără urme, lăsându-şi pământul, poporul, templul şi unica sa fiică, care a devenit prima preoteasă a Zeiţei Vieţii. Înconjurată de şapte preoţi înţelepţi, ea, această fiică, frumoasa Balchis, a întâmpinat curajos teribila catastrofă şi curajos a suportat-o. Iar când, în sfârşit, după multe luni, s-au împrăştiat norii de cenuşă şi fum, ce acopereau bolta cerului, iar locuitorii templului Zeiţei Vieţii s-au văzut pe o insulă mică, înconjurată de ape tulburi, spumoase ale unui ocean nou, frumoasa Balchis a săvârșit primul său serviciu sacru la altarul Zeiţei Vieţii şi în glas a făcut făgăduinţă de a-şi consacra viaţa găsirii tatălui ei, tainicul Arraim, deoarece ştia că pe el era pecetea suflării Zeiţei Vieţii Veşnice şi el nu putea să moară. Şi a ieşit preotul cel mai vârstnic, Kainan, al treilea ochi al căruia încă văzuse marea rasă dispărută a titanilor nordici, şi a zis: - Balchis, cum faci tu făgăduinţă neştiind dacă marele nostru suveran, Arraim, fiul înţelepciunii, vrea ca tu să-l cauţi? Căci iată când pe pământ încă trăiau titanii nordului, tainicul Arraim deja era pe Pământ, care nu este deloc leagănul lui; căci un alt cer şi alt pământ în alte adâncuri ale Cosmosului au fost martorii naşterii lui. Cât de frumoasă şi cât de înţeleaptă n-ai fi tu, Balchis, tu eşti totuşi numai un fir de iarbă pe drumul lui misterios, de neînţeles... Va trece termenul vieţii tale şi pământul va primi corpul tău gârbovit de bătrânețe, dar el, mare şi tainic, va merge mai departe şi fiecare pas al lui va fi egal cu mii de vieţi ale tale… Încruntată şi nerăbdătoare asculta frumoasa Balchis cuvintele înţelepte ale preotului cu trei ochi. - Kainan! - a strigat ea. - Departe vede ochiul tău al treilea, dar el nu este în stare să vadă adâncimea inimii mele, inima fiicei lui Arraim, înţeleapta Balchis. Aduceţi-o aici pe Arra, - a poruncit ea scurt preoţilor şi şi-a întors faţa spre statuia zeiţei. Kainan a clătinat din cap cu dezaprobare. - Balchis, Balchis! - a spus el. - Gândeşte-te ce puteri vrei să atingi, ce legi vrei să întorci în favoarea ta! Doar de capacităţile Arrei s-au folosit până în prezent numai pentru legătura cu stăpânii vieţii şi cu zeiţa însăşi... - Pleacă bătrâne! - a strigat supărată Balchis. - Sau eu nu mai sunt fiica lui Arraim şi preoteasa supremă a zeiţei? Ea s-a îndreptat şi în figura ei minunată a fost atâta frumuseţe dumnezeiască, plină de putere nespusă, încât bătrânul preot a plecat capul şi, bâlbâind ceva, încet s-a dat îndărăt. Preoţii întretimp au adus în templu o minunată fată de statură mică. Ea era de altă rasă, necunoscută, deoarece pielea ei era albă ca zăpada în contrast cu pielea brună închisă a lemurienilor, iar ochii nu-i erau de un albastru închis ca la frumoasa Balchis, ci negri; părul nu se aşeza în bucle ondulate pe umeri, ci cădea ca o cascadă până la podele; întreaga-i făptură parcă era pătrunsă de ceva nepământesc; parcă o suflare a altei lumi a intrat odată cu ea sub bolţile templului. Preoţii bătrâni ştiau că în zadar ar fi să-i caute pe tatăl şi mama Arrei printre lemuri. Se cunoştea că bravul marinar Falasail a adus câteva familii de astfel de oameni ciudaţi din călătoria spre tainicele pustietăţi de gheaţă de la polul sud. Înţeleptul Arraim a poruncit să se pună femeile pe lângă temple şi a învăţat preoţii să se folosi de ciudata şi tainica lor capacitate. Bărbaţii tribului necunoscut degrabă au murit toţi şi numai femeile continuau să trăiască pe lângă temple aidoma florilor de seară. Fata care a intrat, s-a uitat speriată împrejur. - Vino încoace, Arra! – i-a spus poruncitor Balchis. - Vino şi şezi pe locul sfânt. Fata s-a apropiat ascultătoare de jertfelnic şi s-a aşezat la piedestalul lui într-o într-un fel de fotoliu din bazalt incrustat cu pietre scumpe de diferite culori. Balchis i-a pus pe cap un cerc de aur, dinainte având fixat un disc poleit dintr-un mare diamant, şi a mişcat încet capul Arrei în aşa fel încât centrul discului să prindă reflecţia Soarelui de la un disc gigantic concav de aur, atârnat de un stâlp în mijlocul templului. Stâlpul era mişcător şi se învârtea cu ajutorul unui mecanism astfel încât razele soarelui se adunau întotdeauna în mijlocul lui. Îndată cum focarele discurilor au coincis, s-au închis ochii Arrei şi ea s-a cufundat într-un tainic somn de altă viaţă, somn ale cărui principii îţi sunt cunoscute, Arghive, ca unui iniţiat. Şi iată, cea adormită a început să vorbească: - Ce vrei de la mine, Balchis? - Găseşte-l pe tatăl meu, - Balchis i-a spus poruncitor. - Eu îl văd, - aproape imediat a urmat răspunsul. - Întreabă-l cum să-l găsesc. După o scurtă tăcere adormita a răspuns: - El spune că ţie nu ţi se cade să-l cauţi, deoarece picioarele-i sunt pe calea lui Dumnezeu pe care tu nu poţi să mergi, Balchis. Nu pentru cei muritori este această cale. Furios şi-a încruntat sprâncenele Balchis. - Spune-i, - a strigat ea, - că el nu este în drept să renunţe la fiica lui! Oare pe ce cale i-au fost picioarele când el m-a conceput? Eu vreau să fiu lângă el. - El nu renunţă la tine, Balchis, - a spus Arra, - deoarece el este totdeauna cu tine. Dar şi la conceperea ta el îndeplinea Legea Divină. Oricum, cu el, tu, muritoare, nu poţi să fii... Întunecată se uită Balchis la faţa Arrei. - Bine dară, - a spus ea cu greu. – Întoarce-ţi privirile de la tatăl, Arra. Ascultă-mă: tu poţi, cu minunatul tău duh, să găseşti drumul spre marele foc al vieţii pământeşti? Preoţii au tresărit. Cu un gest de disperare şi-a acoperit capul bătrânul Kainan. Pe faţa adormitei s-a revărsat paloare de moarte. Buzele ei abia auzit au şoptit: - Pot... ştiu... văd... Dar dacă-ţi voi spune, se va stinge scânteia mea de viaţă. Balchis a ridicat din umeri cu nerăbdare: - Care-i treaba? Tu trebuie să-mi spui… Eu te voi ajuta pe urmă să te reîncarnezi şi să fii lângă mine... - Asta nu e în puterea ta, Balchis, - a răspuns adormita. - Eu niciodată n-am să fiu lângă tine... Eu mă tem de toţi cei care nu fac voia Celui Unic… - Destul! - a bătut din picior Balchis. - Eu vreau să ştiu, chiar dacă din cest motiv s-ar ruina tot Pământul. Vorbeşte, eu ascult! Mulţimea preoţilor a dat buzna din templu urmându-l pe Kainan, nevoind să audă înfricoşatul răspuns. Să nu-l auzim nici noi, Arghive; îţi este destul să cunoşti că frumoasa Balchis a primit ceea ce a cerut cu preţul vieţii sărmanei Arra. Ea a aflat drumul spre focul veşnic al vieţii pământeşti, a găsit acest foc şi a primit în moştenire viaţa planetei. Tu eşti uimit, Arghive, de îndrăzneala fără margini a Balchisei? Cine ştie, Arghive, dacă împreună cu viaţa planetară ea nu a primit și o tot atât de lungă suferinţă? Actualmente ea domneşte în Saba, mai spre nord de pământul Or, şi domneşte înţelept deoarece ea a avut timp destul să devină înţeleaptă. Oricum, nicicând nu oboseşte ea să-l caute pe tatăl ei. - Dar noi îl cunoaştem doar pe marele învăţător de patru ori măreţ, - am spus eu, Thales din Argos. - El a binevoit să ni se descopere, - mi-a răspuns Heraclit, - dar niciodată nu se va descoperi fiicei lui neascultătoare. Acum, la fiecare mie de ani, ea dă o mare serbare de înţelepciune şi strânge reprezentanţii tuturor iniţierilor, pe marii înţelepţi ai lumii, în zadarnica speranţă de a afla de la ei taina tatălui ei. Şi aici este o viclenie, Arghive, deoarece mulţi înţelepţi schimbă fidelitatea semnului iniţierii lor cu devotamentul celei mai frumoase femei a planetei şi rămân ataşaţi pe veci de minunatul ei tron. - Dar aceasta este doar o cădere, învăţătorule?, - am întrebat eu. - Da, - mi-a răspuns trist Heraclit, - dar frumoasa Balchis imediat îi dăruieşte celui căzut focul vieţii pământului şi prin aceasta împiedică moartea lui. Dar oricum, puternicul Arraim stinge imediat amintirea despre el în cei care l-au cunoscut... Sanctuarul de la Theba, - a adăugat după o mică pauză Heraclit, - a pierdut la tronul ei trei fii ai săi... - De ce dară sanctuarul trimite la serbarea aceasta pe iniţiaţii săi?- am întrebat eu, Thales din Argos. - Dar care sanctuar are voie să renunţe la încercare? - mi-a răspuns cu întrebare înţeleptul. – Acum se apropie timpul serbării şi frumoasa Balchis a trimis deja invitaţia ei. - Şi tu ai hotărât să mă trimiţi pe mine, învăţătorule, - am adăugat liniştit eu, Thales din Argos. - Da, fiul meu, - mi-a răspuns înţeleptul. - Numai sufletul tău, fecior al Elladei, este aidoma liniştii stâncilor de bazalt în adâncurile oceanului şi sanctuarul nostru este liniştit în privinţa ta. - Să fie! - am răspuns eu, căci iată atunci eu puteam să mă supun. Pe apele sacre ale Nilului eu am ajuns cu luntrea până în munţii Etiopiei, trecând cu bine aşezarea fiilor sălbatici ai pustiei şi Ţara Morţilor. Dând drumul în pace marinarilor fenicieni care m-au condus, eu singur am intrat în strâmtoarea munţilor, obligând să-mi arate drumul o înţeleaptă șerpoaie, care repede se târa înaintea mea. Nu era în obiceiul sanctuarului Thebei de a călători cu fast, căci iată ştiam că strălucirea şi luxul pământului e pulbere sub picioarele Domnului, şi înţelepciunea noastră - nebunie în ochii Lui. Singuratici şi mizeri umblau fiii înţelepţi ai farului Eternităţii pe faţa planetei, şi n-a fost nici unul mai bogat decât noi. După vreo două zile de drum am întâlnit o caravană luxuriantă, formată din vreo treizeci de cămile şi vreo zece elefanţi, însoțită de un întreg detaşament de călăreţi smoliţi, frumos îmbrăcaţi şi cu coifuri de aur; trei elefanţi erau de culoare albă şi purtau pe puternicele lor spinări turnuri întregi de aur, argint, platină și pietre scumpe, drapaţi cu ţesături fine de mătase din meleagul dravizilor *. Aşa se îndreptau la festivalul înțelepciunii fiii Triunghiului. M-am dat la o parte cu umilință și prin efort volitiv am stins temporar semnul Farului Eternității, ce strălucea pe fruntea mea, astfel încât să nu fiu recunoscut de fiii Triunghiului. Caravana aceasta a fost urmată de alta, formată din cămile albe, şi capul caravanei - înţeleptul inițiat al sanctuarului Lunii - un haldeu cărunt și robust, se afla în targa de fildeş, împodobită cu rânduri de rubine şi dantele din fire subţiri de aur. Targa era purtată de doisprezece sclavi negri din pământul Capului Îndepărtat, pe care cândva l-am vizitat şi eu, Thales din Argos, când sanctuarul din Theba m-a trimis să-l conduc pe viteazul fenician Gannon în lunga