ROMÂNIA ÎN 2027 O analiză strategică a oportunităților, riscurilor și rolului României în noua configurație geopolitică mondială Sinteză analitică în trei părți, pe baza numărului special The Economist - The World Ahead 2027 de Andrei Hagherlacher , Slobozia, România 22 noiembrie 2026 PARTEA I. ROMÂNIA ÎN NOUA CONFIGURAȚIE GEOPOLITICĂ ȘI DE SECURITATE A EUROPEI 1. Anul 2027 – momentul în care Europa va trebui să-și redefinească locul în lume Numărul special The World Ahead 2027 , publicat de prestigiosul cotidian britanic The Economist , conturează perspectiva unui an în care transformările ordinii internaționale vor deveni mult mai vizibile, iar statele europene vor fi obligate să ia decizii strategice cu efecte pe termen lung. Dincolo de evenimentele punctuale, revista identifică o tendință fundamentală: ordinea internațională construită după cel de-Al Doilea Război Mondial își pierde treptat capacitatea de a organiza relațiile dintre marile puteri, iar noua configurație geopolitică nu are încă reguli suficient de clare și instituții capabile să-i asigure stabilitatea. Această transformare este determinată, în principal, de trei evoluții care se influențează reciproc: diminuarea disponibilității Statelor Unite de a suporta singure costurile menținerii ordinii internaționale, afirmarea Chinei ca putere economică, tehnologică și militară globală și intensificarea confruntării dintre Rusia și Occident, în special prin intermediul războiului din Ucraina. În analiza sa introductivă, redacția The Economist atrage atenția că anul 2027 ar putea fi caracterizat de o combinație de instabilitate politică, tensiuni economice, accelerare tehnologică și conflicte regionale ale căror consecințe vor depăși cu mult granițele statelor implicate. Nu este vorba doar despre o succesiune de crize independente, ci despre interacțiunea dintre acestea. Un conflict militar poate destabiliza piețele energetice, instabilitatea energetică poate genera inflație și tensiuni sociale, iar acestea pot alimenta ascensiunea populismului și slăbirea instituțiilor democratice. În același timp, inteligența artificială schimbă raportul dintre puterea economică, capacitatea militară și influența politică. Pentru România, această perspectivă este deosebit de importantă. Anul 2027 ar putea reprezenta momentul în care avantajele geografice și apartenența la NATO și Uniunea Europeană vor trebui transformate într-o capacitate efectivă de influență regională. România nu mai poate privi securitatea națională exclusiv prin prisma protecției oferite de alianțe, ci trebuie să se raporteze la propria capacitate de a contribui la securitatea flancului estic, la stabilitatea Mării Negre, la sprijinirea Republicii Moldova și la reconstrucția viitoarei arhitecturi europene de apărare. Un aspect esențial al publicației este că Europa nu este prezentată drept un actor care se confruntă doar cu amenințări venite din exterior. Dimpotrivă, The Economist consideră că una dintre cele mai mari vulnerabilități europene în 2027 ar putea proveni chiar din interiorul Uniunii Europene , prin fragmentarea politică, ascensiunea partidelor populiste, alegerile naționale și dificultatea de a ajunge la compromisuri în chestiuni esențiale. Această evaluare are implicații directe pentru România. Un stat aflat la frontiera estică a Uniunii Europene și NATO are un interes fundamental în menținerea coeziunii politice europene. Pentru București, o Europă care nu reușește să adopte decizii comune în privința Ucrainei, apărării, finanțării industriei militare sau relației cu Statele Unite ar însemna o creștere a vulnerabilităților strategice. În schimb, o Europă care își asumă mai multă responsabilitate pentru propria securitate ar putea oferi României oportunitatea de a trece de la statutul de beneficiar al garanțiilor de securitate la cel de furnizor de securitate și centru de coordonare strategică pentru Europa de Sud-Est și regiunea Mării Negre Aceasta este, în opinia mea, una dintre ideile fundamentale care trebuie desprinse din întreaga publicație în ceea ce privește viitorul României. 2. Alegerile din Franța și criza posibilă a motorului franco- german. Consecințe pentru România și pentru sprijinul european acordat Ucrainei Unul dintre cele mai importante subiecte europene analizate în numărul special este reprezentat de alegerile prezidențiale din Franța, programate pentru aprilie și mai 2027. The Economist consideră că Marine Le Pen, lidera formațiunii naționaliste de dreapta Rassemblement National, are șanse reale să câștige scrutinul și să devină primul președinte francez provenit din zona populistă naționalistă. Revista subliniază că victoria sa nu este inevitabilă, dar că sondajele o plasează într-o poziție favorabilă. Consecințele unui asemenea rezultat ar putea depăși cu mult politica internă franceză. Franța este unul dintre cei doi piloni ai construcției europene, alături de Germania. Relația dintre Paris și Berlin a reprezentat, timp de decenii, principalul mecanism