1 Vieţile Sfinţilor Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume "Vieţile Sfinţilor" apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor (volumele consacrate lunilor septembrie- aprilie) şi apoi la Editura Episcopi ei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august). Notă : Luna septembrie apare la început pentru că anul bisericesc începe la 1 septembrie. Aceasta este şi ordinea apariţiei celor 12 volume menţionate mai sus. Volumul I (septembrie) 2 Vieţile Sfinţilor pe luna septembrie Ziua întîi Cuvînt la începutul Indictionului Cuviosul părintele nostru Simeon Stîlpnicul Pomenirea Soborului Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu Ziua a doua Sfîntul Mucenic Maman t Sfîntul Ioan Pustnicul, Arhiepiscopul Constantinopolului Ziua a treia Sfîntul Sfinţitul Mucenic Antim, Episcopul Nicomidiei Sfînta Muceniţă Vasilisa din Nicomidia Ziua a patra Sfîntul Sfinţitul Mucenic Vavila Sfîntul Prooroc Moise Ziua a cincea Sfîntul Prooroc Zaharia Despre Hebron - Cetatea Iudeei Sfinţii mucenici Urban, Teodor şi Medimn Ziua a şasea Minunea Sfîntului Arhanghel Mihail din Colose Sfinţii mucenici Gomil şi Eudoxie Cuviosul Părintele nostru David, care mai înainte a fost tîlhar Ziua a şaptea Sfîntul Mucenic Sozont Sfinţii mucenici Evod şi Onisifor, dintre cei şaptezeci de apostoli Sfîntul Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului Sfîntul Mucenic Evpsihie Ziua a opta Cuvînt la Naşterea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu Ziua a noua Sfinţii, Drepţii şi Dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana Sfîntul Mucenic Severian Cuviosul Nichita ascunsul 3 Ziua a zecea Sfintele muceniţe Minodora, Mitrodora şi Nimfodora Sfînta Împărăteasă Pulheria Sfintele trei femei, ce s- au aflat într -un munte pustiu Ziua a unsprezecea Cuvioasa Teodora din Alexandria Cuviosul Eufrosin bucătarul Ziua a douăsprezecea Sfîntul Sfinţitul Mucenic Aftonom Ziua a treisprezecea Cuvînt la tîrnosirea Sfintei Biserici a Învierii Domnului din Ierusalim Sfîntul Sfinţitul Mucenic Cornelie Sutaşul Ziua a paisprezecea Cuvînt la Înălţarea Sfintei Cruci Ziua a cincisprezecea Sfîntul Mucenic Nichita Romanul Sfîntul Mucenic Nichita Daco -romanul (gotul) Sfîntul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolitul Timişoarei Ziua a şaisprezecea Sfînta Mare Muceniţă Eufimia Ziua a şaptesprezecea Sfintele muceniţe Pistis, Elpis şi Agapi şi maica lor Sofia Ziua a optsprezecea Cuviosul Părintele nostru Eumenie, Episcopul Gortinei Sfînta Muceniţă Ariadna Ziua nouăsprezecea Sfinţii mucenici Trofim, Savvatie şi Dorimedont Sfîntul Zosima Pustnicul Ziua a douăzecea Sfîntul Mare Mucenic Eustatie Plachida, cu soţia şi fiii lui Sfinţii mucenici Mihail, voievodul Cernigovului, şi Teodor, dregătorul lui 4 Ziua a douăzeci şi una Sfîntul Apostol Codrat Sfinţii mucenici Ipatie şi Andrei Sfinţii mucenici Eusebiu şi Prisc, mărturisitorii Sfîntul Dimitrie, mitropolitul Rostovului, făcătorul de minuni Ziua a douăzeci şi doua Sfîntul Sfinţitul Mucenic Foca, Episcopul Sinopiei Sfîntul Mucenic Foca grădinarul Sfîntul Prooroc Iona Sfîntul Petru Vameşul Ziua a douăzeci şi treia Cuvînt la zămislirea Sfîntului Ioan Botezătorul Ziua a douăzeci şi patra Sfînta Muceniţă cea întocmai cu Apostolii, Tecla Ziua a douăzeci şi cincea Cuvioa sa Maica noastră Eufrosina Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Serghie, egumenul Radonejului Ziua a douăzeci şi şasea Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan Ziua a douăzeci şi şaptea Sfîntul Mucenic Calistrat Ziua a douăzeci şi opta Cuviosul Părintele nostru Hariton Mărturisitorul Ziua a douăzeci şi noua Cuviosul Părintele nostru Chiriac Sihastrul Ziua a treizecea Sfîntul Mucenic Grigorie, Episcopul Armeniei, şi treizeci şi şapte de fecioare Cuviosul Grigorie Egumenul, făcătorul de minuni 5 Cuvînt la începutul Indictionului, adică la Anul Nou (1 septembrie) (Anul Nou bisericesc începe la 1 septembrie) Dumnezeu, Împăratul veacurilor, Cel ce a pus vremile şi anii întru a Sa putere, a aşezat spre slava Sa şi spre folosul oamenilor felurite praznice. În Vechiul Aşezămînt a dat poruncă să se prăznuiască în chip deosebit luna lui septembrie, la începutul anului bisericesc, ca poporul ales să se îndulcească de roadele cîmpului, slujind bunului Dumnezeu cu mai multă dragoste. A grăit Domnul cu Moise şi a zis: "Spune fiilor lui Israel: În luna a şaptea, ziua întîi a lunii să vă fie zi de odihnă, sărbătoarea trîmbiţelor şi adunare sfîntă să aveţi; nici o muncă să nu faceţi, ci să aduceţi ardere de tot Domnului" (Leviticul 23, 24- 25). Că precum Atotcreatorul, după zidirea lumii şi a tuturor făpturilor Sale, a binecuvîntat şi a sfinţit ziua a şaptea, odihnindu - Se întru dînsa, aşa i - a poruncit şi omului, zicînd: "Şase zile să lucrezi, iar în ziua a şaptea, care este sîmbăta (sabatul) Domnului Dumnezeului tău, să nu faci nici un fel de lucru în această zi". La fel şi ziua întîi din luna a şaptea a binecuvîntat - o şi sfinţind -o, a poruncit poporului Său să se odihnească de lucrurile lui. În cartea Leviţilor zice către Moise: "În ziua a cincisprezecea a lunii a şaptea, cînd vă strîngeţi roadele pămîntului, să sărbătoriţi sărbătoarea Do mnului şapte zile..." (Leviticul 23, 39). Iată care era pricina prăznuirii acestei luni. În această lună, scăzînd apele potopului, corabia lui Noe a stat pe Muntele Ararat. În această lună, Sfîntul prooroc Moise s - a coborît a doua oară din munte, avîndu - şi faţa prealuminată şi aducînd Tablele cele noi, care aveau în ele scrisă Legea Domnului. În această lună a început a se zidi cortul Domnului în cetele israeliţilor. În această lună arhiereul cel mare intra singur, o dată pe an, în cortul ce se numea Sfînta Sfintelor, care era după a doua catapeteazmă, ca să aducă jertfă sîngeroasă pentru sine şi pentru neştiinţele poporului. În această lună, poporul lui Dumnezeu se curăţa de păcatele făcute în anul întreg, smerindu - şi cu post sufletele înaintea lui Dumnezeu şi aducînd ardere de tot Domnului. În această lună a fost sfinţită prea minunata şi prea slăvita biserică a Domnului zidită de Solomon şi s -a pus în ea chivotul Legii. În această lună se adunau toate seminţiile lui Israel în Ierusalim la praznic, pentru c ă le poruncise Domnul, zicînd: "Aceasta este cea mai mare zi de odihnă pentru voi şi să smeriţi sufletele voastre prin post" (Leviticul 16, 31). Din această lună începeau a se număra anii poruncilor Legii Vechi, care se întindeau pînă la 50 de ani, precum a poruncit Domnul celor ce intraseră în pămîntul făgăduinţei. Numărînd 49 de ani, al 50 - lea cu dinadinsul să - l prăznuiască, nu numai ei singuri şi robii lor, boii şi catîrii lor, ci şi pămîntul pe care locuiau să fie nearat şi nesemănat; nici chiar spicele ce creşteau pe el să nu le strîngă, nici strugurii din vii, nici roadele din grădini să nu se culeagă şi să fie lăsate spre hrana oamenilor săraci, a animalelor şi a păsărilor. În cartea Leviticul se scrie: "În ziua curăţirii să trîmbiţezi cu trîmbiţa în toată ţara voastră. Să sfinţiţi anul al cincizecilea şi să se vestească slobozenie pe pămîntul vostru pentru toţi locuitorii lui... să nu semănaţi, nici să seceraţi ceea ce va creşte de la sine din pămînt... Să nu culegeţi cele sfinţite ale lui Dumnezeu şi se vor hrăni săracii poporului tău, iar rămăşiţele le vor mînca fiarele cîmpului. Aşa să faci şi cu via ta şi cu măslinii tăi" (Levitic 25, 9, 10, 11; Ieşirea 23, 11). În al 50 - lea an se iertau datoriile datornicilor, se dădea libertate robilor şi cu mare grijă se păzea pe sine tot omul, să nu mînie pe Dumnezeu cu vreun păcat, nici să mîhnească pe aproapele, pentru că era anul iertării şi al curăţirii de păcate. Această poruncă a Domnului se întindea pînă la al 50 - lea an, şi se împărţea în şapte şeptimi de ani, adică de 7 ori cîte 7 ani, şi fiecare al 7 - lea an se numea "sîmbătă" (sabat), adică odihnă. Aşa a grăit Domnul, prin Moise, fiilor lui Israel: "Şase ani să semeni ogorul tău, şi şase ani să lucrezi via ta şi să aduni roadele lor; iar anul al şaptelea să fie an de odihnă a pămîntului, ogorul tău să nu - l semeni şi via ta să n - o tai în anul acela. ...Iar de veţi zice: Dar ce să mîncăm în anul al şaptelea, cînd nici nu vom semăna, nici nu vom aduna roadele noastre? Vă voi trimite binecuvîntarea Mea în anul al şaselea şi va 6 aduce roadele sale pentru trei ani" (Leviticul 25, 3-4, 20- 21). Toţi anii aceştia în care Domnul rînduise odihnă oamenilor şi pămîntului să înceapă din luna septembrie, după porunca Domnului: "Să vestiţi anul odihnei în luna a 7 - a (adică în luna septembrie), pentru că aceasta este a 7 - a lună de la martie, care este întîia lună de la facerea lumii." Însă nu numai porunca Legii Vechi, ci şi Indictionul păgînilor tot din luna septembrie a fost rînduit să înceapă. Pentru Indictionul păgînilor romani se povestesc următoarele: August, împăratul Romei, după ce a biruit pe Antonie şi Cleopatra care stăpîneau Egiptul, a început să stăpînească singur toată lumea. Atunci, pentru adunarea impozitelor din toate părţile imperiului, a rînduit Indictionul care aminteşte porunca aceea dată la 15 ani o dată. Şi au despărţit Indictionul în trei părţi a cîte 5 ani, pentru ca dările de pe toţi cei 15 ani să se strîngă în anul al 5 - lea. Indictionul îl aşezase însă pentru ţările cele mai îndepărtate, de la margin ea imperiului, de la care cu greutate se adunau dările în toţi anii şi abia în anul al 5 -lea putea să se aducă la Roma. Pentru aceasta fiecare al 5 - lea an din Indiction se numea Lustrum, adică strălucit, întrucît în acel an oamenii se veseleau cu lumînări aprinse în mîini, pentru că impozitele strînse fuseseră predate Cezarului de bună voie, şi nu cu sila. Indictionul s- a întins pînă la 15 ani, deoarece în primii 5 ani se dădeau fier şi aramă pentru facerea săbiilor, a suliţelor, a coifurilor, a scuturilor, a zalelor şi a altor arme ostăşeşti. În a doua perioadă de 5 ani, se lua argint pentru plata soldei