sa călătorie. La început, privirea înţeleptului haldeu a alunecat indiferent asupra mea, dar oprindu-se asupra capului şerpoaiei culcate la picioarele mele, s-a aprins de focul recunoaşterii şi un surâs ironic și bun i-a mişcat buzele. El a făcut un semn şi sclavii s- au oprit. - Înţeleptule străin, - mi s-a adresat binevoitor haldeul, - cer scuze pentru fraţii mei întru înţelepciune din Simbolul Triunghiului care nu te-au recunoscut. Dar mare le este înţelepciunea și nu încape pe acest pământ păcătos, de aceea privirea le este totdeauna îndreptată-n sus - spre cer. Însă privirea bătrânului şi săracului haldeu întotdeauna lunecă pe pământ căutând să strângă bobițele înţelepciunii împrăştiate de ei; şi, iată, am văzut capul călăuzei tale cam neobişnuite, înţelepte elin din marele sanctuar al Thebei. N-ai fi tu oare aşa bun ca să-mi cinsteşti bătrânețile cu acceptul de a-mi împărtăşi singurătatea în lungul meu drum? Am văzut că nu e chip să mă ascund de înţelepciunea şireată a haldeului, dar nici nu era motiv de a refuza invitaţia. M-am aşezat în lectică şi am dat prietenos drumul călăuzei mele. - De unde ai cunoscut tu, venerabile haldeu, că eu sunt elin? * Meleagul dravizilor – din sudul Indiei, atribuiți de unele tradiții rasei lemuriene, cu cunoștințe în magia aplicată. - Nu numai elen, - a zâmbit viclean haldeul, - dar și urmaş al regeştilor atlanţi. Oare niciodată nu te-ai privit în aramă poleită? Statura ta, umerii tăi şi dumnezeiasca ta constituție corporală imediat te dau de gol că tu eşti fiu al nobilei Ellade, iar liniştea severă a feţei regulate şi frumuseţea liniilor ei mă transportă în timpuri demult trecute, când eu, haldeu bătrân, am avut plăcerea de a vedea colegiul preoţilor din templul Veşnic-Tinerei-Fecioare-Maică în Poseidonia.* Oare nu din mijlocul vostru a ieşit dumnezeiescul Zoroastru, pe care l-am salutat odată când el a avut bunăvoinţa de a vizita oraşul meu natal - Urr din Caldeea? Dar că am recunoscut imediat în persoana ta pe fiul sanctuarului din Theba, asta graţie călăuzei tale, nobile Thales din Argos, deoarece numai Meleagul Kemi† a păstrat legătura cu regnul şerpilor. Dar eu văd că tu, înţeleptule, vrei să mă întrebi de unde mi-e cunoscut numele tău? Oare nu tu ai săvârşit renumita călătorie cu Gannon fenicianul, vizitând și tribul kabirilor‡ la Stâlpii lui Hercules§? Dar tribul acesta este sub protecţia noastră, înţeleptule. Cum să nu te cunoaştem, nemaivorbind că la festivalul reginei Balchis înţeleptul Heraclit putea să te trimită doar pe tine, Arghive. - Voi, haldeii, - i-am răspuns eu, Thales din Argos, - aţi renunţat la contactul cu regatul șerpilor, dar le-aţi însuşit înţelepciunea... - Aşa, aşa, Arghive, - a spus cu tristeţe haldeul, netezindu-şi barba lungă, - în schimb noi cu înţelepciunea noastră ne târâm pe pântece pe faţa Maicii Terra… Eu, Thales din Argos, mi-am forţat voinţa şi imediat m-am transportat în împărăţia simbolurilor şi sunetelor originare şi, odată ce am aflat tot de ce-am avut nevoie, imediat m-am întors. - Sunt bucuros, - am spus eu liniştit, - că Hermes de trei ori măreţ, în grija fără preget pentru copiii lui, mi-a dat prilej să port o conversaţie plină de învăţătură cu înţeleptul Rabbi Israel din Urr al haldeilor… Haldeul s-a uitat la mine cu atenţie şi cu respect a aplecat capul. - Ce e înţelepciunea unei târâtoare șerpoaie pe lângă înţelepciunea unui vultur care planează sub nori, de privirea căruia nimic nu se ascunde, - a adăugat el gânditor. După câteva ore de drumeție petrecute în convorbire cu înţeleptul haldeu, am ajuns la brâul grădinilor ce înconjoară oraşul reginei. Aici l-am părăsit pe haldeu: - Deoarece, - i-am spus eu, - nu e bine ca iniţiatul Thebei să vină în ospeție la regină în car străin. - Pe mâine, înţeleptule Thales, - mi-a răspuns cu respect haldeul. Eu, Thales din Argos, nu m-am dus în oraş, ci, înconjurându-l, am plecat în pădure şi acolo am petrecut noaptea sacrificând orele întunericului convorbirilor şi evocărilor necesare mie. Dimineaţa, splendidele grădini de basm ale reginei Balchis, împrejmuite cu garduri de marmoră roză şi udate de sute de bazine mărgăritare s-au umplut de * Poseidonia – Conform tradiției ezoterice, la cea de-a treia catastrofă a Atlandiei din cele două mari insule, Laitia și Rut, a supraviețuit doar un fragment din aceasta din urmă - insula Poseidonis, care și ea a fost ulterior distrusă. † Pământul Kemi - nume antic al Egiptului. ‡ Kabiri - din ebraic gheber sau giborim, adică oameni puternici, giganți. § Stâlpii lui Hercule – denumire grecească a Strâmtorii Gibraltar. oaspeţii poftiţi. Erau aici frumoşii dravizi cu priviri fixe, de parcă ochii le erau orbiţi de necontenita contemplare a înţelepciunii. Erau și urmaşii tlavaților cu pielea roșie- arămie din ţara provenită din mare, la apus de fosta Atlantida. Erau urmaşii negri ai lemurilor din fundul Africii. Erau atlanţi cu ochi încrucișați şi gâțe mari ca la femei, dintr-a şaptea subrasă de mongoloizi, care locuiau într-o misterioasă ţara înconjurată de pereţi pe ţărmul mării mări lemuriene. Erau și magii albi din ţara gheţarilor de nord. Erau şi haldeii şireţi cu bărbi lungi. Fastul și luxul caravanelor lor şi veșmintelor sunt de nedescris, căci ce este pe planetă ce nu poate găsi sau face înţelepciunea magiei pământeşti? Dar mai bogat și luxos erau îmbrăcaţi înţelepţii reginei Balchis care înconjurau tronul ei de basm împreună cu câţiva lei, dintre care unul şi-a pus umil capul regesc drept suport sub picioarele reginei. Trebuie oare să-ţi spun, Empedocle, despre frumuseţea Balchisei? Cred că nici eroii Elladei n-au visat aşa frumuseţe şi chiar Frumoasa Elena ar părea pe lângă ea o femeie obişnuită. Frumuseţea-i nespusă parcă se întărea dinăuntru cu strălucirea marii înţelepciuni, iar o înaltă mândrie îi încorona faţa cu o aureolă regească și voinţa puternică arunca scântei din ochii ei albaştri ca cerul de miazăzi. Cu nesaţ îi lua la întrebări Balchis pe oaspeţii veniţi, îndreptând cu dibăcie conversaţia spre subiectul ce o interesa, dar, după cum se vede, tot încă nu putea afla nimic, lucru pe care-l trăda încreţitura mâniei ascunse trecută pe faţa ei de marmoră. - Înţelepţilor, - a răsunat vocea ei încântătoare, - ca întotdeauna, vreau să încep serbarea cu slujba Zeului Soarelui, dar iată că încă lipseşte iniţiatul Thebei, căruia îi aparţine primul loc în acest serviciu. Poate că el a întârziat sau - şi în vocea ei s-a auzit o notă de batjocură - înţeleptul Heraclit se teme să piardă încă un fiu din moment ce trei iniţiaţi din Theba sunt acum podoaba tronului meu... - Regină înţeleaptă, binecuvântarea lui Adonai să fie peste tine, - a răsunat vocea măgulitoare a rabinului Israel, - iniţiatul din Theba va sosi, căci eu l-am întâlnit ieri pe drum spre minunata ta cetate... Acesta e înţeleptul elin - Thales din Argos… - Elen? Cu atât mai bine, - a zâmbit regina. - Primii trei oaspeţi au fost egipteni. Mie îmi plac nobilii fii ai Elladei. Şi iată, încet s-au despărţit rândurile celor invitaţi şi sub evantaiele de pene ale reginei Balchis am apărut eu, Thales din Argos, purtătorul Farului Eternităţii, urmaşul dinastiei regale a Atlantidei. Eu nu aveam nici o podoabă pământească, deoarece cu mine era înţelepciunea mea. Numai tunica din lână albă mă înfășura, eu având o centură vie, căci iată – însăși Regina Șerpilor mi-a cuprins mijlocul într-un puternic inel; capul ei era pe pieptul meu și ea se uita în jur mândru și aspru cu ochii săi rubinii ca de sânge. Un simplu toiag din lemn de salcie era în mâinile mele. - Marele înţelept Heraclit, servitorul simbolului veşnic al vieţii, îţi trimite, regină, salutul lui, - am spus eu calm, - iar eu, Thales din Argos, îţi doresc să te bucuri de înţelepciune marii zeiţe Pallas Athena, frumoasă Balchis. Lângă mine deodată s-a format un loc larg, pustiu, căci iată niciodată încă regina şerpilor nu apăruse aşa între oameni, chiar de-s iniţiaţi. Capul ei mic, încoronat cu coroană din ciudata piatră lunară s-a lăsat pe umărul meu. Însăși înţeleapta regină Balchis s-a înălbit la față, uitându-se în ochii regeștii șerpoaie. - Te salut, înţelepte trimis al Thebei, - a spus cu voce tremurătoare Balchis. - Jur pe marea amintire a tatălui meu, - a exclamat ea, - că încă niciodată eu, regina Sabbei, stăpână a focului pământesc, nu am văzut o atare sosire a unui înţelept. N-am cuvinte pentru a-mi exprima mulţumirea pentru Heraclit că te-a trimis la mine, cel mai înţelept dintre muritori, căci iată când şi cine a auzit ca regeasca poruncitoare a şerpilor să consimtă să se supună unui om? Spune-mi, înţeleptule Arghive, cum ai ajuns la aceasta? Sau asta este un nou secret al înţelepciunii Sanctuarului din Theba? - Asta nu e o taină, regină, - am răspuns eu liniştit. - Eu am ajuns la aceasta prin ceea ce nu ai tu. Mirată s-a uitat în ochii mei Balchis: - Nu am eu? Dar ce nu am eu, Arghive? - Sămânţa Iubirii Cosmice, frumoasă şi înţeleaptă Balchis, - am răspuns eu. În mulţimea iniţiaţilor s-au auzit şoapte şi toţi parcă involuntar s-au apropiat de mine. - Iubire cosmică? - a întrebat regina încruntându-și sprâncenele. - Ce este această iubire cosmică? O, eu o cunosc, Arghive, - a zâmbit ea şiret. – Întreabă-i măcar pe ăștia trei, - şi ea mi-a arătat spre trei figuri înalte şi posomorâte care stăteau la tronul ei, - ei sunt fraţii tăi de sanctuar, Arghive; întreabă-i pe dânşii dacă înţelege frumoasa Balchis ce-i iubirea! Liniştit şi senin am privit eu, Thales din Argos, în ochii lucitori ai reginei. - Nu despre astfel de iubire vorbesc eu, Balchis, - a fost răspunsul meu. - Eu vorbesc despre iubirea faţă de tot ce există, ce respiră şi trăieşte și peste ce-şi revarsă lumina şi căldura dumnezeiescul Ra... - Faţă de tot ce există? - a întrebat Balchis. - Adică eu trebuie să iubesc şi șerpoaia, şi... negrul meu sclav? Şi râsul mărgăritar al reginei s-a împrăștiat în sală, preluat de apropiații ei. Iniţiaţii însă nu au râs, fiindcă înţelepciunea lor a simţit în cuvintele mele o nouă revelaţie. - Şi şerpoaia, şi negrul tău sclav, regină, - liniștit am confirmat eu, - căci iată vipera îți este soră, şi sclavul - frate. Furia străfulgeră în ochii Balchis, dar îndată și s-a stins. - Ce fel de învăţătură nouă proclami tu, Arghive? – întrebă ea calm, muşcându-şi buzele. - Asta nu e o învăţătură nouă, Balchis, - am