politic prin care au fost formulate și promovate marile proiecte de integrare europeană. O eventuală președinție Le Pen ar putea afecta tocmai această relație. Chiar dacă Marine Le Pen nu mai promovează ieșirea Franței din Uniunea Europeană sau din zona euro, programul său ar putea intra în contradicție cu regulile și instituțiile europene. Printre intențiile menționate de The Economist se numără reducerea la jumătate a contribuției nete a Franței la bugetul Uniunii, contestarea modului de utilizare a fondurilor europene și încetarea ajutorului financiar acordat Ucrainei. Mai mult, revista anticipează o perioadă de instabilitate politică internă în Franța, indiferent de rezultatul alegerilor, din cauza probabilității ca noul președinte să se confrunte cu un parlament fragmentat și cu dificultăți în formarea unei majorități stabile. Pentru România, această perspectivă trebuie privită din cel puțin trei unghiuri. Primul este cel al securității regionale. O eventuală reducere a sprijinului francez pentru Ucraina ar putea afecta direct capacitatea Europei de a menține presiunea strategică asupra Federației Ruse. România ar deveni astfel și mai importantă în mecanismele de sprijin logistic, militar și economic destinate Ucrainei. Al doilea este cel al relației franco-germane. Dacă motorul tradițional al integrării europene își pierde capacitatea de coordonare, statele membre vor trebui să construiască noi formule de cooperare. Într-un asemenea context, România ar putea avea un rol mai important în apropierea Europei Centrale și de Est de nucleul decizional european. Al treilea este legat de finanțarea Uniunii Europene. Revista anticipează că alegerile naționale din 2027 vor încetini procesul decizional european, inclusiv negocierile privind viitorul buget multianual 2028–2034, estimat în publicație la aproximativ 2.000 de miliarde de euro. Pentru România, acest buget va fi esențial. El va determina resursele disponibile pentru infrastructură, agricultură, inovare, competitivitate industrială, cercetare, apărare și dezvoltare regională. În condițiile în care Franța ar putea deveni mai preocupată de propriile probleme bugetare și politice, iar Germania ar putea traversa propriile dificultăți interne, Bucureștiul trebuie să fie pregătit să-și susțină mult mai activ prioritățile în negocierile europene. România are interesul strategic de a deveni un participant activ la constituirea noii majorități europene pentru securitate, competitivitate și integrare economică , nu doar un stat care așteaptă distribuirea resurselor stabilite de alții. Trebuie remarcat și faptul că The Economist nu anticipează în mod necesar dezintegrarea Uniunii Europene în cazul unei victorii a lui Marine Le Pen. Mai degrabă, revista consideră că scenariul cel mai probabil este unul de criză prelungită, negocieri dificile și compromisuri insuficiente. Pentru România, aceasta este o perspectivă la fel de problematică, deoarece o Uniune Europeană funcțională, dar incapabilă să adopte decizii strategice majore, nu poate răspunde eficient provocărilor de securitate de la frontiera sa estică. În consecință, 2027 ar putea fi un an în care România va trebui să-și intensifice cooperarea cu Polonia, statele baltice, Finlanda, Suedia și celelalte țări care consideră securitatea estică o prioritate europeană. 3. Războiul din Ucraina: perspectiva continuării conflictului și implicațiile pentru securitatea României Unul dintre cele mai importante articole ale secțiunii dedicate Europei poartă titlul „Much talk, but no deal”, fiind semnat de Arkady Ostrovsky, editorul pentru Rusia al publicației. Concluzia sa este formulată fără echivoc: conflictul ruso-ucrainean va continua și în 2027, iar perspectivele unei înțelegeri definitive sunt reduse. Autorul pornește de la ambiția președintelui Vladimir Putin de a contribui la reconstruirea unei ordini internaționale bazate pe sfere de influență. În această viziune, Rusia ar trebui să beneficieze de o poziție privilegiată în spațiul fostei Uniuni Sovietice, iar statele occidentale ar trebui să accepte implicit limitarea suveranității strategice a țărilor din vecinătatea Federației Ruse. Revista observă că Putin încearcă să prezinte războiul din Ucraina drept o confruntare care va produce inevitabil o nouă ordine mondială. În acest context, evocarea unei noi conferințe de tip Yalta, la care să participe Rusia, Statele Unite și China, are o semnificație simbolică importantă. Pentru România, această abordare reprezintă o amenințare fundamentală. Orice negociere internațională care ar încerca să stabilească viitorul Ucrainei fără participarea efectivă a statului ucrainean și fără respectarea dreptului fiecărui stat de a-și decide propriul viitor strategic ar crea un precedent extrem de periculos pentru întreaga Europă Centrală și de Est. România are un interes direct în respingerea oricărei reveniri la logica sferelor de influență. Acest interes nu este doar unul principial, legat de dreptul internațional, ci unul care ține