ostaşilor, iar în a treia perioadă de 5 ani se aducea la Roma aur spre împodobirea zeilor lor mincinoşi. Astfel, ţinînd rotunjimea Indictionului de 15 ani, începea iarăşi întîiul an, numindu- l pe acela An Nou. Iar începutul acesta se aşeza la întîia zi a lunii septembrie, căci în acea vreme August, împăratul Romei, biruind pe Antonie şi Cleopatra, se cinstea singur stăpînitor a toată lumea. Aşa a fost aşezat Indictionul la romani. Astfel a primit şi Sfînta Biserică să prăznuiască începutul Indictionului în ziua dintîi a lunii septembrie, pentru următoarele pricini: în această lună se prăznuia la evrei şi în toată lumea Anul Nou; acum a mers Domnul nostru Iisu s Hristos în Nazaret, unde crescuse, şi în zi de sîmbătă a intrat în adunarea evreilor, cum era obiceiul la ei, să se adune mai ales sîmbăta în sinagogă şi să înveţe poporul din cărţile proorocilor. Atunci, intrînd Iisus în mijlocul dascălilor şi sculîndu - Se să citească, I -au dat cartea proorocului Isaia pe care, deschizînd -o, a aflat locul unde era scris: "Duhul Domnului peste Mine, pentru care M- a uns a binevesti săracilor, M - a trimis a vindeca pe cei zdrobiţi la inimă, a propovădui celor robiţi iertare şi orbilor vedere; a slobozi pe cei sfărîmaţi, uşurîndu - i; a mărturisi anul Domnului bine primit". Apoi, închizînd şi dînd cartea, a început să înveţe, arătîndu - Se pe Sine că este adevăratul Mesia trimis oamenilor de Dumnezeu- Tatăl, spre mîntuirea şi înnoirea vieţii, împlinindu - se astfel scriptura citită, şi toţi "Îl mărturiseau şi se mirau de cuvintele harului care ieşeau din gura Lui" (Luca 4, 17, 19). Praznicul Anului Nou bisericesc s- a aşezat de către Sfinţii Părinţi la Sinodul I de la Niceea, cînd marel e împărat Constantin, biruind pe Maxenţiu prigonitorul, a înnoit şi a luminat toată lumea cu dreapta credinţă, dezrădăcinînd praznicele păgîneşti. Astfel a izbăvit pe creştini de jugul greu al persecuţiilor, schimbînd înţelesul Indictionului. Sfinţii Părinţi au rînduit să se prăznuiască Anul Nou bisericesc ca un început al mîntuirii creştinilor, aducîndu - ne aminte de intrarea lui Hristos în mijlocul adunării evreilor şi de vestirea din cartea lui Isaia a "anului Domnului bine primit". Aşadar, nu prăznuim pr aznicul Legii Vechi în prima zi a lunii septembrie, ci prăznuim intrarea Domnului, cînd singur dătătorul Legii S - a arătat pe Sine lumii, pogorîndu - Se din cele de sus şi purtînd în Sine pe Duhul Tatălui; cînd a scris Legea lui Dumnezeu, nu cu degetul, ci cu dumnezeiasca Sa limbă şi cu prea dulcea Sa gură; nu pe lespezi de piatră, ci pe lespezile inimii noastre cele trupeşti. Mîntuitorul, zidind cortul cel gîndit al Bisericii Sale, S -a adus lui Dumnezeu- Tatăl jertfă sîngeroasă pe Sine pentru păcatele noastre, singur fiind Arhiereul cel mare Care a străbătut cerurile, curăţindu - ne pe noi de păcate prin sîngele Său vărsat pe Cruce pentru noi, făcîndu - ne pentru El biserici sfinte, după cuvîntul apostolului care zice: "Biserica lui Dumnezeu care sînteţi voi este sfîntă". Pentru toate acestea, dînd mulţumire lui Dumnezeu, prăznuim anul Domnului cel bineprimit, căci am luat din mîinile Sale multe şi negrăite bunătăţi, pentru care ne sîrguim să fim Lui bine primiţi. Deci noi prăznuim Indictionul, nu pe cel al împăratului Romei, ci pe cel aşezat de Hristos, cerescul împărat al 7 slavei. Iar Indictionul lui Hristos sînt poruncile Sale sfinte pe care sîntem datori să le păzim şi să le împlinim; pentru că El nu cere de la noi daruri, fier şi aramă, nici nu - i trebuie argint şi aur, precum arată David, zicînd către dînsul: "Domnul meu eşti Tu, pentru că nu - Ţi trebuiesc bunătăţile (darurile) mele". El, în loc de fier şi aramă, cere de la noi bunătăţile credinţei celei întemeiate pe dreapta cinstire de Dumnezeu. Pentru că aceasta este aşezată pe temelia pusă de Hristos prin vărsarea sîngelui Sfinţilor Mucenici care au fost chinuiţi pentru credinţa creştină, încît pentru fiecare dintre ei se poate zice: "Prin foc şi prin sabie a trecut sufletul lui" . De aceea ne porunceşte Dumnezeu, Împăratul nostru cel ceresc, să credem în El cu dreaptă credinţă şi inimă curată, pentru că "cu inima se crede spre dreptate" şi prin această credinţă curată, ca şi cu o armă de fier şi cu un scut de aramă, să biruim pe cei împotrivă, adică pe diavoli. Astfel urmăm sfinţilor noştri strămoşi, care "prin credinţă au biruit împărăţii, au lucrat dreptate, au dobîndit făgăduinţele, au închis gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s - au întărit din slăbiciune, s - au făcut tari în războaie şi au întors oştirile vrăjmaşilor în fugă..." (Evrei 11, 33 -34). În loc de argint, Împăratul nostru Hristos cere bunătatea nădejdii în Dumnezeu, care mai mult decît argintul se face pri- cinuitoare omului de viaţa cea cu bună sporire. Pentru că dacă cel ce se îmbogăţeşte cu mult argint nădăjduieşte ca toate bunătăţile din lume să le cîştige, cu atît mai mult cel ce s - a îmbogăţit cu neîndoita nădejde în Dumnezeu va cîştiga