răspuns eu. - Şi băiatului, căruia tatăl îi dă prima dată suliţa, aceasta îi pare nouă, dar ea a ucis deja mulţi. Acum, după cum spun Trei Înţelepţi, - şi aici am ridicat vocea şi ea ca un tunet a răsunat sub arcadele sălii, - este vremea de a vesti omenirii sămânţa iubirii cosmice. Sămânţă, spun eu, regină, deoarece Iubirea însăși va fi adusă cu sine pe pământ de Cel Măreţ, numele căruia este Taină Cosmică, iar timpul venirii Lui îl ştie numai Unicul. Încruntând sprâncenele, a cuprins Balchis cu o privire de foc toată adunarea. - Auzit-a cineva dintre înţelepţi despre această învăţătură despre sămânţa iubirii, pe care o proclamă trimisul Thebei? - a întrebat ea tare. Din mulţime cu paşi domoli a ieşit un bătrân înalt cu musteţe cărunte şi cu o coadă la fel de căruntă. Sub sprâncenele-i stufoase avea fixate în mod ciudat două cercuri absolut străvezii, prin care serios şi calm priveau ochii de o înţelepciune neexplicabilă. - Eu sunt trimisul ţării Dragonului de pe ţărmurile Măreţei Mări Lemuriene, - a zis el. - Numele meu este Lao-Zî şi sunt slujitorul smerit al Unicului Dumnezeu, Desăvârșitului Dao, Dao în care se ascunde şi se uneşte totul: și trimisul înţelept din Theba, şi tu, frumoasă regină, şi şerpoaia, şi negrul sclav, şi eu, smeritul slujitor al lui Dao. Și întreagă această mare taină a unirii a toate în toate se săvârşeşte numai graţie iubirii dumnezeieşti pe care și ne-o proclamă înţeleptul elin... Fie acoperământul Dao asupra capului tău, Arghive, - s-a adresat el mie, - căci iată am auzit eu vestirea ta cea mare și astăzi mă voi duce liniștit în peştera mea să mă alipesc pământului strămoşilor mei, căci simt că atunci când va veni cel mai Mare dintre cei Mari, El va chema şi umbra mea și modestul proroc al Desăvârșitului Dao va veni pentru a-L sluji… Şi era în acel bătrân atâta minunată simplitate şi linişte înţeleaptă, încât eu, Thales din Argos, m-am aplecat în faţa lui, iar Regina Şerpilor a şuierat prietenos clătinând capul ei de smarald deasupra umerilor mei. În sală s-a așternut tăcerea. - Dar cine sunt cei trei despre care ai vorbit tu, eline? - m-a întrebat deja palida Balchis. - Pe unul din ei îl cunoşti, regină, - am răspuns eu liniştit. - E Arraim de patru ori măreţ, preotul Luceafărului, tatăl şi protectorul negrilor… Mâinile Balchisei au strâns convulsiv mânerul tronului şi ea brusc s-a aplecat înainte: - Tata! - a exclamat ea înecându-se. – Tu-l ştii, l-ai văzut, înţeleptule? - Îl cunosc şi l-am văzut, Balchis, -- am zis eu. - Când şi unde? - Ieri, în pădure lângă oraşul tău, regină, - a fost răspunsul meu. De un foc sălbatec s-au aprins ochii frumoasei regine. - Aici... aproape..., - a repetat ea. - Şi el nimic nu ți-a zis să-mi spui? - Mi-a zis, regină, - am zis eu. – Mi-a zis să-ți spun că sunt zădarnice căutările tale și strădaniile tale de a-l vedea, chiar dacă ai răpi nu doar Focul unei planete, ci al tuturor nouă. Tu niciodată nu-l vei vedea, căci ai încălcat poruncile templului Zeiţei Vieţii, îndrăznind să pătrunzi la Focul Pământului şi astfel intrând în legătură cu forţele Haosului. În același timp, tu nu ai avut milă de prețioasa viaţă a vestitoarei, slujitoarea zeiţei. Frumuseţea şi înţelepciunea ţi le-ai întrebuinţat ca să arunci în prăpastia căderii pe înţelepţii iniţiaţi. Așa că iată, Balchis, ultimul legământ al tatălui tău: tu îl vei vedea numai atunci când Focul Pământului, care arde în tine, îl vei preface în flacăra Iubirii Cosmice şi când cel mai Măreţ, care va veni în lume, te va uni pe tine cu tatăl tău… Rece și înfuriată s-a ridicat regina Balchis de pe tron; ochii ei albaştri ardeau cu un foc întunecat de furie. - La mine, înţelepţi ai regatului meu! - a sunat vocea ei. - Regina şi stăpâna voastră a fost ofensată de un venetic necunoscut. E un mincinos. Nu putea tatăl meu, Arraim, să-mi transmită astfel de cuvinte care mă înjosesc. Să se ridice Stăpânul Focului Pământesc şi să-i prefacă în cenuşă pe inamicii mei! Şi, înconjurată de trădători ai tainicelor sanctuare, ea, toată cuprinsă de un nor purpuriu, a început să cânte un cântec sălbatec de vrajă, iar slugile-i secondau. Adunarea s-a cutremurat: vedeam cum iniţiaţii sosiți părăseau sala unul după altul şi, în sfârşit, în ea am rămas doar eu, Thales din Argos, înţeleptul bătrân Lao-Zî, ;care cu trist interes o privea pe regină, şi Rabbi Israel, care şi-a acoperit capul cu mantaua şi încet mormăia ceva pentru sine. Se dărâmase deja peretele frontal al sălii, iar în locul lui s-a ridicat altul, de ceaţă funebră ce se ridica în valuri dintr-o beznă. Deja simțeam apropierea focului pământului, pietrificător și înfricoșător. Iată că regeasca șerpoaie încet coborî de pe mine şi începu a se învârti într-un dans ritmic lângă tronul Balchisei, trăgând parcă în jurul nostru, celor trei, un cerc magic. Capul şerpoaiei, care ardea cu o lumină azurie, era întotdeauna îndreptat spre peretele întunericului, iar ochii rubinii erau ca nişte săgeţi ce străbăteau aburii adâncurilor planetei. Liniştit, însă, eram eu, Thales din Argos, căci mare era puterea sufletului meu; și am văzut cum alături de Rabbi Israel s-au prefigurat contururile a două spirite ale Lunii cu tiare încornorate pe cap, și cum în spatele înţeleptului atlant Lao-Zî mişunau într-o mulțime deasă duhurile pustiului. Iar în întunericul ceţii deja se ridica faţa gigantică a cuiva de culoare roşie-violetă, se vedeau ochii atenţi şi răi şi se ridica un corp acoperit parcă cu limbi de flăcări. Acesta era Bafomet în persoană, Stăpânul Infernului, Regele Tartarului, Marele Proscris. Un minut sau două ochii lui răutăcioși s-au oprit pe noi și apoi s-au îndreptat spre Balchis care întinsese mâinile spre el. - Nebună Balchis! - a sunat vocea lui aidoma zgomotului îndepărtat al valurilor de foc în craterul vulca- nului. - Pentru ce m-ai chemat? Oare pot eu să mă lupt cu mine însumi, căci iată Regina Șerpilor s-a răsculat contra ta? - Nebună Balchis! Eu sunt stăpân al focului pământesc, dar iată Spiritele Lunii s-au înarmat împotriva mea şi eu sunt neputincios contra lor. - Nebună Balchis! Ce pot eu face cu elinul care nu-ţi place, când binecuvântarea tatălui tău Arraim este peste el? Şi oare nu duhurile deşertului - slugile celui al cărui nume este Tăcere - stau după al treilea? - Nebună Balchis! Această pedeapsă este a ta, căci ce este în comun între tine, slugă a mea, şi tatăl tău, Arraim, ale cărui picioare sunt pe albia Aceluia al cărui Nume eu nu-L pot pronunţa. Descurcă-te singură cum ştii, dar ţine minte că nici-o Iubire Cosmică nu te va smulge din mâinile şi inima mea! - Spirit al minciunii şi negării! - am tunat eu, Thales, fără cutremur, ca răspuns la ultimele cuvinte ale Spiritului Proscris, - fie să plece Regina Șerpilor, Spiritele Lunii şi Spiritele Pustiului, fie să rămân eu singur, Thales din Argos, purtător al Farului Sacru al Eternităţii cu sămânţa iubirii cosmice în inimă şi să începem între noi o luptă groaznică pentru sufletul frumoasei Balchis, căci iată tatăl ei, Arraim de patru ori măreţ, mi-a solicitat să nu o distrug, ci să o îndrept pe calea binelui! Cu mare mirare se uita la mine Spiritul Respins. Şi iată faţa lui parcă s-a netezit, iar ochii și-au stins răutatea şi au început a străluci cu o altă lumină, una stranie, parcă de compătimire. - Viteazule elen, - a răsunat vocea lui batjocoritoare, - chiar crezi că în menirea existenţei mele intră şi bătăi cu diverși viermi omeneşti, care se cred a fi înţelepţi doar pentru că pe căpățâna lor arde un semn cruciform? Sau înţeleptul Heraclit nu ţi-a insuflat că lupta cu mine este luptă în timp? Ai tu oare destule Manvantare la dispoziţie, vierme thebian, ca să te decizi la o atare luptă? Du-te-n drumul tău, vierme, şi, cine ştie, cu timpul, când vei mai prinde la înțelepciune, atunci poate vom mai conversa, căci din toţi viermii omenești tu ești cel mai promițător... Şi îndată s-a stins focul ochilor lui, s-au spulberat contururile capului şi trupului lui, s-a împrăştiat ceaţa haosului şi din nou s-a ivit din ea peretele sălii. Eu am privit în jur. Clătinându-se ritmic înainte şi înapoi, tot încă se ruga Rabbi Israel cu capul acoperit; gânditor pipăindu-şi bărbuța, stătea înţeleptul Lao-Zî, iar mai departe, lângă tronul Balchisei, era culcată în cele mai nefirești poziții mulţimea ghemuită a înţelepţilor ei. Balchis, palidă ca moartea, şedea nemişcată pe tron, fixându-și privirea nebună pe ochii rubinii ai Reginei Șerpilor care, cu şuieratu-i, continua desfășurarea în fața ei a dansului său magic. Eu am pronunţat o conjurare şi ea încet s-a întors la mine și din nou mi-a înfăşurat trupul. Înţelepţii Balchisei au început a da semne de viaţă, iar însăși regina, respirând adânc, şi-a acoperit faţa cu mâinile. Tăcerea a durat mult. În sfârşit, regina cu voce întreruptă a pronunţat: - Tu ai învins-o pe frumoasa Balchis, Arghive. Du-te şi anunţă lumii biruinţa ta… - Tu chiar eşti nebună, Balchis, - am răspuns eu. - N-am învins pe nimeni. A învins tatăl tău, Arraim de patru ori măreţ şi iubirea dumnezeiască. Dar dacă îţi recunoşti înfrângerea, atunci îţi cer să le dai imediat drumul celor trei iniţiaţi ai sanctuarului din Theba, pe care i-ai legat de tron prin frumuseţea şi înţelepciunea ta... Frumoasa Balchis a dat din umeri. - La ce bun îmi trebuie ei mie, Arghive? - a spus ea. - Ia-i. Dar spune-mi, înţeleptule elin, de la tine mi-ai luat apărarea sufletului meu în faţa Stăpânului Focului Terestru sau din numele tatălui meu? - De la mine, regină, - am răspuns eu, - căci ştiu că iubirea cosmică tronează în inima lui Arraim şi atunci cum de-și va abandona copilul pieririi Pralaiei? Și ce se poate opune înţelepciunii şi puterii primului Mag al planetei? - Tu într-adevăr eşti înţelept, eline, - a spus gânditor cu voce slabă Balchis. - Iar acum plecaţi de la mine, înţelepţilor, - s-a adresat nouă celor trei prezenți, - şi lăsaţi-o pe sărmana Balchis în singurătate ca să pot medita despre… iubirea cosmică, - a încheiat ea cu o ușoară batjocură. - Să fie cu tine Dao, suflet rătăcit, - i-a răspuns încet Lao-Zî. - Adonai, fie-i binecuvântat numele, să-ți aducă pace în sufletul tău zbuciumat, - a şoptit Rabbi Israel. - Iubirea dumnezeiască să-ţi lumineze sufletul, Balchis, şi să te întorci în îmbrăţişările părinteşti, - am spus eu tare şi am aruncat asupra Reginei un acoperământ din suflul Înţelepciunii