de propria securitate națională. O Europă în care marile puteri pot decide asupra viitorului statelor mai mici ar fi o Europă în care securitatea României ar deveni dependentă de înțelegeri politice asupra cărora Bucureștiul nu ar avea control. Articolul lui Ostrovsky identifică și o schimbare importantă în strategia militară rusă. Incapabilă să obțină o victorie decisivă pe câmpul de luptă, Rusia își intensifică atacurile asupra infrastructurii ucrainene, urmărind să facă orașele greu locuibile, să afecteze alimentarea cu energie și apă și să provoace noi valuri de refugiați către Europa. Transformarea refugiaților într-un instrument de presiune asupra stabilității politice europene este una dintre dimensiunile strategice ale războiului pe care România trebuie să o ia în considerare. O nouă intensificare a atacurilor asupra infrastructurii energetice ucrainene ar putea genera presiuni suplimentare asupra statelor vecine, inclusiv asupra României. Acestea s-ar putea manifesta prin creșterea numărului de refugiați, nevoi suplimentare de asistență umanitară, intensificarea activităților logistice și presiuni asupra infrastructurii de transport. În plus, România ar trebui să se pregătească pentru posibilitatea ca atacurile rusești asupra infrastructurii militare și industriale ucrainene să fie însoțite de intensificarea operațiunilor hibride în statele europene care sprijină Kievul. Articolul menționează explicit intensificarea atacurilor din zona gri, inclusiv acțiuni cu drone asupra unor ținte europene și a infrastructurii asociate producției militare destinate Ucrainei. Această perspectivă este deosebit de relevantă pentru România, având în vedere proximitatea geografică față de Ucraina, rolul infrastructurii portuare și logistice românești și importanța teritoriului național pentru mobilitatea militară aliată. O eventuală încetare temporară a focului nu ar trebui confundată cu dispariția amenințării. Dimpotrivă, o perioadă de armistițiu ar putea fi utilizată de Federația Rusă pentru refacerea capacităților militare și reorganizarea forțelor sale. Din acest motiv, România ar trebui să privească orice eventual acord de încetare a focului prin prisma caracterului său verificabil, a garanțiilor de securitate pentru Ucraina și a mecanismelor de descurajare a unei noi agresiuni. Un alt element important din articol este analiza vulnerabilităților economice ale Rusiei. Ostrovsky observă că, deși economia rusă continuă să permită finanțarea războiului, resursele economice și politice se epuizează mai repede decât pot fi înlocuite. Cheltuielile militare afectează tot mai mult economia civilă, iar autoritățile devin mai coercitive pe măsură ce resursele disponibile se reduc. Această situație nu înseamnă însă că Rusia va rămâne fără bani sau că va abandona automat războiul. Este posibil ca regimul să transfere o parte tot mai mare a costurilor asupra populației și mediului privat. Pentru România, concluzia este că nu trebuie construită o strategie de securitate bazată pe presupunerea că dificultățile economice ale Rusiei vor conduce inevitabil la diminuarea amenințării militare Dimpotrivă, un regim autoritar care se confruntă cu dificultăți economice poate deveni mai agresiv în politica externă, mai ales dacă apreciază că are o fereastră de oportunitate pentru a modifica raportul de forțe regional. Această observație este esențială pentru planificarea apărării României în intervalul 2027–2030. 4. NATO și reînarmarea Europei. România, între reducerea dependenței de Statele Unite și consolidarea flancului estic Articolul „Ploughshares into swords”, publicat în secțiunea europeană a revistei, analizează una dintre cele mai importante transformări strategice ale continentului: Europa încearcă să-și reconstruiască puterea militară, însă procesul se desfășoară prea lent în raport cu evoluția amenințării rusești. Autorul, Jonathan Rosenthal, pornește de la intensificarea activităților militare ale NATO în nordul Europei, în special în zona bazei aeriene Keflavik din Islanda. Avioanele de luptă europene desfășoară tot mai multe misiuni de patrulare și supraveghere pentru identificarea și urmărirea submarinelor rusești. Această intensificare a activității militare este prezentată drept o manifestare a schimbării profunde a mediului de securitate european. Articolul identifică două intervale de timp care ar trebui să preocupe statele europene. Primul privește perioada de care Rusia ar avea nevoie pentru a-și reconstitui forțele armate după o eventuală încetare a focului în Ucraina și pentru a deveni din nou capabilă să amenințe un stat membru NATO. Autorul citează estimări ale serviciului danez de informații pentru apărare, potrivit cărora Rusia ar putea avea nevoie de numai șase luni pentru a pregăti un atac limitat și de aproximativ doi ani pentru a deveni capabilă să desfășoare un război regional împotriva mai multor state din zona baltică. Aceste estimări nu reprezintă o predicție certă privind declanșarea unui război, ci