cele dorite. De acum el va vieţui cu bucurie, nebăgînd seamă toate primejdiil e şi necazurile care năvălesc asupra lui de la lume, de la trup şi de la diavolul; ci pe toate acelea cu dulceaţă le va răbda, cu nădejde în răsplătirea ce va să fie. Argintul pe stăpînul său îl înşeală de multe ori, pentru că, pierzîndu - l cu orice întîmplare, sărac pe el îl face şi cel ce nădăjduia să vieţuiască cu îndestulare pînă la sfîrşit, acela degrabă sărăcind, se lipseşte de pîine; iar cel ce nădăjduieşte spre Domnul, ca Muntele Sionului, nu se va clătina în veac, pentru că nădejdea nu ruşinează. Ni şte argint ca acesta cere Domnul de la noi şi ne porunceşte să nădăjduim nu spre bogăţia care degrabă piere, ci spre Dumnezeul cel viu, ale Cărui cuvinte sînt cuvinte curate, argint lămurit în foc, prin care fără de minciună ne - a făgăduit nouă cele veşnice şi negrăite bunătăţi întru a Sa împărăţie. Pentru nădejdea răsplătirii noastre să ne îndemnăm spre mai multă nevoinţă, ca nişte buni ostaşi ai lui Iisus Hristos; pentru că nădejdea luării de plată în - deamnă pe ostaş spre luptă, după cum zice Sfîntul Ioan Damaschin pentru răbdătorii de chinuri: "Mucenicii Tăi, Doamne, cu credinţa întărindu - se şi cu nădejdea împuternicindu -se, au stricat tirania vrăjmaşului şi au dobîndit cununile". În loc de aur, Împăratul nostru Hristos cere de la noi bunătatea cea prea scumpă, adică nefăţarnică dragoste către Dumnezeu şi către aproapele. Pentru că dragostea prin aur se închipuieşte de dascăli pentru marea sa cinste. Că precum aurul este mai cinstit decît argintul, arama şi fierul, tot aşa şi dragostea este mai cinstită decît nădejdea şi credinţa. "Şi acum rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decît acestea este dragostea" (I Cor. 13,13). Un aur ca acesta cere de la noi Dumnezeu, poruncindu- ne să - L iubim cu nefăţărnicie, nu numai cu inima crezînd şi cu gura mărturisind, ci şi în fapte arătîndu - I dragostea. Adică să ne punem pentru Dînsul sufletele noastre şi să fim gata de moarte pentru dumnezeiasca lui dragoste. Pentru aceasta şi pe cei de aproape ai noştri să - i iubim aşa, precum ne învaţă iubitul lui Hristos Apostol Ioan Teologul, zicînd: "Fiii mei, să nu iubim cu cuvîntul, nici cu inima, ci cu lucrul şi cu adevărul". Acest fel de dragoste se primeşte spre înfrumuseţare de la Cel mai frumos cu podoaba decît fiii oamenilor, de la Hristos Dumnezeul nostru. Aşadar, Biserica dreptmăritoare prăznuieşte acest Indiction creştin în locul celui vechi al păgînilor, dezbrăcîndu - se de omul cel vechi cu faptele lui şi îmbrăcîndu - se în cel nou, după chipul Celui ce l -a zidit. De aceea prăznuim anul nou aşa cum ne sfătuieşte Apostolul, zicînd: "Întru înnoirea vieţii să umblăm", adică să slujim lui Dumnezeu întru înnoirea Duhului, iar nu întru vechimea literei. Să prăznuim Indictionul, ascultînd poruncile: "De veţi umbla întru poruncile Mele şi de veţi păzi învăţăturile Mele şi de le veţi face, vă voi da vouă ploaie la vremea sa şi pămîntul îşi va da roadele sale. Şi voi da pace în pămîntul vostru şi veţi izgoni pe vrăjmaşii voştri şi voi căuta spre voi şi vă voi binecuvînta şi nu se va îngreţoşa sufletul meu de voi. Şi voi umbla întru voi, şi voi fi vouă Dumnezeu şi voi Îmi veţi fi Mie popor, zice Domnul Dumnezeu Sfîntul lui Israel..."* 8 * Sînt unii care socotesc indictioanele rînduite de la începutul lumii şi le numără de la întîiul an al zidirii lumii, dar aceasta o fac din neştiinţă. Acum însă se ştie că nu de la facerea lumii, ci de la aşezarea lui August s- au început indictioanele, precum am arătat mai sus. Înainte de August, împăratul romanilor, nu erau indictioane de la începutul lumii. Viaţa Cuviosului şi purtătorului de Dumnezeu Părintele nostru Simeon Stîlpnicul (1 septembrie) În părţile Ciliciei a fost un sat care se numea Sisan. În el vieţuiau părinţii cuviosului, creştini fiind, Susotion şi Marta, cărora le - a dat Dumnezeu acest binecuvîntat rod, pe care l - au numit Simeon şi, după obiceiul creştinesc, l - au spălat prin baia botezului. Deci creştea pruncul, nu atît întru învăţătura cărţii, ci mai ales în simplitatea şi în nerăutatea inimii. Însă înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu şi în cei simpli se sălăşluieşte şi pe cei neştiutori îi alege, ca să se ruşineze înţelepciunea veacului acestuia. Cînd era de treisprezece ani, urmînd să fie păstor al oilor cuvîntătoare, păzea oile necuvîntătoare ale tatălui său. Prin aceasta el s - a asemănat lui Iacob, lui Moise şi lui David, care de la păstoria oilor au venit la dumnezeieştile descoperiri. În vreme de iarnă, cînd oile nu se scoteau la păşune, fericitul copil mergea la biserică. Intrînd cu părinţii săi într - o zi de duminică, lua aminte la cîntare şi la citire, precum singur a spus mai pe urmă episcopului Teodorit. Auzind Sfînta Evanghelie fericind pe cei săraci, pe cei blînzi şi pe cei curaţi cu inima, a întrebat pe un cinstit bătrîn care stătea aproape: "Ce înseamnă cuvintele ce se citesc?". Iar