mele. Deodată obrajii ei s-au rumenit şi s-au aprins de viaţă și de forţă ochii ei albaştri. - N-am să-ţi uit urarea, Arghive, - a spus ea tare. - De trei ori am învins eu sanctuarul din Theba, iar într-a patra oară tu te-ai răzbunat cu prisosinţă, înţeleptule elin. Dar, martor mi-e cerul, nu-ți port pică în suflet. Şi iată noi am lăsat-o pe frumoasa Balchis. De data asta eu, Thales, am luat de la Rabbi Israel patru cămile şi i-am aşezat pe trei din ele pe cei trei trădători ai sanctuarului pe care i-am eliberat. Cald, cu binecuvântări reciproce, ne-am luat rămas bun noi trei, neuitând a da suflările noastre ca recompensă înțeleptei Reginei Șerpilor. Și mi-a spus la despărţire înţeleptul Lao-Zî: - Arghive, multe ceasuri, zile și ani are nesfârşitul Dao, dar cel mai fericit din aceștia va fi acela în care eu din nou mă voi întâlni cu tine, nobile elin. Sufletul meu a citit în cartea lui Dao că eu voi fi chemat de cel mai Măreţ al Măreţilor spre a-I sluji. Ia aminte, Arghive, caz că atunci voi uita de întâlnirea noastră, tu îmi vei aminti atunci de ea! - Şi eu ştiu că nu ultima dată mă întâlnesc cu voi, înţelepţilor, - a confirmat Rabbi Israel. – Cu adevărat, planeta noastră este mică pentru înţelepţi… Mare a fost bucuria în sanctuarul thebian când eu, Thales din Argos, m-am întors într-acolo. Cu un fast nespus am săvârşit noi serviciul divin în templul Izidei, şi iată însuşi Hermes de trei ori măreț în persoană s-a arătat nouă în nour de foc şi m-a încoronat cu razele supremei Iniţieri. După aceea, Hierofantul Sanctuarului, înţeleptul Heraclit, a coborât focul spaţiului asupra capetelor trădătorilor aduşi de mine la sanctuar dând sufletele lor în proprietatea Reginei Șerpilor care mi-a slujit fidel în călătorie. Fie pacea mea asupra capului tău, Empedocle. În povestirile mele ulterioare tu vei mai întâlni persoanele pe care eu le-am numit în narațiunea mea. Thales din Argos ÎN GRĂDINA MAGDALEI (IV) Thales din Argos către Empedocle, fiul lui Miles Atenianul, despre Înţelepciunea Marelui Învăţător Galilean – bucură-te! Ascultă, amicul meu, cu atenţie, căci iată niciodată o întâmplare mai ciudată, mai tainică n-a pătruns urechea unui muritor. O întâmplare spun eu, Thales din Argos, şi nu legendă! Când Farul Eternităţii mi-a încoronat fruntea cu raza-i luminoasă în semn de Iniţiere Supremă a Sanctuarului din Theba, eu, Thales din Argos, şi Claudiu Macedoneanul, care s-a învrednicit de acelaşi grad, am primit din mâna Marelui Hierofant băutura Cupei Vieţii şi el ne-a trimis în adăpostul tainic al Fiului Înţelepciunii – Heraclit, pe care glasul poporului l-a numit Întunecatul, pentru că oamenii nu-l înţelegeau nici pe el, nici Învăţătura lui. Câţi ani au trecut de când absorbeam Înţelepciunea lui, de câte ori am părăsit adăpostul ca să ducem oamenilor fărâmiturile cunoașterii şi iarăşi ne întorceam – nu e necesar a socoti. Într-una din aceste întrupări, când mă găseam în lume sub înfăţişare de filosof stoic, te-am găsit pe tine, amice Empedocle, lângă înţeleptul Socrate şi am legat mai tare firele ce ne uneau de pe vremea adormitului sub valuri Oraş al Porţilor de Aur. Într-o zi înţeleptul Învăţător ne-a chemat la sine şi ne-a zis: - Duceţi-vă în lume să-l salutaţi din numele meu pe Noul nostru Învăţător care vine în lume. Nu vă voi spune unde Îl veţi găsi. Înţelepciunea voastră fie-vă călăuză... - Dar dacă acest Învăţător este atât de mare, - a spus Claudiu Macedoneanul, - atunci de ce tu însuți, Înţeleptule, nu te duci în întâmpinarea Lui? - Deoarece, - ne-a răspuns Heraclit, - eu ştiu cine este El. Şi iată ştiinţa mea îmi spune că nu sunt vrednic de întâlnirea cu El. Iar voi nu-L cunoaşteţi, ci cunoașteţi doar de la mine că El este un Mare Învăţător, şi nimic mai mult. Numai orbii pot să se uite la Soare cu impunitate... Eu pe atunci încă puteam să mă supun şi tăcut am plecat cu Claudiu. A doua zi cămilele ne duceau spre nord, la Sanctuarul smolitei Iştar. Acolo, cei din urmă preoţi negri, tăcuţi ca pietrele deşertului, ne-au îndrumat spre Marele Centru, către acela al cărui nume este Tăcere, contorizarea anilor căruia e pierdută de calendarul planetar şi al cărui menire este de a aştepta sfârşitul, pentru a fi ultimul gropar al Pământului. Când noi cu Claudiu ne-am prosternat în praf în faţa lui, el ne-a ridicat afectuos şi ne-a spus: - Copii! L-am văzut când El era prunc. M-am închinat Lui. Dacă fiul meu Heraclit v-a trimis la El, duceţi-vă. Acum El deja seamănă sămânţa. Dar ţineţi minte, copii: când îl veţi găsi, veţi pierde totul... Nimic mai mult nu ne-a spus fiul Stelei de Dimineaţă al cărui nume este Tăcere, al cărui existență este taină, al cărui menire este de a fi naşul şi groparul Pământului, al cărui denumire este Preotul Negrăitului. Nimic nu ne-a spus el, ci doar ne-a arătat cu mâna spre nord. Din nou am rătăcit prin pustie. N-am vorbit nici un cuvânt, ci doar prindeam curentele magnetice ale Înţelepciunii cunoscute de noi. Nu ne era frică că vom ”pierde totul”, fiindcă puteam să ne supunem... Şi iată am ajuns în Palestina, de unde ni se părea că veneau curentele Înțelepciunii, atât de straniu amestecate cu urâtele fluide ale poporului – servitor al puterii Lunare. Ne înăbuşeam în sufocarea atmosferei templelor, unde domnea falsa înţelepciune, prefăcătoria şi cruzimea. Noi am vorbit cu preoţii - oameni şireţi şi bogaţi - întrebându-i de sunt printre ei Învăţători Înţelepţi. Se întâmpla că ne arătau la al de ăștia, dar, vai, găseam oameni şi mai mincinoși, și mai proşti decât gloata, şi încă şi mai cruzi. Poporul - simplul popor, batjocorit şi prostit de preoți - ne împărtăşea cu bucurie legendele, pline de superstiții și alterări. Dar eu, Thales din Argos, şi Claudiu Macedoneanul auzeam aici răsunetele măreților povestiri ale Rasei Roşii*, reflectate prin prismele savante ale Caldeei solare, desfigurate de neştiinţa sălbatică a preoţilor iudei - mizerabilă moştenire a renegatului şi dementului Hasarsif. Acest popor aştepta un Învăţător, însă Învăţător în purpură şi bronz, care trebuia, în opinia lui, să supună lumea conducerii preoţilor avari. Nu știa nimic el despre Învăţătorul deja venit. Însă iată că într-o zi am auzit de la un nobil iudeu, care s-a născut şi a trăit aproape toată viaţa la Atena, o astfel de adresare: - Eu, Nicodim, vă pot arăta, filosofilor, un om ciudat. El trăieşte în peşteră pe malul Iordanului. Duceţi-vă la el şi-i puneţi întrebările ce vă interesează. El e gol şi sărac, ucenicii îi sunt sălbateci la vedere şi par mizantropi. Numele lui e Ioan. Grăbiţi- vă, căci am auzit că s-ar fi dat poruncă să-l întemnițeze pentru permanentele atacuri * Poporul Atlantidei împotriva preoţilor şi chiar contra împăratului. Totuşi, filosofilor, - a adăugat Nicodim cu zâmbet, - puțin probabil că veţi găsi în el ce vă trebuie... Dar de ce voi, Înţelepţilor, să nu faceţi cunoştinţă cu cel pe care poporul nostru îl numeşte prooroc? Şi noi l-am văzut pe acest Ioan. Într-adevăr, el era groaznic: un corp lipsit de îmbrăcăminte, slab, istovit și păros; pletele părului şi bărbii nicicând pieptănate cădeau pe umeri şi piept; vocea-i era răguşită şi stridentă. Noi l-am văzut șezând pe piatră pe malul râului în faţa unei mulțimi de oameni îngenunchiați. El gesticula cu mâinile și cu furie şi spumă la gură blestema şi ocăra. El chema asupra acestei nenorocite turme omeneşti mânia Dumnezeiască, el ameninţa această jalnică, murdară, flămândă mulțime cu suferințe groaznice. Supus, robește îl asculta poporul… Dar noi, pe capul cărora ardea Farul Eternităţii, îi vedeam ochii de foc și am recunoscut în ei focul sacru al Fiilor Vieţii, îi vedeam curentele fluidice în care nu era nimic asemănător cu fluidele omeneşti... Şi eu, Thales din Argos, şi Claudiu Macedoneanul am plecat capetele noastre cugetând la căile necunoscute prin care Unicul Desăvârşit își trimite curentele spre lumea materiei, căci iată în faţa noastră sub înfăţişarea murdară era, fără tăgadă, un Fiu al Vieţii*, şi nu om. - Am ajuns, Arghive, - mi-a spus Claudiu. – Asta este ţinta pribegiilor noastre? Dar eu, Thales din Argos, eram mai rece şi mai liniştit decât Claudiu, şi agila mea rațiune nu atât de fierbinte era mai mult pământească şi de aceea – of! – mai înţeleaptă. - Învăţătorul poate fi numai un om, Claudiu, - am răspuns eu. Acesta însă este Fiu al Vieţii! Noi am aşteptat până când acel care se numea Ioan şi-a scufundat toată gloata în apele Iordanului, şi ea, certată, scuipată şi udă la corp, dar fericită în spirit, a plecat spre oraş urlând nişte cântece nearmonioase. Noi liniştit ne-am apropiat de proorocul rămas singur pe malul râului scăzut şi murdar. Eu, Thales din Argos, am ridicat mâna şi am acoperit ceafa şi spinarea lui Ioan cu nişte curenţi de salut călduros al Sanctuarului şi am pronunţat în limba tainică a înţelepciunii oculte o formulă de chemare a Fiilor Vieţii. Ioan încet s-a întors către noi. De o nespusă blândeţe îi străluceau ochii, care un minut în urmă erau încruntaţi. - Ce trebuinţă au fiii înţelepciunii pământeşti de la robul Domnului? - a răsunat vocea lui liniştită şi armonioasă, care numai ce tuna furios şi teribil de blesteme şi injurii. - Noi îl căutăm pe Marele Învăţător, - am răspuns eu, Thales din Argos. - Noi îi * Înger ducem salutul Sanctuarului şi Adăpostului. Unde Îl vom găsi? Blând şi cu dragoste ne privea Fiul Vieţii cu înfăţişare omenească – Ioan. - Dar ştiţi voi, - a întrebat el, - ce veţi pierde când îl veţi vedea? - Da, - am răspuns noi. - Dar noi suntem doar ucenici ascultători ai Sanctuarului. Şi apoi, oare plânge apa când, încălzită de razele Soarelui, se înalţă-n sus, pierzându-şi însuşirile de apă? Ioan a zâmbit cu blândeţe. - Cu adevărat, înţelepţi sunteţi voi, nobili greci, - a răspuns el. - Cum să-L găsiţi pe Învăţătorul? Mergeţi în Galileea. Să vă binecuvânteze Cel Preabun cu întâlnirea cu Iisus Nazarineanul… Şi el, întorcându-ne pacea noastră, a plecat. Eu, Thales din Argos, i-am spus lui Claudiu Macedoneanul: - Reţine-ţi zborul raţiunii, Macedonene. Căci iată - dacă Fiul Vieţii primeşte înfăţişarea murdară şi dezgustătoare a unui profet iudeu, - atunci prin ce înfăţişare se va manifesta Învăţătorul? Nu privi spre stele, priveşte spre pământ: în pulberea pământească va trebui să se manifeste Adevărul… Şi, iată, noi, seara târziu, ne-am apropiat de adevăr simplu, căci