ilustrează viteza potențială cu care Rusia și-ar putea reface capacitățile militare în anumite condiții. Al doilea interval privește timpul necesar Europei pentru a înlocui capacitățile militare americane de care depinde în prezent, în special în domenii precum informațiile militare și alte capabilități strategice esențiale. The Economist observă că administrația Trump pune sub semnul întrebării amploarea angajamentului american pentru apărarea Europei și critică statele europene care nu contribuie suficient la securitatea colectivă. În acest context, revista amintește angajamentul NATO de a crește cheltuielile de apărare, cu un obiectiv de 3,5% din PIB pentru cheltuielile de apărare propriu-zise până în 2035, în cadrul angajamentului mai larg de investiții în securitate. Problema este că unele dintre cele mai importante economii europene, inclusiv Franța și Marea Britanie, întâmpină dificultăți în respectarea traiectoriei asumate. Pentru România, această analiză are o importanță excepțională. În primul rând, creșterea cheltuielilor militare europene nu mai reprezintă doar o obligație față de Statele Unite sau o consecință a războiului din Ucraina, ci o condiție pentru supraviețuirea unei arhitecturi europene de securitate funcționale în cazul diminuării implicării americane. România trebuie să participe activ la această transformare. Nu este suficient să achiziționeze echipamente militare, chiar dacă modernizarea tehnicii de luptă este indispensabilă. Este necesară dezvoltarea unor capacități industriale interne, a unor centre de cercetare, a unor infrastructuri de producție și mentenanță și a unor mecanisme de cooperare cu industria de apărare a celorlalte state NATO. În al doilea rând, analiza revistei indică o schimbare fundamentală a conceptului de reînarmare. Europa nu mai urmărește doar acumularea de stocuri de armament, ci dezvoltarea capacității de a produce continuu echipamente militare adaptate unui conflict modern. Această distincție este esențială. Un stat care deține un număr mare de echipamente militare, dar nu poate produce rapid muniție, drone, interceptoare sau componente electronice, poate deveni vulnerabil într-un conflict de durată. Articolul oferă exemple relevante: transformarea unor fabrici civile europene în unități de producție militară, utilizarea unor capacități industriale existente pentru fabricarea rachetelor de apărare antiaeriană și dezvoltarea unor parteneriate cu firme ucrainene pentru producția de drone. Este menționat inclusiv cazul Renault, care intenționează să intre în producția de drone explozive și vehicule militare, precum și conversia unei fabrici Volkswagen pentru producția de rachete de apărare antiaeriană printr-un consorțiu care include compania israeliană Rafael. Un exemplu deosebit de relevant este capacitatea Ucrainei de a produce drone FPV. Revista menționează o capacitate de aproximativ opt milioane de unități, comparativ cu numai 3.000 în 2022, ilustrând amploarea transformării industriale generate de război. Pentru România, mesajul este limpede: industria națională de apărare trebuie integrată în noul ecosistem european de producție militară, în care dronele, sistemele de interceptare, munițiile, senzorii și tehnologiile de comandă și control vor avea o importanță tot mai mare. România dispune de avantaje geografice și de infrastructură care ar putea susține o asemenea dezvoltare. Apropierea de Ucraina, accesul la Marea Neagră, infrastructura portuară, existența unor capacități industriale și apartenența la NATO pot transforma țara într-un centru regional pentru producție, testare, mentenanță și distribuție de echipamente militare. În această logică, cooperarea dintre industria românească, companiile europene și producătorii ucraineni ar trebui să devină o prioritate strategică. Mai mult, România ar putea contribui la dezvoltarea unei rețele regionale de producție și cercetare în domeniul sistemelor autonome, al apărării antiaeriene și al tehnologiilor antidronă. Nu este vorba numai despre satisfacerea necesităților Armatei Române. O asemenea dezvoltare ar putea genera exporturi, investiții, locuri de muncă specializate și o creștere a importanței economice a României în cadrul NATO. Un alt aspect important este că revista avertizează asupra unei ferestre de oportunitate de care Rusia ar putea încerca să profite înainte ca Europa să-și consolideze suficient capacitățile militare. Anul 2027 trebuie privit, așadar, ca un an al accelerării reînarmării europene, nu ca un an în care o eventuală încetare a focului în Ucraina ar permite reducerea investițiilor în apărare. Pentru România, această concluzie ar trebui să se reflecte în planificarea bugetară multianuală, în programarea achizițiilor militare și în accelerarea proiectelor de infrastructură cu utilizare duală. 