acesta, fiind povăţuit de Duhul lui Dumnezeu, şi - a deschis gura şi multe ceasuri l - a învăţat, arătîndu - i calea duhovnicească a curăţiei şi dragostei de Dumnezeu, care duce spre desăvîrşirea vieţii celei îmbunătăţite. Deci a căzut sămînţa cea bună în pămînt bun, căci îndată a răsărit în el dorinţa cea rîvnitoare spre Dumnezeu şi a crescut voinţa sa neschimbată spre calea cea strîmtă care duce la Dumnezeu. Astfel, şi - a pus în minte ca îndată să lase toate şi să caute pe Cel pe care l -a dorit. Închinîndu - se acelui cinstit bătrîn şi mulţumindu - i pentru folositoarea lui învăţătură, i - a zis: "Tu îmi eşti tată şi mamă, învăţător de lucruri bune şi povăţuitorul mîntuirii mele !". Apoi a ieşit repede şi nu s -a mai întors acasă, ci s - a dus la un loc deosebit, potrivit pentru rugăciune. Acolo, fiind singur, a căzut cu faţa la pămînt în chipul crucii, făcînd rugăciune cu plîngere către Dumnezeu, ca să - i arate calea spre mîntuire. Astfel, zăcînd mult la rugăciune, a adormit şi a văzut o vedenie ca aceasta: I se părea că sapă o temelie şi a au zit un glas, zicîndu - i: "Sapă mai adînc". Şi a săpat mai adînc. Iar cînd a încetat din cauza ostenelii, socotind că este destul, iar a auzit glas poruncindu - i să sape tot mai adînc, şi aşa se ostenea săpînd. Dar şi a treia oară, cînd încetă din lucru, acelaşi glas îl trezi din nou la osteneală. Apoi i - a zis: "Încetează, este destul. Iată: acum de voieşti să zideşti, zideşte, ostenindu - te cu stăruinţă, că fără osteneală nimic nu vei putea spori"! Această vedenie s - a săvîrşit cu dînsul cînd a pus o asemenea temelie întru smerenie, spre zidirea sa şi a altora. Căci se vedea că faptele lui cele bune întrec firea omenească. După vedeniile acestea, sculîndu -se, s- a dus la o mînăstire ce era în ţara aceea unde era egumen fericitul Timotei şi, căzînd la pămînt, zăcea înaintea porţii fără hrană şi fără băutură, răbdînd 7 zile. În ziua a 8 -a, ieşind egumenul, l - a întrebat de unde este, unde merge, cum se numeşte, dacă n - a făcut ceva rău şi dacă nu fuge de mînia stăpînilor săi. Iar el a căzut la picioarele egumenului şi i- a zis cu lacrimi: "Părinte, nu sînt din cei ce au făcut ceva rău înaintea oamenilor, ci caut să slujesc lui Dumnezeu cu toată osîrdia. Deci, miluieşte - mă pe mine, păcătosul, şi - mi porunceşte să intru în mînăstire şi să slujesc la toţi!". Atunci egumenul , mai înainte văzînd în el dumnezeiasca chemare, l - a luat de mînă şi l - a dus în mînăstire, zicînd fraţilor: "Învăţaţi - l pe el obiceiul, pravila călugărească şi rînduielile noas -tre". Astfel, fiind primit în mînăstire, se supunea tuturor şi le slujea. A învăţat şi Psaltirea toată pe de rost în puţină vreme. Apoi s - a călugărit, avînd 18 ani de la naştere, şi s - a făcut călugăr iscusit. Căci îndată, fiind strîmtorare în viaţa călugărească, a ajuns la atîta înălţime duhovnicească, încît pe toţi călugării de acol o i- a întrecut; căci fraţii 9 mîncau, unii o dată pe zi spre seară, alţii a treia zi, iar el toată săptămîna o trecea nemîncînd. Părinţii lui l - au căutat pretu -tindeni timp de doi ani. Dar Dumnezeu, acoperindu-l, nu l- au aflat şi mult plîngînd pentru dînsul atît se mîhneau, încît tatăl său a murit din acea întristare. Însă el, aflînd tată pe Dumnezeu, înaintea Lui s- a aruncat din tinereţe. Petrecînd fericitul în acea lavră, a mers odată la fîntînă să scoată apă şi, luînd de la găleată funia foarte aspră, împletită din crengi de finic, şi - a înfăşurat cu dînsa tot trupul său gol de la coapse pînă la grumaz, încît îi făcea răni pe trup. După zece zile a putrezit trupul său din cauza rănilor, căci se rosese carnea pînă la oase, şi era cuprins de viermi şi mirosea greu. Deci ziseră fraţii către egumen: "De unde ne -ai adus pe omul acesta, că nu putem să -l suferim pentru mirosul greu ce iese dintr- însul? Nimeni nu poate să stea aproape de el, iar cînd umblă, viermii cad din trupul lui şi aşternutul îi este plin de vie rmi". Auzind acestea egumenul s- a mîhnit şi, înţelegînd că sînt adevărate cele spuse, l - a întrebat pe fericitul Simeon: "Spune- mi, fiule, de unde iese mirosul acesta greu?" Iar el tăcea şi căuta în jos. Întristîndu -se egumenul, a poruncit să i se dezbrace cu sila haina de pe el. Şi era haina lui de păr însîngerată, iar funia de finic se îngropase adînc în carnea trupului său. Văzînd egumenul acestea, s - a spăimîntat şi toţi care erau acolo cu mare osteneală au putut să scoată de pe dînsul aceea. Iar el, răbdînd vitejeşte, zicea: "Lăsaţi - mă pe mine ca pe un cîine împuţit, că sînt vrednic de aceasta, pentru păcatele mele." Iar egu-menul i- a zis: "Ai optsprezece ani, deci care sînt păcatele tale?" Si - meon răspunse: "Părinte, Proorocul grăieşte: întru fărădelegi m- am zămislit şi în păcate m - a născut maica mea (Psalm 50,6)." Auzind egumenul acestea, s- a minunat de socoteala lui, că fiind tînărul neînvăţat, avea o astfel de frică de Dumnezeu. Însă îl învăţa ca să nu - şi facă o chinuire ca aceasta. Nu este de