totul în lumea Celui Preaînalt este simplu. Era seară şi era lună plină. Ni s-a spus: - Iisus din Nazarineanul, pe care-l căutaţi, a intrat în casa lui Lazăr, pe care l-a înviat din somnul morţii. Iată casta asta… O grădină deasă înconjura casa. Când am intrat în grădină, drumul ne-a fost îngrădit de doi oameni: unul în floarea maturităţii bărbăteşti, grosolan şi întunecat, altul - un tânăr blând cu păr lung ca de in ce-i cădea pe umeri. - Ce vreţi, străinilor? - ne-a întrebat cu brutalitate primul. - Să-L vedem pe Marele Învăţător, - răspunse Claudiu Macedoneanul. - Învăţătorul n-a venit pentru voi, păgânilor, - a răspuns supărat iudeul. - Voi nu sunteţi vrednici să-L vedeţi.. Plecaţi de aici… - Eu văd că tu eşti un bărbat sfânt şi drept, - am răspuns eu, Thales din Argos. - Ce-ţi va adăuga Învăţătorul la sfinţenia şi dreptatea ta? Dar noi - păgâni şi sărmani, ignoranţi păcătoşi - dorim să învăţăm de la Învăţător… Măcar ca să fim şi noi sfinţi şi drepţi ca tine, mare şi bun bărbat… Atunci cel tânăr repede l-a tras de mâneca chitonului pe iudeul pierdut şi care se uita la mine supărat. El i-a şoptit ceva şi apoi, zâmbind blând, mi-a spus: - Nu cheltui, nobile străin, săgeţile agerimii tale atice pentru umilirea unui sărman iudeu. Luaţi loc pe banca aceasta; am să vă trimit îndată un tovarăş de-al nostru; lui îi veţi spune totul ce vă trebuie… Noi, obosiţi, ne-am lăsat pe bancă. Însă o mare flacără ardea în inima lui Claudiu Macedoneanul şi lumină minunată îmi umplea raţiunea mea: noi ştiam că L- am găsit pe Învăţător, căci iată – oare se putea ascunde de privirea Iniţiatului Lumina Eternităţii care se revărsa deasupra modestei grădini de măslini din Magdala. Şi iată s-a prezentat în faţa noastră un bărbat în haină albă curată cu pecetea înţelepciunii pe frunte; deasupra-i ardea tainicul semnul de Iniţiere al Rasei Roşii, ale cărei sanctuare le ascundea îndepărtata Asie, de unde ne-a venit Cel de Trei-ori Măreţ*, unde oraşe întregi sunt locuite de înţelepţi şi unde domneşte semnul Triunghiului. Şi am văzut noi că pentru el nu sunt un mister semnele noastre ale Farului Eternităţii. El s-a înclinat şi ne-a spus: - Vă salut, fraţi din Theba. Eu sunt Toma, smeritul ucenic al Celui pe Care voi Îl căutaţi. Spuneţi-mi scopul călătoriei voastre. Cine v-a trimis? Şi a decurs convorbirea noastră în limba ocultă a Sanctuarului Lunii. Într-o oră noi am aflat de la fratele Toma totul ce a precedat venirii Învăţătorului şi cum şi prin ce a binevoit El să se descopere în lume… O mare şi evlavioasă nedumerire ne-a pătruns: căci iată - învăţaţi a căuta mic în mare, cum de puteam să cuprindem în mic marele? - Adevărat, - cu fervoare exclamă Claudiu Macedoneanul, - Învăţătorul acesta a însuşit în Sine toate proorocirile şi toate miturile lumii! - Şi le-a întruchipat în Adevăr, - am spus eu, Thales din Argos. - Sau tu, Claudiu, ai uitat ce ne-a spus Marele Heraclit? Sau ai uitat tu cum preotul Celui Negrăit, al cărui nume e Tăcere ne-a povestit despre cum s-a închinat Învăţătorului la naşterea Lui? Pregăteşte-te să vezi însuşi Adevărul, Macedoneanule... Toma s-a sculat şi s-a înclinat în faţa mea: - Nu mai am nimic de a vă spune, fraţilor, - a rostit el. - Înţelepciunea voastră într- adevăr vă serveşte ca un far... Mă duc să anunţ Învăţătorul. Numai cum el a plecat, eu, Thales din Argos, invocând numele tainic al Negrăitului, m-am cufundat în contemplarea viitorului şi mi-a fost dat să văd ceva ce s-a pus la baza întregului trecut. Când am deschis ochii în faţa noastră stătea o femeie încă tânără, frumoasă şi cu pecetea unei mari griji pe faţă. - Învăţătorul vă cheamă, străinilor, - a rostit ea încet. Noi am urmat-o - Claudiu Macedoneanul în grabă, neputând înfrâna elanul inimii înflăcărate, iar eu, Thales din Argos, liniştit, căci raţiunea mea era plină de Înfrigurarea Marii Cunoaşteri, date mie în scurta contemplare a viitorului. Frigul întregii lumi îl purtam în mine – de unde dară să se ia căldură? Aşa am ajuns pe terasa luminată de lună. Într-un colţ al ei, în umbra unui măslin, şedea El, Învăţătorul. Iată ce am văzut eu, Thales din Argos: El era de statură înaltă, mai degrabă subţire. Îl acoperea un chiton simplu cu margini prăfuite; picioarele desculţe se odihneau pe o rogojină de stuf; părul şi barba de culoare castanie-închis erau pieptănate; faţa slabă şi suptă de Marea Suferinţă a Lumii, iar în ochii Lui am văzut toată Iubirea Universului. Şi am înţeles totul, independent de ceea ce mi-a deschis, ca unui iniţiat, înconjurarea spirituală a Învăţătorului. Iar Claudiu deja era prosternat la picioarele Învăţătorului şi le săruta, făcând să * Hermes Trismegist răsune grădina şi terasa de plânsul lui. Mâna Învăţătorului cu dragoste odihnea pe capul lui. Iar femeia care ne-a adus, parcă speriată şi nedumerită, se uita la mine, Thales din Argos, care stăteam domol în faţa Învăţătorului ei. Cu o liniştită dezmierdare cerească m-a cuprins privirea Iubirii Întrupate. Vocea, similară vocii maicilor lumii întregi, mi-a spus: - Aşază-te alături, înţelepte Arghive. Spune-mi de ce m-ai căutat? Eu nu-l întreb pe amicul tău despre asta, căci lacrimile-i îmi spun totul. Dar tu? Şi eu, Thales din Argos, m-am aşezat de-a dreapta lui Dumnezeu, căci frigul întregii lumi era în raţiunea mea. - Am venit la Tine, Negrăitule, - am răspuns eu calm, - şi Ţi-am adus salutul Învăţătorului meu, Heraclit. Ţi-am adus salutul celui, al cărui nume este Tăcere. Ţi-am adus salutul Sanctuarului şi Adăpostului. Am venit la Tine ca să pierd totul, căci iată eu port în mine Frigul Marii Cunoaşteri… - De ce dară amicul tău, pierzând totul, poartă acum în sine Căldura Marii Iubiri? - m-a întrebat El încet. - El n-a văzut ceea ce am văzut eu, Negrăitule, - am răspuns eu calm. - Şi tu, înţelepte Arghive, m-ai recunoscut de mă numeşti aşa? - Tu nu poţi fi cunoscut, - am răspuns eu. - Este posibil a cunoaşte numai ceea ce binevoieşti Tu să ne arăţi. Şi iată, eu nu cer nimic de la Tine, căci eu am pierdut totul şi nu vreau să am nimic. Şi încet-încet s-a atins de capul meu mâna Lui. Dar Frigul Marii Prevederi domnea în inima mea şi eu, Thales din Argos, şedeam temperat. - Maria, - s-a auzit vocea Lui. – Fie ca floarea Iubirii Divine, care a înflorit în inima ta, să-ţi spună cine din aceşti doi mă iubeşte şi mă cunoaşte mai mult? Ochii femeii s-au înflăcărat. - Învăţătorule, - cu o voce care abia se auzea a spus ea. - Te iubeşte mai mult acela, - a arătat ea la Claudiu, - dar acesta... acesta... mi-e frică, Învăţătorule! - Chiar Iubirea Divină s-a speriat de Marea ta Suferinţă, Arghive, - mi-a spus El. - Fericit eşti tu, Arghive, că e plină de curaj inima ta şi ai suportat Frigul Marii Cunoaşteri, al cărui nume este Marea Suferinţă… - Învăţătorule! - L-a întrerupt femeia emoţionată. – Acesta, însă, acesta pe care Tu îl numeşti Arghivean, el Îţi este mai aproape. Un zâmbet a atins faţa Nazarineanului. - Tu ai spus drept, Maria, - a rostit El. – Arghiveanul îmi este mai aproape, căci iată el acum a presimţit în inima sa ceea prin ce degrabă voi trece eu. Însă el este doar om… Aşadar, Claudiu - s-a adresat El Macedoneanului, - tu mergi după mine? - Eu sunt al Tău, Învăţătorule, - a răspuns Claudiu lăcrimând. - Te iau cu mine… Şi mâna Negrăitului cu putere a stins Farul Eternităţii ce ardea pe fruntea lui Claudiu. - Am stins crucea de pe fruntea ta şi o depun pe umerii tăi. Vei merge şi vei duce Jugul meu şi Cuvântul meu în ţările necunoscute de tine. Oamenii nu te vor şti şi nu-şi vor aminti de tine; Înţelepciunea ta o înlocuiesc prin Iubire. La sfârşitul vieţii tale, crucea, pe care Eu o pun acum pe umerii tăi, îţi va fi patul tău de moarte, dar tu vei birui moartea şi vei veni la mine. De acum te despart de tovarăşul tău Thales; drumurile voastre sunt despărțite. Iar tu, Arghive, - mi s-a adresat Negrăitul, - tu de asemenea ai pierdut totul… Ce-ţi voi da dară în schimb? - Eu Te-am văzut şi am vorbit cu Tine, - am răspuns eu calm. Ce poţi să-mi mai dai? Cu mare dragoste odihnea asupra mea privirea Negrăitului. - Într-adevăr e sfinţită Înţelepciunea pământească în tine, Arghive, - a zis El. - Şi tu mergi după Mine? - După Tine nu pot să nu merg, - am răspuns eu. - Dar niciodată n-am să merg după acei care merg după Tine... - Fie, - cu tristeţe a spus Nazoreul. - Du-te, Arghive. Eu nu sting Farul Eternităţii de pe fruntea ta. Doar îţi întorc termenul vieţii omeneşti. Nu-ţi iau Înţelepciunea, căci ea este sfinţită de Marea Suferinţă. Du-o în beznă, unde tu, Înţeleptule, vei duce Farul tău. Întoarce-te la Învăţătorul tău şi spune-i că-i poruncesc să aştepte până când Eu voi veni din nou. Să nu mergi la acela al cărui nume este Tăcere, căci iată Eu sunt întotdeauna cu el. Apoi întoarce-te aici şi retrăiește sfârşitul Meu, căci numai sfârşitul Meu te va despovăra de Frigul Marii Cunoaşteri… Şi eu, Thales din Argos, m-am sculat şi, lăsându-l pe Claudiu Macedoneanul la picioarele Nazoreului, încet m-am închinat Lui şi am coborât de pe terasă. În drum am dat de un grup de discipoli tăcuţi. Şi iată – acela, care mă întâmpinase cu brutalitate, s- a despărţit de grup şi, apropiindu-se de mine, a zis: - Domnule! Dacă te-am ofensat, iartă-mă. Şi eu, privind, am văzut în adâncul ochilor lui duşmănie şi neînduplecare. - Nu port obidă în sufletul meu, iudeule, - am răspuns. - Stinge duşmănia ce arde în ochii tăi cu Iubirea Învăţătorului tău. Noi ne vom reîntâlni atunci când suferinţa ta va fi mai mare decât a mea. Întretimp… de înţelepciunea marii zeiţe Pallas Athena, bucură-te, iudeule, căci iată ea, Măreaţa, mi-a destăinuit că între spinii coroanei Învăţătorului tău va fi şi spinul tău, spinul marii trădări a Negrăitului! Ca fript a sărit de la mine iudeul. Cu teamă s-au dat la o parte discipolii din faţa mea, Thales din Argos, care duceam Frigul Marii Cunoaşteri în sufletul decedat. Numai Toma şi cu un alt tânăr discipol au venit după mine până la ieşirea din grădină. Aici Toma s-a prosternat în faţa mea, Thales din Argos, şi a spus în limba Ştiinţei oculte: - Marea înţelepciune a Sanctuarului din Theba acum este sfinţită în tine cu Lumina Negrăitului, Arghive. Eu mă închin, hrănitoarei mele, căci iată prin ea noi suntem fraţi… Eu stăteam liniştit, iar tânărul ucenic m-a atins, zâmbind timid. - Îţi simt Marea ta Suferinţă, Arghive, şi mi-e milă de tine. Ia acest trandafir