5. Turcia și cele două direcții ale politicii sale. Importanța relației București–Ankara pentru viitorul Mării Negre În aceeași secțiune europeană, The Economist acordă atenție Turciei, prin articolul „Two Turkeys”, care analizează contradicțiile dintre politica externă a președintelui Recep Tayyip Erdoğan și evoluțiile politice interne. Revista descrie o Turcie care obține succese diplomatice și își consolidează influența internațională, dar care continuă să se confrunte cu probleme importante în privința democrației, statului de drept și competiției politice interne. Erdoğan încearcă să-și consolideze poziția înaintea alegerilor prezidențiale din 2028, posibil chiar anticipate, iar autorul consideră că tensiunile dintre cele două dimensiuni ale Turciei se vor accentua în 2027. Pentru România, această analiză este relevantă deoarece Turcia este un actor indispensabil în ecuația de securitate a Mării Negre. Poziția sa geografică, controlul asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele, capacitățile militare, industria de apărare și relațiile sale simultane cu NATO, Rusia, Ucraina și statele din Orientul Mijlociu îi conferă o influență regională pe care niciun alt stat riveran nu o poate reproduce. În condițiile în care războiul din Ucraina continuă, iar The Economist anticipează persistența tensiunilor din regiunea Mării Negre, cooperarea dintre România și Turcia va deveni și mai importantă. Din perspectiva Bucureștiului, relația cu Ankara ar trebui dezvoltată pe trei direcții principale: securitatea maritimă, protejarea infrastructurii critice și menținerea libertății navigației comerciale. În ceea ce privește securitatea maritimă, România și Turcia au interesul comun de a preveni extinderea operațiunilor militare asupra transportului comercial și de a împiedica transformarea Mării Negre într-un spațiu în care navigația civilă să depindă permanent de evoluțiile conflictului ruso-ucrainean. În privința infrastructurii critice, cooperarea ar trebui să vizeze protejarea cablurilor submarine, a conductelor energetice, a instalațiilor portuare și a infrastructurii de comunicații. În sfârșit, menținerea libertății navigației comerciale are o importanță economică majoră pentru România, în special pentru Portul Constanța, dar și pentru statele din Europa Centrală și de Est care depind de transporturile prin Marea Neagră. Aici apare o oportunitate strategică importantă: România și Turcia ar putea deveni principalii promotori ai unui mecanism regional de securitate a navigației comerciale în Marea Neagră. Un asemenea mecanism ar putea include schimburi de informații maritime, coordonare privind identificarea amenințărilor, proceduri comune pentru protejarea navelor comerciale și cooperare în gestionarea incidentelor care implică drone maritime sau aeriene. Trebuie subliniat că această propunere reprezintă o deducție strategică pornind de la evoluțiile analizate de The Economist , nu o inițiativă pe care revista o anunță explicit. În același timp, România trebuie să înțeleagă că Turcia nu va adopta automat toate pozițiile Bucureștiului sau ale partenerilor europeni. Ankara urmărește o politică externă autonomă și va continua să-și protejeze propriile interese în relația cu Moscova, Kievul, Washingtonul și Bruxellesul. Prin urmare, diplomația românească trebuie să urmărească o relație pragmatică, în care interesele comune să fie valorificate fără a presupune existența unei identități perfecte de poziții politice. 6. Marea Neagră – de la periferia Europei la unul dintre principalele spații strategice ale continentului Privite împreună, analizele The Economist despre războiul din Ucraina, reînarmarea Europei, Rusia, Turcia și transformarea conflictelor contemporane indică o concluzie importantă: Marea Neagră va rămâne unul dintre spațiile în care se va decide echilibrul de securitate al Europei în 2027 și în anii următori. Deși publicația nu consacră un articol separat României și nici nu dezvoltă o analiză sistematică a viitorului Mării Negre, implicațiile pentru regiune sunt evidente. Marea Neagră nu mai poate fi privită doar ca un spațiu comercial, energetic sau de tranzit. Ea a devenit o zonă de intersecție între interesele militare ale NATO, ambițiile strategice ale Rusiei, securitatea Ucrainei, politica regională a Turciei și conectivitatea economică dintre Europa și Asia. Pentru România, această transformare ar trebui să determine o schimbare de perspectivă. În loc să se limiteze la consolidarea apărării propriului teritoriu, Bucureștiul ar trebui să contribuie la construirea unui sistem regional de securitate care să includă cooperarea cu Bulgaria, Turcia, Ucraina și Republica Moldova, în coordonare cu NATO și Uniunea Europeană. Un asemenea sistem ar trebui să aibă în vedere nu doar apărarea militară convențională, ci și supravegherea maritimă, apărarea antiaeriană, combaterea dronelor, protecția infrastructurii submarine, securitatea cibernetică și reziliența energetică. În acest context, România ar putea susține dezvoltarea unui mecanism permanent de cooperare regională pentru securitatea Mării Negre, care să completeze instrumentele NATO și inițiativele europene existente. O asemenea inițiativă