din grădina Magdalei. Fie ca el să-ți încălzească cu umila mea iubire inima ta rece. Nu respinge darul meu, Arghive, căci trandafirul acesta a fost rupt de Învăţător şi noi amândoi suntem discipoli ai Lui... Luând trandafirul, l-am sărutat şi, ascunzându-l la piept, am răspuns: - Pentru iubirea ta îţi dau vechea mea pace, căci nu o mai am în suflet. Ea este lângă mine, ia-o. Ne vom revedea şi am să-ţi numesc locul Adăpostului, ca să-l poţi vizita pe Învăţătorul meu, Heraclit, căci iată eu văd că vieţile voastre converg într-un punct - a lui, marelui vestitor al Înţelepciunii Stelei de Dimineaţă, şi a ta, marele Apostol al Negrăitului! Dar tu te înşeli: eu nu sunt discipol al Învăţătorului tău, nu pot să fiu, căci eu ştiu cine este El... Şi eu am părăsit Palestina. Sosind la Adăpostul tainic, l-am văzut pe Învăţătorul meu, care cu mare turburare s-a repezit la mine: - O, Arghive! - strigă el. – Inimile noastre sunt legate cu lanţurile vieţii Spiritului, şi iată - ce frig de moarte vine de la tine? Înţelepciunea mea nu a putut pătrunde prin cercul Marelui Învăţător şi eu nu ştiu nimic ce ţi s-a întâmplat. Povesteşte-mi totul, Arghive! Şi eu, stând lângă coloană, fără grabă i-am povestit totul. Şi iată l-am văzut pe Marele Heraclit prosternat la picioarele mele. - Te salut, Thales din Argos, înţeleptule meu elev care a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu! - a strigat el. – Îţi mulţumesc pentru Marea Cruce a aşteptării pe care mi-ai adus-o de la El, Negrăitul! Fie voia Lui! Şi eu, Thales din Argos, l-am părăsit fără regret pe Învăţător, căci ce mai putea fi el pentru mine, care purtam Frigul Marii Prevederi în sufletul meu. Am navigat până la Pallas şi acolo, în liniştea Sanctuarului muntelui Pelion, am invocat zeiţa Pallas Athena, şi ea strălucitoare a venit la mine, Thales din Argos, în liniştea nopţii dumbrăvii răcoroase, la rădăcinile platanului sfânt. - Am auzit chemarea înţeleptului fiu al Elladei, drag inimii mele, - a spus zeiţa. - Ce doreşti, Fiu al Înţelepciunii, de la maica ta? Şi eu iarăşi i-am povestit totul ce s-a petrecut cu mine. Gânditoare m-a ascultat Înţeleapta, şi iată mâna maicii era pe fruntea mea rece. - Şi tu, Arghive, ai venit să-mi spui că te lepezi de mine? - a întrebat Ea. – Fie! Ţie, care ai şezut de-a dreapta lui Dumnezeu, nu-ţi este locul la picioarele mele. Dar, Arghive! Cine ştie dacă nu vei găsi şi părticica mea acolo, când se va împlini groaznica ta prevedere? Cine ştie dacă nu vor sclipi ochii mei sub densul acoperământ al femeii evreice? Cine ştie, Arghive? Este mare recea ta înţelepciune, fiu al Elladei, însă totuşi noi, locuitorii cerului, ştim mai mult decât tine. Tu l-ai lăsat pe Claudiu la picioarele Negrăitului? Dar de unde ştii că n-am şezut eu la aceste picioare mai înainte de el, atunci încă când răsăritul vieţii nu era aprins asupra planetei voastre? Priveşte, Arghive, - şi Înţeleapta mi-a indicat spre Calea Lactee, - câte grădini ale Magdalei sunt împrăştiate prin Palestinele cereşti! De ce nu aş fi putut fi cândva o modestă Mărie în ele? Gândeşte-te, Arghive, ai destul timp, înţelepte şi iubite fiu al meu, fiu al iubitei mele Ellade, care ai şezut de-a dreapta lui Dumnezeu! Îţi primesc recuzarea, căci prevăd una şi mai mare, ce germinează în inima ta. Adevărat, nu poţi să nu mergi după El, dar nicicând nu vei merge cu cei care merg după El! Şi zeiţa a atins uşor cu mâna trandafirul, dat mie în grădina Magdalei, şi trandafirul din nou a înflorit, iar iubirea înviată ca un val fierbinte a ţâşnit în inima mea, dar, întâlnind Frigul Marii Prevederii, s-a oprit... A plecat zeiţa, iar eu am rămas singur cu gândurile mele sub umbra platanului sfânt. Am rupt legăturile cu Înţelepciunea, am rupt legăturile cu zeii. Rămăsese să rup ultima legătură - legătura cu omenirea; şi eu, Thales din Argos, liniştit m-am dus spre această ultimă ţintă. Şi iată din nou am venit în Palestina. Aici, sub acoperământul unui nobil arab l- am întâlnit pe acela, care odinioară conducea Rasa Neagră*, şi care împreună cu cel al cărui nume este Tăcere s-a închinat copilului Iisus. El nu s-a mirat că nu i-am dat lui, Măreţului, închinarea cuvenită, căci toate tainele îi sunt descoperite. Privirea-i, care liniştit urmărea lanţul Manvantarelor, odihnea pe mine cu compătimire. - Thales din Argos, - a spus el. - Eu te văd păşind pe potecă străină. Tu, care ai păstrat pe totdeauna Farul Eternităţii pe fruntea-ţi, te vei mai întâlni cu mine în bezne şi vom conlucra în Numele Celui de-a dreapta căruia tu ai şezut în modesta grădină a Magdalei… Prietene Empedocle! Să-ţi repet oare ceea ce ştii deja despre cea mai mare trădare, care a avut loc vreodată în adâncurile Universului, despre marea crimă - răstignirea de către omenire a Dumnezeului ei? Am să spun numai că la picioarele crucii am fost eu, Thales din Argos, împreună cu fostul domnitor al Rasei Negre, şi pe noi cu dragoste nespusă se odihnea privirea pe moarte a Dumnezeului răstignit. Şi privirea aceasta mi- a topit Frigul Marii Cunoaşteri şi a scos cătuşele de gheaţă de pe inima mea, dar nu mi-a schimbat hotărârea Înţelepciunii mele. Şi în acea grădina, unde a fost îngropat El şi a înviat, am întâlnit o modestă femeie evreică, de sub al cărei acoperământ dens m-au privit ochii zeiţei Pallas Athena. Numele ei era Măria. Şi încă un alt nume mi l-a comunicat tânărul Ioan, discipol al Răstignitului, dar buzele mele păstrează taina acestui nume. Şi l-am văzut pe acel ucenic, care mi-a vorbit brutal în grădina Magdalei. El fugea scăldat de sudoare, cu ochii bulbucaţi de groază şi cu spumă la gură. Răcnea ca o fiară sălbatecă. Şi văzându-mă pe mine, s-a prosternat şi a urlat: - O, înţeleptule domn! Ajută-mă, căci L-am trădat şi suferinţele întregii lumii îmi sfâşie inima! Şi eu, Thales din Argos, tăcut i-am dat frânghia şi i-am arătat un copac apropiat. El a ţipat şi apucând frânghia s-a aruncat spre copac... Şi eu priveam liniştit cum în * Poporul Lemuriei persoana acestui iudeu primea moartea întreaga omenire dezgustată de mine… Discipolii Răstignitului m-au rugat să rămân cu ei, dar eu, Thales din Argos, i-am părăsit şi am mers spre acela al cărui nume este Tăcere, şi i-am spus: - Rege şi Tată! Iată eu, Thales din Argos, fiu al Elladei libere, iniţiat de gradul superior al Sanctuarului din Theba, urmaş al dinastiei regale a Oraşului Porţilor de Aur, mă lepăd acum de tine, Rege şi Tată, şi mă lepăd de omenire. Înţelepciunea mea mi-a deschis că Stăpânul Stihiei Aerului îmi primeşte spiritul meu. Lasă-mă, Rege şi Tată! Şi el m-a lăsat, căci pentru asta a fost binecuvântarea Răstignitului. Mulţi ani mai târziu am întâlnit în calea zborului meu un mănunchi al luminii omeneşti. Acesta era prietenul meu Claudiu. El cu entuziasm mi-a povestit cum a fost răstignit pe cruce în numele lui Iisus şi cum pe pământ erau chinuite mama şi surorile lui, şi cum chiar el, Claudiu Macedoneanul, le ajuta să meargă la chinuri… Atunci deja nu mai aveam în inima-mi de stihie frigul liniştii, şi i-am răspuns: - Te salut, Claudiu Macedoneanul, înţelepte elev al Înţelepciunii pământene şi copilul Iubirii omeneşti! Cum să nu te salut eu, sărman duh al stihiei, pe tine, lumina omenirii, pentru aceea că tu, dându-L spre răstignire pe Dumnezeul său, te-ai gândit să-L serveşti prin aceea că ai dat spre răstignire şi chinuri pe maica sa şi pe surorile sale! O, omenire, jalnică şi crudă chiar în dorinţa sa de a sluji pe Mântuitorul său răstignit de ea! O, copii de şarpe, cum puteţi fi voi fi pui de porumbel?! Şi gălăgios şi mândru de înstrăinarea mea de omenirea blestemată, eu, Thales din Argos, în vifor şi furtună am zburat înainte. Iar sărmanul mănunchi de lumină omenească, speriat îmi făcea semnul crucii în urma mea. Fă, fă crucea! Chiar crezi că Farul Eternităţii, care arde pe fruntea mea, nu este mai curat decât crucea ta, pe care ai pătat-o cu marea trădare? Eu, însă, nu l-am primit pătat de groaznică crimă, şi nimic omenesc, nici chiar sfinţenia voastră omenească, nu- i va păta palida, dar nobila-i lumină stihinică. Să fie cu tine pacea Dumnezeului răstignit, prietene! Thales din Argos MARIA. DE VORBĂ CU MAICA LUI DUMNEZEU (V) Thales din Argos către Empedocle, fiul lui Miles din Athena: de Înţelepciunea Etern Tinerei Fecioare Maria - bucură-te! Odinioară, Empedocle, eu nu am găsit de cuviinţă să-ţi comunic că n-am părăsit Palestina de îndată, după ce întâlnirea din grădina Magdalei a umplut inima mea de Frigul Marei Previziuni. Eu, Thales din Argos, am simţit cu toată fiinţa mea, că adâncile taine ale unirii între Catapeteasma de Foc şi manifestarea existenţei în Cosmos nu sunt încă bine însușite de înţelepciunea mea, că taina întrupării lui Dumnezeu în chip de om nu poate fi concepută de mine până când eu n-am să înţeleg Izvorul Vieţii care a produs în lume acest trup dumnezeiesc. Simţeam necesitatea să pricep aceasta căci înţelegeam - cât de înfricoşător n-a fost Frigul Marii Viziuni care a îngheţat înţeleapta mea inimă, dar Abisul Înţelepciunii de pe drumul meu cosmic trebuie să fie cercetat pe deplin. Marele Iniţiat nu putea să rămână la jumătate de drum. Erau liniştite şi goale străzile încurcate, strâmbe şi colbăite ale Nazaretului, când eu, Thales din Argos, am păşit pe ele în lumina tainică a răsăritului Selenei. Casele mici, ce adăposteau populaţia paşnică, erau înconjurate de măslini. Eu, Thales din Argos, nu aveam nevoie să întreb pe cineva despre drum, deoarece vedeam un stâlp de lumină palidă-albăstruie care se ridica deasupra unei căsuţe mici drept în cer şi se pierdea acolo în drumurile stelare. Aceasta era o lumină de nuanţă deosebită, proprie izvorului unei Mari Vieţi, lumina Zeităţilor Feminine, lumina care împodobea capul Etern-Tinerei-Fecioare-Maici din Atlantida şi care înconjura apariţiile Divinei Isida din Sanctuarele Thebei. Încet dar hotărât am bătut la uşa acelei căsuţe. Uşa s-a deschis îndată, iar pe prag s-a ivit o femeie înaltă, zveltele forme ale cărei se pierdeau în cutele largi ale unei simple rochii albastre. Faţa ei era ascunsă sub o groasă muselină feniciană. - Ce doreşti tu, călătorule? - a răsunat vocea ei de un timbru jos, care a reînviat imediat în memoria mea sunetul coardelor de argint ale sistrumului din templul Divinei Isis. - Eu sunt străin, Maică, - am răspuns eu. - Caut un adăpost să mă odihnesc şi să mănânc ceva. Este în obiceiul copiilor lui Adonai să primească un călător obosit la oră atât de târzie? - Eu sunt numai o sărmană văduvă, străine, - s-a auzit un răspuns încet. - Învăţătorii în sinagogă condamnă femeile singure care primesc străini, iar eu sunt singură, deoarece fiii răposatului meu soţ lucrează pe câmpurile din apropierea Betleemului la nişte saduchei bogaţi, iar Unicul meu fiu..., - aici femeia s-a oprit, - a plecat la Ierusalim. Dar n-am curaj să te refuz, călătorule obosit, şi dacă o cană cu lapte de capră şi o azimă te vor îndestula, atunci... - Atunci eu voi chema binecuvântarea lui Dumnezeu asupra Ta, Maică, - am răspuns eu. - Câteva zile în urmă L-am văzut pe Fiul Tău, Maică, şi am vorbit cu el... - Tu ai vorbit cu El? Ce el... - Ea brusc s-a pornit spre mine, dar îndată se opri. - Iartă-mă, călătorule. Iartă o mamă care este îngrijorată pentru Unicul ei Fiu. Intră, odihneşte-te şi mănâncă... Eu, Thales din Argos, am intrat în mult prea modesta locuinţă a Maicii Domnului. Două bănci, o masă mare, un pat sărman de stuf în colţ, un fus lângă o fereastră strâmbă şi un opaiţ vechi pe o policioară mică în colţ - iată toată podoaba Noului Templu in care am intrat eu, Thales din Argos. În grabă a pus Ea pe masă o cană mare de lut cu lapte şi o turtă, neagră din pricina cărbunilor ce se lipiseră de ea, şi, închinându-se, a spus: - Primeşte, călătorule, şi gustă pâinea noastră... M-am închinat şi eu şi, aşezându-mă la masă şi privind-o pătrunzător pe femeia din faţa mea, am spus: - Binecuvântată fie pâinea Ta, Maică, iar din laptele Tău eu am băut deja... Femeia a ridicat capul. - Tu ai mai fost cândva la noi, străine? - a întrebat Ea. O nouă înfricoşătoare enigmă a existenţei Negrăitului a răsunat pentru mine din gura Ei. Dar oare eu, Thales din Argos, marele iniţiat al Thebei, care poartă simbolul Farului Eternităţii pe frunte şi Frigul Marii Premoniţii în inimă, să mă retrag în faţa tainelor existenţei? Mi-am încordat puterile şi am înconjurat-o cu căldura Înţelepciunii mele care a acoperit suflarea Maicii Isis… Femeia a tresărit şi s-a aşezat pe bancă în faţa mea. - Tu ai chemat binecuvântarea lui Dumnezeu asupra casei mele, străine, - a spus Ea, - aşa şi este, căci eu îndată am simţit linişte în inima mea. Tu L-ai văzut pe fiul meu şi ai vorbit cu El? - Da, eu L-am văzut şi am vorbit cu El, Maică, - am răspuns, - şi El m-a binecuvântat. Ce înseamnă chemarea mea, sărman vierme ce sunt, a binecuvântării Divine asupra casei Maicii lui Iisus, dulgherul din Nazaret, în comparaţie cu binecuvântarea Lui? Femeia a tresărit din nou. - Tu... tu ai crezut în El, străine? El te-a luat în mijlocul ucenicilor Lui? - a întrebat Ea încet, dar impulsiv. - Nu Maică, - am răspuns eu. – Eu n-am crezut în El, deoarece eu L-am recunoscut şi nu pot să fiu discipolul Lui, căci până azi şi în veci sunt şi voi fi doar un sărman rob al Lui… - Ciudate sunt vorbele tale, străine, - după o tăcere a rostit Ea. - Pe faţa ta, însă, eu citesc înţelepciune şi suferinţă enormă, iar inima mea, inima sărmanei văduve, te compătimeşte şi mă atrage spre tine. Spune-mi, străine înţelept, cine socoteşti tu că este fiul meu? - Dar tu însăşi drept cine-L socoteşti, Maică? – întrebasem şi eu, Thales din Argos. Femeia a oftat şi începu a aşeza cu degetele colţurile vălului Ei. - Tu, străine, - a zis Ea, - parcă ai adus într-aici suflarea fiului meu... El parcă este aici... Şi plină îmi este inima mea de încredere faţă de tine... Toată viaţa mă chinuie întrebarea pe care mi-ai pus-o şi - crezi tu, străine - câteodată dezlegarea ei mă îngrozeşte. Cine e Fiul Meu? Parcă eu ştiu asta, străine? Parcă raţiunea mea slabă de femeie e în stare să priceapă tot ce s-a întâmplat pe drumul vieţii mele modeste? Şi, cu şoapte grăbite abia auzite, Ea începu a-mi reda mie, Thales din Argos, cuvinte simple despre copilăria ei curată într-o familie cu părinţi simplii, neprihăniţi, despre nevăzutele voci care neîncetat îi şopteau cuvinte stranii şi minunate, despre visele Ei neobişnuite, despre arătarea luminosului tânăr cu aripi care i-a vestit Vestea cea Bună, despre căsătoria Ei imaculată şi despre feciorelnica naştere a Fiului, căruia la naştere i s-au închinat trei bărbaţi cu aspect regesc… - Ei semănau cu tine, străine, - a spus Ea, - nu la faţă, nu, dar cu marea pace care adia de la ei şi prin trăsăturile înţelepciunii pe care o văd şi la tine... Doar că pe faţa lor n-au fost cute de mare suferinţă, străine călător necunoscut. - Dar ce a fost mai departe? Şi din nou au curs povestiri despre înţelepciunea timpurie a Minunatului Copil, despre minunile ce se făceau în jurul Lui şi de El personal, despre marea Lui dragoste faţă de tot ce există... Numai părea că una nu înţelegea Maica însăşi: negrăita iubire cosmică pe care Ea însăşi o pune în cuvintele Ei despre Fiul Ei... Şi în agitaţia vorbirii a dat Ea la o parte vălul de pe faţa Ei şi - fie binecuvântat numele Etern-Tinerei-Maici- Fecioare! - eu, Thales din Argos, am văzut minunatele, frumoasele trăsături ale feţei şi ochii ale căror adâncime a împrăştiat îndoielile mele, dar parcă au mai adâncit bezna enigmei ce se desfăşura înaintea mea. - Maică! – i-am spus eu. - Oare nu crezi că Fiul Tău este Mesia, cel prezis de prooroci şi de Moise? Dar se prea poate, - am adăugat eu încet, - şi mai mare decât Mesia? Femeia s-a uitat la mine speriată. - Dar... dar El este om, străine, - a şoptit Ea nedumerit. - Dar şi Tu eşti o simplă femeie, Maică, - am răspuns eu. – Doar şi Tu cu nimic nu Te deosebeşti de surorile Tale. Ori poate, Maică, nu mi-ai povestit totul? Femeia, stingherită, a plecat capul. - Numai un lucru, - a spus Ea, - tulbură inima mea, străine. - Eu sunt o evreică foarte credincioasă care împlineşte cu stăruinţă totul ce este prescris de Lege şi învăţătorii noştri, ... dar visele mele mă neliniştesc... - Eu sunt tălmăcitor de vise din Egipt, - am zis eu repede. - Povesteşte-mi visele Tale, Maică, şi eu voi încerca să le tălmăcesc... - Aşa?! - a exclamat bucuroasă Femeia. - Binecuvântată fie venirea ta, străine. Poate tu vei ridica greutatea necunoaşterii de pe sufletul meu... Şi sfios, de parcă-i era ruşine, Ea a început a-mi povesti visele Ei. Din primele Ei cuvinte aurora Marii Înţelegeri s-a aprins în raţiunea mea. În faţa privirii mele spirituale treceau, în zgomotul stihiilor cosmice şi suspinele lumilor emergente, tablouri de nedescris şi grandioase ale vieţii Atotputernicei Marii Zeiţe care hrănea cu pieptul Ei noi şi noi Universuri, călcând cu putere cu Divinul Ei călcâi sfărâmăturile celor vechi, Zeiţă care orânduieşte existenţa întunecatelor bezne ale Haosului, Zeiţă care asculta rugăciunile a sute de bilioane de ţări, popoare, omeniri şi evoluţii, Zeiţă care porunceşte legiunilor de duhuri luminoase, de strălucitoarele priviri ale căror fuge Stăpânul Întunericului, Zeiţă care a auzit vocea mea - a Marelui Hierofant al templului Eternei Tinerei Maici Fecioare... Şi minunat mă simţeam eu, Thales din Argos, ascultând povestirile acestea rostite cu buzele tremurătoare ale unei simple, sărmane şi modeste văduve a unui dulgher din Iudeea... - Spune-mi, Maică, - am întrebat eu, - ai spus Tu vreo dată despre visele acestea Fiului Tău? - Am spus, - a răspuns Ea abia auzit. - Şi ce-a spus El, Maică? - Straniu a fost răspunsul Lui, - a zis Ea. El mi-a spus afectuos: «Uită, Maică, deocamdată, minunatele tale viziuni. Însă nu este nici un păcat în ele, deoarece sunt de la Dumnezeu.» Şi încă a mai spus El aşa: «Când se va termina crucea ta, maică, pe care ai primit-o pentru mine, te vei întoarce în viaţa visurilor tale…» Dar ce mai înseamnă şi asta, eu nu ştiu… - Spune, Maică, - iarăşi am întrebat eu, - oare nu mă ţii Tu minte de prin viziunile Tale? Femeia m-a privit cu atenţie şi gânditor şi-a îndreptat privirea în colţul întunecat al cocioabei. - Cum numai ai intrat tu, străine, - încet a zis Ea, - am simţit că nu-mi eşti străin. Dar tot în zadar până ce-o fi răscolesc în memoria mea... Dar… stai... aşteaptă… - Şi deodată Ea m-a pătruns cu privirea-i fără fund. - Ce au însemnat cuvintele tale că tu ai băut deja din laptele Meu? Şi Ea a sărit din loc fără să ia de pe mine privirea în care ardeau miriade de sori. M-am ridicat şi eu, Thales din Argos, înţelegând că s-a apropiat marele şi înfricoşatul moment al biruinţei Luminii asupra întunericului, a Spiritului asupra Materiei, a Cerului asupra Pământului, a Zeiţei asupra femeii. - Stai, Mi-aduc aminte, - încet spunea Femeia, - şi încet au răsunat din colţurile întunecate ale cocioabei sunetele gingaşe ale sistrumului şi clopoţeilor de argint. - Văd... templu... Eu... şi tu, prosternat la picioarele Mele, credinciosul Meu slujitor... Alt templu... şi iar tu, mare şi înţelept... Tu... tu... bei laptele Meu, Thales din Argos, credinciosul Meu rob!..., - a izbucnit din gura-I ca nişte acorduri răsunătoare şi în acest moment am căzut la picioarele Marii întrupate Zeiţe Isis... Mult am stat eu, Thales din Argos, prosternat, neîndrăznind să ridic capul, deoarece m-am socotit nedemn a privi faţa Zeiţei care se redeştepta. Iar sunetele frumoase ale melodiilor nepământeşti tot se lărgeau şi creşteau şi doar din când în când mi se părea că în ele domină acum un sunet măreţ dar trist şi dureros, de parcă întreg Cosmosul se jeluia lui Dumnezeu de orfelinajul său după plecarea, nu se ştie unde, a Zeiţei-Mamă. - Ridică-te, Thales din Argos, ridică-te iubitul meu slujitor, - a murmurat de asupra mea vocea Zeiţei. - Ridică-te şi stai. Uită Cerul, căci aici nu suntem pentru Cer, ci pentru Pământ... Şi eu, Thales din Argos, m-am ridicat şi m-am aşezat. Totul era ca şi mai înainte: cocioaba, colţurile întunecate, modesta femeie îmbrăcată în haina aspră şi închisă cu vălul pe faţă. - În adevăr, minunată este soarta ta, Arghive, - continua Isis-Maria. - Când te-am hrănit cu laptele Meu, Eu însămi nu ştiam că îţi este sortit să joci un rol în faptele şi viaţa Mea: să apari în momentul când trebuie să se sfârşească visul Meu pământesc. Dar el s-a terminat şi de acum ştiu că aproape este ceasul pentru care am şi venit pe Pământ. Tu ştii despre care ceas vorbesc, Arghive, acesta este anume ceasul cela, din previziunea căruia a îngheţat inima ta înţeleaptă şi plină de bărbăţie, fiu al Elladei. Se apropie Marea Jertfă. Şi azi am înţeles despre care