ar putea avea și o dimensiune economică. Securitatea transporturilor maritime este o condiție pentru dezvoltarea Portului Constanța, pentru consolidarea coridoarelor comerciale către Ucraina și Republica Moldova și pentru diversificarea rutelor energetice. În plus, România ar putea deveni un partener esențial în reconstrucția Ucrainei, nu doar prin furnizarea de servicii logistice, ci și prin participarea companiilor românești la proiectele de infrastructură, energie, transport, industrie și securitate. Marea Neagră ar putea deveni, în 2027, una dintre principalele surse ale creșterii importanței strategice a României în interiorul NATO și al Uniunii Europene. Această oportunitate nu se va materializa însă automat. Ea depinde de capacitatea României de a investi în infrastructură, de a dezvolta parteneriate regionale și de a transforma avantajul geografic într-o contribuție concretă la securitatea colectivă. 7. Statele Unite în era post-Trump. Ce se poate schimba în relația transatlantică și ce trebuie să facă România Un alt subiect central al publicației este viitorul administrației Donald Trump și efectele politice ale alegerilor intermediare americane din noiembrie 2026. În articolul „The Trump saga’s final chapter”, Charlotte Howard analizează situația unui președinte care, deși se confruntă cu o diminuare importantă a sprijinului electoral, nu intenționează să renunțe la influența politică și la ambițiile sale internaționale. Revista descrie un Donald Trump care va intra în 2027 într-o poziție politică mai dificilă, confruntat cu o opoziție democrată puternică în Congres și cu tensiuni inclusiv în interiorul propriei mișcări politice. Totuși, autorul avertizează că diminuarea puterii sale electorale nu trebuie confundată cu dispariția capacității de a influența politica externă americană. Dimpotrivă, Trump ar putea încerca să-și consolideze moștenirea politică printr-o intensificare a acțiunilor executive, prin inițiative diplomatice spectaculoase și chiar prin noi aventuri militare. În privința Ucrainei și Iranului, publicația consideră că președintele american va păstra o marjă importantă de manevră, chiar dacă opoziția din Congres îi va putea limita posibilitățile de a finanța operațiuni militare de lungă durată. Un alt element important este că statele care au depins tradițional de sprijinul american vor începe să se raporteze tot mai mult la perioada de după Trump. Această observație este reluată și în editorialul semnat de Zanny Minton Beddoes, care identifică interacțiunea dintre diminuarea trumpismului și ascensiunea inteligenței artificiale drept una dintre marile teme ale anului 2027. Pentru România, această analiză are o consecință strategică fundamentală: relația cu Statele Unite trebuie consolidată, dar strategia de securitate a României nu trebuie construită pe presupunerea că politica externă americană va rămâne constantă de la o administrație la alta. România are nevoie de o relație bilaterală puternică cu Washingtonul, de menținerea prezenței militare americane, de cooperare în domeniul informațiilor, de investiții americane și de integrarea industriei românești în proiectele de apărare transatlantice. În același timp, trebuie să participe la consolidarea autonomiei strategice europene, fără ca aceasta să fie interpretată drept o alternativă la NATO sau drept o distanțare de Statele Unite. Dimpotrivă, o Europă mai capabilă militar poate deveni un aliat mai puternic al Americii. Pentru București, echilibrul corect constă în consolidarea simultană a relației transatlantice și a capacităților europene de apărare. O altă implicație privește succesiunea politică a lui Donald Trump. Revista anticipează că în 2027 va începe competiția pentru conducerea mișcării MAGA și pentru candidatura republicană la următoarele alegeri prezidențiale. Acest proces va influența inclusiv dezbaterea privind rolul Statelor Unite în lume, relația cu NATO, politica față de Rusia și China și disponibilitatea Washingtonului de a-și asuma responsabilități de securitate în Europa. România trebuie să dezvolte, prin urmare, o relație instituțională cu Statele Unite care să depășească legăturile personale dintre liderii politici aflați temporar la putere. Parteneriatul strategic româno-american trebuie să fie suficient de solid pentru a rezista schimbărilor de administrație de la Washington. Aceasta înseamnă relații consistente cu Congresul american, cu structurile de securitate, cu instituțiile economice și tehnologice și cu mediul de afaceri. Într-o perioadă în care politica externă americană ar putea deveni mai imprevizibilă, continuitatea instituțională a relației bilaterale devine o componentă esențială a securității naționale. 