sabie, ce trebuie să treacă prin sufletul Meu, mi-a vorbit prorocul, când Eu am păşit întâia oară pe treptele Templului lui Adonai... Înfricoşător lucru este, Arghive, să ai aici pe Pământ inima unei mame iubitoare, dar încă şi mai înfricoşător este de a o ilumina cu conştiinţa divină... Iată, deci, despre ce Cruce Mi-a vorbit Acela pe care îl socotesc Fiul Meu... Iată de unde această Mare Dragoste care leagă inima Mea de manifestările Negrăitului. S-a aşternut tăcerea. Jos era aplecat capul Isidei-Maria, gânduri divine se învârteau în jurul frunţii Ei acoperite de văl. - Arghive, - a continuat Ea încet. - Ţi-a revelat oare ţie înţelepciunea ta de ce anume eu acum sunt o simplă femeie, sub acoperământul căreia nimeni, afară de trei, iar acum şi tu, Hierofant din Egipt, nu o recunoaşte pe Zeiţa-Mamă? Dumnezeiescul Meu Fiu trebuia să vină pe Pământ ca om, deoarece numai un om poate salva omenirea, şi de aceea i se cădea să se nască dintr-o mamă pământeană. Nimic, însă, nu trebuia să tulbure văzul şi mintea oamenilor la ivirea Dumnezeului în chip de om. Şi iată, Eu, după voia Negrăitului, am luat chip de om... Mai mult ca atât, Arghive, eu am consimţit chiar să-mi dau conştiinţa mea, schimbând-o pe conştiinţa unei femei simple pământene, până când voi avea nevoie de puterea şi forţa unei Zeiţei pentru a împlini misiunea ce Mi s-a încredinţat. Şi acum Eu nu voi da putinţă nimănui să observe deşteptarea Mea. Rămân aceeași Mărie până la sfârşitul zilelor mele pământeşti care nu se va deosebi cu nimic de sfârşitul oricărui om... În viaţa fiecărei Fecioare-Maici, care naşte un Pământ nou sunt, Arghive, astfel de momente când Ea, îndeplinind înalta-I misiune, absoarbe în sine toată tristeţea şi mâhnirile a toate născute de Ea, şi pentru acest moment este nevoie de toată puterea şi toată înţelepciunea Ei ca să rămână într-adevăr Maică a toate cele ce există, căci numai născându-L pe Dumnezeu cunoşti întreaga Dragoste a lui Dumnezeu care până atunci dormitează paşnic pe câmpiile Raiului Celui Prea Înalt, în grădina Maicilor Dumnezeieşti... Când acel înfricoşat moment va veni, să fii acolo, Arghive, lângă Mine. O, nu ca să Mă ajuţi, deoarece Mie nu-mi va ajuta nimeni şi nu trebuie să mă ajutate, dar pentru ca mare ta înţelepciune să devină şi mai mare de la vederea a două Jertfe Dumnezeieşti... Iar acum, Arghive, încordează-ţi înţelepciunea şi evocă în faţa Mea imaginea Fiului Meu, deoarece Eu, redeşteptată din somn, am nevoie de încurajarea privirii Lui... Eu nu am dreptul să ies cu ceva din limitele putinţei unei femei pământene obişnuite... Şi eu, Thales din Argos, m-am ridicat şi poruncitor am apelat la duhurile viclene de reflecţie, ordonându-le să trimită imaginile noastre în spaţiu, iar împreună cu ele am trimis şi săgeţile de foc ale gândurilor mele. Ca viforul au început a se învârti tremurând în jurul nostru reflecţiile drumurilor, câmpiilor, grădinilor, copacilor, satelor... s-au cutremurat şi s-au oprit. Şi iată am zărit noi un măslin singuratic în mijlocul câmpiilor înverzite. Câţiva oameni liniştit dormeau lângă copac. Unul, însă, şedea nu departe aplecat la o piatră. Acesta era El – Fiu şi Dumnezeu. Cu o afecţiune lină, adevărat dumnezeiască, privea El la Maica Sa... - Binecuvântarea Tatălui să fie cu Tine, Maica Mea deşteptată, - a zis El. - Se împlineşte ce-a fost dat din veac Pământului acesta. Vino la Ierusalim, Maică. Se apropie ţinta drumului crucii noastre... Şi privirea Lui Divină s-a oprit la mine. - Tu ai îndeplinit totul ce trebuia să faci, înţeleptule fiu al Pământului, - a spus El. - Termină căile călătoriei tale pământeşti, căci atât de mari sunt tainele ce ţi s-au descoperit, încât Pământul nu te va putea purta, Arghive. Eu văd pe spinarea ta aripile care se deschid, fiu al Elladei. Vei zbura de la stea la stea şi Semnul Crucii Mele îl vei duce la marginile Creaţiunii. propovăduind Numele Meu şi Numele Maicii Mele… El a întins mâinile Lui în semn de binecuvântare şi viziunea a dispărut. Şi din nou eu m-am prosternat în faţa Maicii Isida. - Mare Maică! - am spus eu. – Totul ce eu am şi totul ce voi avea, totul aduc la picioarele Tale, Mare Maică a tot ce există, căci totul este dat de laptele Tău. Maică, marea viziune a îngheţat inima mea şi raţiunea mea şi iată eu văd că sunt complet sărac şi nu am nimic şi nu am nevoie de nimic... Isis-Maria cu afecţiune m-a atins cu mâna: - Ridică-te, Thales din Argos. Clipa aceasta a marii suferinţe Eu am prevăzut-o în sanctuarul din Theba, închinat Mie. Ridică-te, slujitorul Meu, robul Negrăitului Dumnezeu. Ceea ce a spus Fiul Meu trebuie să se împlinească. Dar niciodată, nici un fel de aripi de-ale tale nu te vor îndepărta de la iubirea şi de la suflarea Mea, Arghive... Iar acum pleacă la drum, înţelepte fiu al Elladei. Încă o dată ne vom întâlni la picioarele Crucii Fiului Meu... Şi eu am plecat. Şi erau tăcute câmpiile, şi erau tăcute drumurile, şi încet Selena îşi trimitea lumina ei slabă, şi toate acestea se oglindeau în luminiţe reci în inima îngheţată a călătorului singuratic care purta în pieptul lui înfricoşata înţelepciune a viziunii... Şi numai undeva în înălţimi, sub bolta albastră, încă răsunau coardele sistrumului nevăzut, de parcă îngerii Celui Negrăit, păzind pacea întrupatei Maici Isis, le atingeau cu aripile. Pace ţie, Empedocle! Thales din Argos AHAŞVER (VI) Thales din Argos către Empedocle, fiul lui Miles din Atena: de Înţelepciunea Dumnezeului Răstignit - bucură-te! Ascultă, Empedocle, - am să-ţi povestesc o mare întâmplare despre aceea cine a pornit la drum în ziua fatală a răstignirii lui Dumnezeu, cât şi despre aceea cine este pe acest drum până în prezent şi va călători până se va îndeplini totul ce este prezis de Răstignit despre ultimele zile ale planetei Pământ. Larg era drumul pe care urca spre Golgota Jertfa Dumnezeiască, căci larg este orice drum ce duce la suferinţă, şi îngust este drumul ce duce la fericire. O căldură chinuitoare a înfierbântat solul argilos presărat cu gropi şi brazde adânci de la roţi. În tăcerea mormântală a căldurii de amiază s-a oprit stihia aerului, care încă nu îndrăznea să creadă ceea ce se săvârşea pe Pământ... Pe drum cu răcnete şi urlete se mişca o gloată uriaşă de oameni. Înainte cu un pas regulat de ostaş mergea un centurion vârstnic fără patimă, iar după el - doi soldaţi. O mulţime nenumărată de băieţi huiduind înconjurau ceea ce urma după ei - un grup din trei oameni însângeraţi, bătuţi, care târâiau pe spinare cruci gigantice. Eu, Thales din Argos, n-am să-l descriu pe Acela care mergea înainte şi spre care au fost îndreptate huiduielile şi urletele turmei omeneşti din jur. N-am s-o fac fiindcă în limba ta, Empedocle, nu sunt nici cuvinte, nici culori pentru redarea Iubirii Dumnezeieşti, amestecate cu suferinţă omenească, ce luminau faţa blândă dar totodată de o înţelepciune supraomenească a Galileeanului. Urmele de sânge pe el numai adânceau marea şi cumplita taină ce lumina această faţă cu aripile-i. După El mergea un uriaş idumeean care mândru şi uşor purta pe umeri povara giganticei cruci. Ochii lui mari ardenţi cu mare dispreţ priveau gloata - ochi în care se reflectau privirile muribunde a zeci de victime care au căzut de mâna celui mai cumplit tâlhar de pe drumul Tyrului. Tăcut, scăldat de şiroaie de sudoare şi sânge, mergea el, şi numai uneori, când mulţimea înghesuia prea mult pe cel care mergea înainte, el slobozea un răcnet dens şi sălbatec a unui leu îmbătat de sânge, şi mulţimea se arunca în părţi, iar soldaţii romani care mergeau pe lături tresăreau şi strângeau mai tare mânerele săbiilor. Complet aplecat la pământ sub povara crucii, abia-abia se târa după ei al treilea. Sângele şi sudoarea se amestecau pe faţa lui cu lacrimi; acestea însă nu erau lacrimi de disperare – erau lacrimi de frică dezgustătoare; el urla trist aidoma unei hiene vânate, întruna plângându-se cu voce tare de nedreptatea judecăţii, ce l-a condamnat la moarte ruşinoasă pentru o crimă nesemnificativă. Iar pe faţa lui, cu ochi tulburi şi puroiaţi, erau clar vizibile toate viciile şi căderile lumii întregi, amestecate cu cea mai josnică şi dezgustătoare frică pentru viaţa sa. Mulţimea care năvălea din urmă, ca oricare turmă omenească, - era puturoasă şi proastă. Trântori, care abia s-au trezit după beţia de noapte, mulţime nenumărată de săraci mizerabili, fanatici, urlând frenetic despre hulirea Aceluia care mergea înainte şi batjocorindu-l cu plăcere răutăcioasă, pur şi simplu animale indiferente, bucurându-se de apropiata privelişte, femei desfrânate, etalându-se cu haine de lux şi culorile false ale feţei, iar între aceştia - grupuri de oameni cu importanţă, bine îmbrăcaţi, raţionalizând motivat despre necesitatea de a-l executa pe îndrăzneţul Nazoreu, care a cutezat a critica clasa dominantă din stat şi a submina din rădăcină orice respect faţă de ea. Aceştia erau saducheii. Doar ocazional în înghesuială se observau cărturarii palizi, meditativi, obosiţi şi neglijent îmbrăcaţi – savanţii, pe feţele cărora se putea citi efortul chinuitor de a ghici enigma nedezlegată: De ce atât de trist era aseară, la şedinţa de noapte a Sinedriului, marele şi înţeleptul Caiafa; de ce el a poruncit să se distrugă toate înscrierile despre cel care acum mergea spre răstignire din neştiute motive - Învăţătorul din Nazaret, care cunoştea aşa de bine Scriptura şi proorocii, Învăţătorul, care era atât de respectat de înţelepţii Nicodim şi Gamaliel, şi, în sfârşit, cel mai important - despre ce şopteau atât de mult şi trist într-un colţ al curţii Caiafa cu tânărul ucenic al condamnatului spre răstignire, Ioan? Şi ce însemnau ultimele cuvinte ale lui Caiafa: «Onorabili fraţi, aleşii lui Israel! Saducheii cer executarea lui Iisus Nazarineanul, numit în popor Christos. Dacă noi nu ne asociem cererii lor, ei ne vor acuza în faţa conducătorului Iudeii de complicitate cu El, care neagă notorietatea, bogăţia, nobleţea şi meritele pe tărâmul de stat, care propovăduieşte sărăcia şi sărăcia mizerabilă. Romanii ne vor bănui de dorinţa de a ridica o răscoală, vor dizolva Sinedriul, vor pune poporului şi mai mari biruri şi, la sfârşit, totuna îl vor răstigni pe Nazarinean. Aşadar, fraţilor, nu-i mai bine oare dacă un om va muri pentru popor?» Asta este adevărat, - gândeau cărturarii, - dar totuși de ce să fie distruse scrierile