8. Republica Moldova și securitatea Europei de Est. De ce România trebuie să privească dincolo de propriile frontiere O altă concluzie care se desprinde din articolele dedicate Europei este că securitatea continentului nu mai poate fi concepută exclusiv prin raportare la granițele statelor membre NATO. Războiul din Ucraina, presiunile exercitate de Rusia asupra statelor vecine și dificultățile politice ale Uniunii Europene demonstrează că stabilitatea Republicii Moldova, a Ucrainei și a întregului spațiu est- european are implicații directe pentru securitatea europeană. Deși The Economist nu dezvoltă în acest număr special o analiză separată a Republicii Moldova, evaluările sale privind Rusia și Ucraina permit desprinderea unor concluzii relevante. În primul rând, dacă Moscova continuă să urmărească reconstruirea unei sfere de influență în fostul spațiu sovietic, Republica Moldova va rămâne expusă presiunilor politice, economice, informaționale și de securitate. În al doilea rând, dacă războiul din Ucraina continuă, Chișinăul va trebui să gestioneze în continuare consecințele unui conflict desfășurat în imediata sa vecinătate. În al treilea rând, dacă Uniunea Europeană intră într-o perioadă de paralizie decizională, procesele de integrare europeană ale Republicii Moldova ar putea întâmpina dificultăți suplimentare. Pentru România, aceste trei evoluții justifică o politică regională mai ambițioasă. Republica Moldova trebuie privită nu doar ca un partener privilegiat al României, ci ca un element esențial al securității întregului flanc estic al NATO și al Uniunii Europene. Bucureștiul ar trebui să continue să susțină consolidarea instituțiilor democratice de la Chișinău, securitatea energetică, interconectarea infrastructurii de transport, cooperarea în domeniul apărării și integrarea economică. În același timp, trebuie dezvoltată cooperarea trilaterală România– Republica Moldova–Ucraina, cu accent pe infrastructura transfrontalieră, securitate, transporturi și proiecte economice comune. Un asemenea format ar putea deveni unul dintre cele mai importante instrumente de stabilizare a Europei de Sud-Est. Mai mult, România ar putea contribui la crearea unei rețele regionale de cooperare în domeniul schimbului de informații privind amenințările hibride, securitatea cibernetică și protejarea infrastructurii critice. În această privință, apropierea dintre București și Chișinău nu trebuie să fie percepută doar prin prisma obiectivului politic al integrării europene, ci și prin prisma construirii unui spațiu economic și de securitate interconectat. 9. Concluzia primei părți: 2027 poate deveni anul afirmării României ca actor strategic regional Analiza articolelor din The World Ahead 2027 dedicate Europei, Rusiei, Ucrainei, NATO, Statelor Unite și Turciei indică faptul că România va intra în 2027 într-un mediu internațional caracterizat de o combinație de riscuri și oportunități. Riscurile sunt evidente: continuarea războiului din Ucraina, intensificarea operațiunilor hibride rusești, posibilitatea diminuării angajamentului american pentru securitatea europeană, fragmentarea politică a Uniunii Europene și dificultățile de finanțare a reînarmării continentului. Dar există și oportunități importante. Europa are nevoie de noi centre de cooperare strategică, de capacități industriale suplimentare, de infrastructură logistică și de state capabile să contribuie la securitatea regiunilor vulnerabile ale continentului. România poate răspunde acestor necesități. Poziția sa geografică, apartenența la NATO și Uniunea Europeană, proximitatea față de Ucraina și Republica Moldova, accesul la Marea Neagră și potențialul său industrial pot constitui bazele unei politici externe mult mai active. În opinia mea, principala concluzie strategică este următoarea: România nu trebuie să se limiteze la rolul de stat situat la frontiera estică a lumii occidentale, ci trebuie să urmărească transformarea într-unul dintre principalii organizatori ai securității Europei de Sud-Est și ai cooperării în regiunea Mării Negre. Această schimbare presupune o politică externă orientată simultan către Washington, Bruxelles, Berlin, Paris, Varșovia, Ankara, Chișinău și Kiev, fără abandonarea intereselor naționale și fără dependența exclusivă de o singură relație bilaterală. Presupune, de asemenea, dezvoltarea unei industrii naționale de apărare competitive, integrarea în proiectele europene de producție militară, consolidarea infrastructurii de transport și energie și participarea activă la definirea viitoarei arhitecturi europene de securitate. Anul 2027 ar putea fi momentul în care România va trebui să demonstreze că poate trece de la statutul de beneficiar al securității colective la cel de contributor esențial la securitatea colectivă. Aceasta este, probabil, cea mai importantă miză geopolitică a României în perioada analizată de publicația britanică. PARTEA A II-A. ROMÂNIA ÎN ECONOMIA MONDIALĂ A ANULUI 2027: ENERGIE, RESURSE STRATEGICE, COMERȚ, AGRICULTURĂ ȘI STABILITATE FINANCIARĂ 1. Economia mondială în 2027: sfârșitul unei perioade de relativă predictibilitate și apariția unei noi economii a riscurilor Dacă prima parte a analizei a evidențiat transformările geopolitice și militare care vor influența România în 2027, cea de-a doua parte trebuie să pornească de la o observație fundamentală a numărului special The World Ahead 2027 : economia mondială intră într-o perioadă în care securitatea aprovizionării, accesul la resurse strategice și reziliența lanțurilor de producție vor conta cel puțin la fel de mult ca eficiența economică și reducerea costurilor. Această schimbare este determinată de efectele cumulate ale războiului din Iran, ale tensiunilor comerciale dintre Statele Unite, China și Europa, ale instabilității piețelor energetice, ale creșterii datoriei publice și ale transformărilor tehnologice. Unul dintre cele mai interesante articole ale publicației este „The next crash”, care încearcă să identifice factorii care ar putea declanșa o nouă criză economică mondială în 2027. Archie Hall, editor economic interimar al publicației, pornește de la o observație interesantă: economia mondială a demonstrat o capacitate de adaptare mai mare decât se anticipase în fața șocurilor din ultimii ani. Creșterea tarifelor comerciale americane și criza energetică provocată de războiul din Iran nu au produs automat o recesiune globală. Această reziliență nu trebuie însă confundată cu absența vulnerabilităților. Autorul identifică trei categorii de riscuri care merită urmărite: acumularea datoriilor publice și creșterea costurilor de finanțare, posibilitatea unei corecții severe pe piețele financiare în urma investițiilor excesive în inteligența artificială și apariția unor mecanisme de transmitere a riscurilor între companiile tehnologice și instituțiile financiare. Un element important este că revista nu prezintă o criză economică mondială drept un eveniment inevitabil în 2027. Mai degrabă, identifică vulnerabilități care ar putea interacționa și produce efecte sistemice dacă anumite evenimente declanșatoare se suprapun. Pentru România, această perspectivă este deosebit de importantă. Economia românească este conectată la economia europeană prin exporturi, investiții, lanțuri industriale, sistemul bancar și finanțarea publică. O criză a economiei germane, o deteriorare a situației financiare din Franța sau o corecție severă a piețelor americane s-ar putea transmite în România chiar dacă țara noastră nu ar fi implicată direct în evenimentele care au declanșat criza. În plus, România trebuie să gestioneze simultan propriile necesități de finanțare, investițiile în infrastructură, cheltuielile de apărare și costurile tranziției energetice. Marea provocare economică a României în 2027 va fi aceea de a finanța dezvoltarea și modernizarea statului într-un context internațional în care capitalul ar putea deveni mai scump, iar investitorii mai selectivi. Aceasta presupune o politică economică orientată către investiții productive, creșterea competitivității, valorificarea resurselor interne și reducerea vulnerabilităților externe. 2. Războiul din Iran și noua geografie a securității energetice. O oportunitate strategică pentru România Unul dintre cele mai importante texte ale întregului număr special este articolul semnat de Fatih Birol, directorul executiv al Agenției Internaționale pentru Energie, intitulat „Energy markets are not going back to the way they were”. Mesajul său este extrem de important: piețele energetice mondiale nu vor reveni pur și simplu la configurația existentă înaintea războiului din Iran. Fatih Birol explică faptul că blocarea traficului prin Strâmtoarea Hormuz a produs un șoc major asupra piețelor de petrol și gaze și a afectat încrederea internațională în siguranța acestei rute. Chiar dacă transporturile ar reveni la normal în 2027, percepția asupra riscului ar rămâne modificată. Această observație are implicații economice majore. Statele importatoare de energie vor încerca să-și diversifice furnizorii, rutele de transport și sursele de aprovizionare. Vor deveni mai importante rezervele strategice, capacitățile interne de producție și infrastructura alternativă. Birol consideră că această schimbare va favoriza în special energiile regenerabile, în principal energia solară și eoliană, dar va accelera și revenirea energiei nucleare în centrul strategiilor naționale de securitate energetică. Argumentul este simplu: o sursă de energie produsă în interiorul granițelor naționale reduce expunerea la șocurile geopolitice externe. În același timp, autorul avertizează că dezvoltarea rapidă a noilor surse de energie nu este suficientă. Sunt necesare rețele electrice moderne, capacități de stocare, infrastructură de transport și sisteme de distribuție capabile să preia cantități suplimentare de energie. Pentru România, această analiză deschide o perspectivă strategică deosebit de favorabilă. Țara noastră are câteva avantaje importante în noua configurație energetică europeană: producție de gaze naturale, resurse hidroenergetice, potențial solar și eolian, capacități nucleare existente și proiecte de extindere a producției de energie nucleară. La acestea se adaugă poziția geografică, care permite României să participe la dezvoltarea unor coridoare