folos, zicea el, să începi ceva mai presus de putere. Destul este ucenicului să fie ca dascălul său." Şi abia în multe zile a putut să se tămăduiască de acele răni. După tămăduire, văzînd egumenul şi fraţii că Simeon trăieşte ca mai înainte, obosindu - şi trupul, i -a poruncit să iasă din mînăstire, ca nu cumva alţi fraţi mai neputincioşi, vrînd să - i urmeze pilda, să - şi fie singuri pricinuitori de moarte. Deci, ieşind el, umbla prin pustie şi prin munţi. Apoi, aflînd o fîntînă fără apă în care petreceau jivine şi fia re necurate, s- a aşezat acolo şi se ruga lui Dumnezeu. După o vreme, a văzut egumenul într - o noapte în vis popor mult cu arme şi cu lumînări înconjurînd mînăstirea şi întrebînd: "Unde este robul lui Dumnezeu, Simeon? Arătaţi - l pe el că este iubit lui Dumnezeu. Iar de nu, vă vom arde pe voi cu întreaga mînăstire, pentru că acela este mai mare decît voi şi multe minuni va face Dumnezeu printr- însul pe pămînt!" Deşteptîndu - se egumenul din somn, a povestit fraţilor acea vedenie înfricoşată, cum a fost într -o cercetare plină de spaimă pentru Simeon. Apoi a trimis să - l caute pretutindeni şi aflînd pe nişte păstori păscînd oile, i- a întrebat despre el. Şi, înştiinţîndu - se de la dînşii că este în acea fîntînă pustie, a mers cu sîrguinţă acolo şi a strigat: "Aici eşti, robule al lui Dumnezeu?" Iar el a răspuns: "Lăsaţi - mă pe mine, sfinţilor părinţi, să - mi dau duhul, căci a slăbit sufletul meu, pentru că am mîniat pe Dumnezeu!" Iar ei, nevrînd, l -au tras afară din fîntînă şi l - au adus în mînăstire, unde s -a nevoit feri citul cîtăva vreme. După aceea, ieşind în taină din mînăstire, umbla prin munţi şi prin pustie. Apoi, povăţuindu -se de duhul lui Dumnezeu, a mers la un munte care era aproape de satul ce se numea Talanissa. Acolo a aflat o chilie mică săpată în piatră, în care, închizîndu -se, s- a nevoit trei ani. După aceasta, aducîndu - şi aminte de Moise şi de Ilie, care au postit patruzeci de zile, a gîndit să se ispitească pe sine cu un post ca acela. Atunci, un duhovnic mai mare al părinţilor acelora, anume Vassos, avînd putere peste preoţi, umbla prin cetăţi, prin sate şi pe la biserici, ajungînd şi la dînsul în satul Talanissa. Pe acela l - a rugat Simeon să -i astupe uşa chiliei timp de patruzeci de zile, nelăsîndu - i înăuntru nimic de mîncare. Ci acela n - a voit să facă aceasta, zicîndu - i: "Nu se cade omului să se ucidă pe sine cu post fără de măsură, pentru că aceasta nu este faptă bună, ci mai ales păcat." Atunci i -a zis cuviosul: "Pune- mi dar, părinte, pîine şi apă, ca, de îmi va fi nevoie, să gust şi să - mi întăresc puţin trupul cu hrană." Deci a făcut Vassos aşa, punîndu - i pîine şi apă înăuntru, şi, astupînd uşa cu pietre, s - a dus în calea sa. Apoi trecînd acele patruzeci de zile, s -a întors la cuviosul şi, dînd la o parte pietrele, a deschis uşa chiliei şi l - a găsit pe Simeon la pămînt, zăcînd 10 ca un mort, iar pîinea era întreagă, asemenea şi apa, precum le pusese, nici măcar atingîndu - se de dînsele acest postitor. Deci, luînd Vassos un burete, i - a spălat şi i - a răcorit gura, împărtăşindu - l cu dumnezeieştile Taine. După aceasta, primind Simeon hrană uşoară, s - a întărit. Despre astfel de înfrînare spunea Vassos multora, spre folosul lor. În acea strîmtă chilie de piatră petrecînd Simeon trei ani, s - a suit într - un deal mai înalt al muntelui. Apoi ca să nu iasă de acolo, a luat un lanţ de fier lung de douăzeci de coţi şi cu un capăt şi -a ferecat piciorul, iar pe celălalt capăt l - a ferecat de o piatră. Aşa totdeauna căutînd cu ochii spre cer, cu mintea privea spre cele mai presus de ceruri. Auzind despre dînsul fericitul Meletie, păstorul Bisericii Antiohiei, a mers şi, văzîndu - l aşa ferecat, a zis: "Poate omul şi fără de obezi să se stăpînească pe sine şi nu cu fierul, ci cu voia şi cu înţelegerea să se lege pe sine la un loc." Auzind aceasta, cuviosul Simeon s - a folosit şi, sc oţîndu - şi obezile, s - a legat pe sine cu voia liberă, surpînd gîndurile şi toată înălţarea care se ridică deasupra înţelegerii lui Dumnezeu, ca să fie singur de voie legat al lui Iisus Hristos. Ieşind prin toate părţile vestea despre el, se adunară la Simeon toţi, nu numai cei ce vieţuiau aproape, ci şi din părţile cele mai îndepărtate, cărora le trebuiau multe zile de cale. Unii îşi duceau la dînsul pe bolnavii lor, iar alţii cereau sănătate bolnavilor care zăceau acasă; alţii de ispite şi de necazuri erau cuprinşi şi alţii de diavoli munciţi, dar fiecare dintre ei nu se întorcea în deşert, ci primeau, unul tămăduire, altul mîngîiere, altul folos, întorcîndu - se cu bucurie la locurile lor şi preamărind pe Dumnezeu. Căci fericitul aşa învăţa, cînd tămăduia pe cineva: "Preamăreşte pe Dumnezeu care te - a tămăduit şi nicidecum să nu îndrăzneşti a zice că Simeon te - a tămăduit, ca să nu - ţi fie ţie ceva mai rău." Şi puteai să vezi la dînsul, adunîndu - se ca rîurile de pretutindeni felurite popoare, seminţii şi limbi: ismailiteni şi perşi, armeni şi iberici, ispani, britani şi italieni. Aşa preamărea Dumnezeu pe acela care Îl preamărea pe El, căci atîta mulţime de popoare se aduna şi toţi căutau să se atingă de el, cerînd binecuvîntare. Supărîndu -se fericitul de o cinsti re ca aceea şi de neodihnă, a aflat un alt chip de scăpare din gîlcevile omeneşti. A socotit să - şi zidească un stîlp şi să stea pe el, ca cei ce voiau a se atinge de dînsul să nu poată; deci a zidit stîlpul şi pe el o chiliuţă strîmtă de doi coţi, unde, su indu- se, petrecea în post şi în rugăciuni. El a devenit, astfel, întîiul stîlpnic. Şi era acel stîlp de şase coţi înălţime. Stînd pe dînsul cîţiva ani, i -au făcut lui oamenii altul, avînd înălţimea de 12 coţi. Apoi, după multă vreme, la 22 de coţi i -au ridicat înălţimea stîlpului; după aceea la 36. Aşa se suia Cuviosul spre cele cereşti, ca pe nişte trepte prin feluriţi stîlpi, multe sufe - rind pe ei, udîndu - se de ploaie, arzîndu - se de zăduf şi îngheţînd de frig. Mîncarea lui era linte muiată şi apă drept băutură. Încă i - au făcut lui oamenii şi două îngrădiri de piatră lîngă stîlp. Aşa vieţuind sfîntul, auziră de el părinţii din pustie şi s - au minunat de străina lui nevoinţă, că pînă atunci nimeni nu- şi aflase o viaţă ca aceea, adică să stea pe stîlp. Deci, vrînd ei să ispitească duhul ce era într - însul, au trimis un sol, zicînd: "Pentru ce nu mergi pe calea Părinţilor, ci altă cale nouă ai aflat? Pogoară - te de pe stîlp şi urmează viaţa Părinţilor pustnici de demult!" Au mai învăţat Părinţii pustnici pe trimişi că, de s- ar arăta nesupus, şi de nu ar voi să se pogoare, apoi cu sila să - l tragă jos de pe stîlp. Iar de ar asculta şi de ar voi să se pogoare, să - l lase să stea aşa precum a început. Pentru că din aceasta, ziceau ei, se va cunoaşte că viaţa cea nouă începută de el este de la Dumnezeu, dacă se va arăta ascultător, precum s - a şi făcut. Deci, ajungînd trimişii şi spunîndu - i cele hotărîte de soborul sfinţilor părinţi pustnici, cuviosul îndată a păşit cu piciorul pe scară, vrînd să se pogoare. Atunci trimişii îi strigară: "Nu te pogorî, sfinte părinte, ci te nevoieşte precum ai început. Acum ştim că lucrul tău cel început este de la Dumnezeu, Care să - ţi fie ajutător pînă la sfîrşit". A mers la dînsul şi Domnin, patriarhul Antiohiei, care a fost după Sfîntul M eletie, şi văzînd o viaţă ca aceea s - a minunat şi, multe vorbind cu dînsul pentru folosul sufletului, a făcut acolo liturghie şi s - au împărtăşit amîndoi cu dumnezeieştile Taine. Apoi s - a întors patriarhul la Antiohia, iar cuviosul mai mult se nevoia, într - armîndu - se împotriva nevăzutului vrăjmaş. Atunci diavolul, cel ce urăşte binele, s - a prefăcut în înger luminos şi s - a arătat sfîntului aproape de stîlp cu caretă şi cu cai de foc, ca şi cum s - ar fi pogorît din cer, şi îi zicea: "Ascultă, Sime -oane, Dumnezeul cerului şi al pămîntului m -a trimis la tine, pre- cum mă vezi cu careta şi cu caii, să te iau la cer precum pe 11 Ilie, că vrednic eşti de o cinste ca aceasta pentru sfinţenia vieţii tale. Iată a venit ceasul tău, ca să - ţi mănînci roadele ostenelilor tale şi să primeşti cununa podoabei din mîna Domnului. Deci, vino, robule al Domnului, fără zăbavă să vezi pe Făcătorul tău şi să te închini Lui; să te vadă pe tine îngerii şi arhanghelii, cu proorocii, cu apostolii şi mucenicii care doresc să te vadă". Acestea şi altele asemenea lor zicînd diavolul, n - a cunoscut sfîntul înşelăciunea vrăjmaşului. Deci, zicînd: "Doamne, pe mine, păcătosul, voieşti să mă iei la cer?", a mişcat piciorul drept să păşească în careta de foc. Apoi, întinzînd şi mîna dreaptă, s - a însemnat cu Sfînta Cruce, şi, îndată, diavolul cu careta şi cu caii s- a stins, spulberîndu - se ca praful de vînt. Cunoscînd Simeon diavoleasca înşelăciune, se căia, iar pe piciorul cu care voia să păşească în careta lui greu l - a pedepsit, stînd numai în piciorul acela un an întreg. Diavolul, nesuferind o nevoinţă ca aceea, a lovit piciorul cuviosului cu o rană cumplită şi a putrezit de pe el carnea şi curgea din rană puroi cu viermi pe stîlp spre pămînt. Iar el, ca un alt Iov răbdînd, punea viermii pe rană, zicînd: "Mîncaţi, ceea ce Dumnezeu v - a dat vouă!" În vremea aceea, un boier dintre saracini, pe nume Vasilic, auzind multe despre Sfîntul Simeon, a venit la dînsul şi vorbind împreună, mult s - au folosit şi a crezut în Hristos. Apoi văzînd un vierme căzînd pe pămî nt, l- a luat în mîna sa şi a ieşit. Deci a trimis în urma lui cuviosul, zicînd: "Pentru ce au luat cinstitele tale mîini puturosul vierme ce a căzut din putredul meu trup?" Iar Vasilic, deschizîndu - şi mîna, a aflat un mărgăritar de mult preţ şi a zis: "Nu este acesta vierme, ci mărgăritar". Şi i - a grăit cuviosul: "După credinţa ta s - a făcut ţie"... Şi aşa saracinul, luînd binecuvîntare, s - a dus la locul său. După mulţi ani maica lui, Marta, aflînd despre dînsul, a venit să - l vadă şi plîngea mult lîngă uşă. Simeon, însă, n - a voit să se vadă cu dînsa, ci i - a trimis răspuns, zicînd: "Să nu mă superi, maica mea, acum că de vom fi vrednici, în acel veac ne vom vedea!" Iar ea avea mai mult dor să - l vadă. Fericitul a trimis la dînsa iarăşi, rugînd - o să aştepte puţin în tăcere. Ea, culcîndu - se acolo înaintea uşii ogrăzii, şi -a dat Domnului duhul ei. Şi îndată, cunoscînd sfîntul sfîrşitul ei, a poruncit să o aducă înaintea stîlpului şi, văzînd -o, s-a rugat pentru dînsa cu lacrimi. Rugîndu - se el, sfîntul ei trup se lumina şi - i strălucea faţa, şi toţi cei ce vedeau se minunau, lăudînd pe Dumnezeu, şi o îngropară înaintea stîlpului său. Şi cînd făcea rugăciune, o pomenea pe ea de două ori în toată ziua. După aceasta, iarăşi au schimbat credincioşii stîlpul sfîntului şi i - au făcut altul de patruzeci de coţi înălţime, pe care a stat cuviosul pînă la fericitul său sfîrşit. Locul acela unde Cuviosul Simeon şi - a rînduit minunata sa viaţă nu avea apă aproape, ci se aducea de departe. Pentru aceasta multă mîhnire aveau oamenii ce veneau şi dobitoacele lor. Văzînd cuviosul strîmtorarea ce li se făcea din neajungerea apei, s - a rugat lui Dumnezeu cu stăruinţă să le dea apă, precum oarecînd lui Israil celui însetat în pustie. Pe la al zecelea ceas din zi, deodată s - a cutremurat pămîntul şi a crăpat în partea de răsărit a ogrăzii lui. Acolo s - a descoperit ca o peşteră mai presus de nădejde, avînd multă apă. Poruncind sfîntul să sape mai mult în locul acela ca de şapte coţi, îndată a început a ieşi apă îndestulătoare. Oarecînd, a fost adusă la sfîntul o femeie care, însetînd noaptea, a băut împreună cu apa un şarpe mic şi acela a crescut în pîntecele ei şi s - a făcut mare. Şi era chipul acelei femei ca iarba de verde şi mulţi ani doftorii au purtat grijă de dînsa, dar n -au putut s- o tămăduiască. Iar fericitul a zis: "Daţi - i să bea din apa locului acesta". Deci, bînd ea, a ieşit dintr - însa un şarpe mare şi, tîrîndu - se pe dinaintea stîlpului, îndată a crăpat. În acea vreme, venind unii creştini de departe la cuviosul pentru rugăciune şi fiind arşiţă, s - au abătut din cale la umbra unui copac să se odihnească puţin. Şezînd acolo cu alinare a căzut alăturea din mers o cerboaică îngreuiată şi strigară spre dînsa, zicînd: "Cu rugăciunile Sfîntului Simeon, te jurăm pe tine să stai puţin". Şi a stat cerboaica în loc. O, ce minune! că şi fiarele la numele sfîntului se făceau blînde şi ascultătoare. Iar ei, prinzînd -o, au ucis- o şi, luîndu - i pielea, şi - au făcut lor bucate din carnea ei şi, după ce au mîncat, îndată, pedepsindu - se de mînia lui Dumnezeu, şi - au pierdut glasul omenesc şi ca nişte cerbi au început a răcni. Deci, alergînd, au mers la Sfîntul Simeon, ducînd cu dînşii pielea aceea, ca o vădire a păcatului lor. Şi au petrecut acolo doi ani şi abia a putut să - i tămăduiască şi să vorbească omeneşt e. Iar pielea cerboaicei aceleia au spînzurat - o lîngă stîlp, spre mărturie multora a faptei rele ce s - a făcut. 12 În muntele acela, în care sfîntul îşi ducea viaţa, se încuibase un balaur înfricoşat, nu prea departe de stîlp, pentru care nici iarba nu creştea în locul acela. Acelui balaur i s - a înfipt odată în ochiul drept un lemn ca de un cot şi i - a pricinuit lui durere multă. Iar în una din zile s - a tîrît la stîlpul cuviosului şi, zăcînd înaintea uşii ogrăzii, cu totul se gîrbovea, plecîndu - şi capul ca şi cu m s- ar smeri şi milă cerînd de la Sfîntul Simeon. Deci, căutînd sfîntul spre dînsul, îndată a căzut din ochiul lui lemnul şi a rămas balaurul acela acolo trei zile, zăcînd înaintea uşii ca o oaie, şi toţi fără de frică intrau şi ieşeau, nevătămînd pe nimen i. Apoi vindecîndu -i-se ochiul, s- a dus la culcuşul său, în văzul tuturor, mirîndu -se de minunea aceea prea mare. În părţile acelea era un pardos, fiară mare şi cumplită, ucigînd pe oameni şi pe dobitoace; şi nu îndrăznea nimeni să treacă prin locul acela unde locuia fiara, pentru că multe supărări făcea celor dimprejur. Mergînd lumea, a spus cuviosului de aceasta. Iar el le - a poruncit să ia pămînt din ograda sa şi apă de la locul acela şi, ducîndu - se împrejurul locului unde era fiara, să presare de departe şi să stropească. Ascultînd mulţimea pe sfîntul, a făcut aşa şi nu după multe zile, văzînd că nu se arăta fiara nicăieri, s -a dus s- o caute şi au aflat - o moartă, zăcînd pe pămîntul acela presărat cu ţărînă din ograda cuviosului, şi toţi au preamărit pe Du mnezeu. Încă o altă fiară cuvîntătoare, mai cumplită decît cea dintîi, s - a arătat în acele părţi. Un oarecare tîlhar din Antiohia, Ionatan cu numele, care ucidea mulţi oameni pe drumuri şi prin case, năvălind tîlhăreşte şi fără veste, nimeni nu putea să -l prindă, deşi mulţi îi pîndeau calea, pentru că era puternic. Iar cînd s -a pornit toată Antiohia şi a trimis ostaşi să - l prindă, el, neputînd să se ascundă de dînşii, ca un leu de la faţa mulţimii ce - l urmărea, a alergat în ograda Cuviosului Simeon, şi apucîndu - se de stîlp ca desfrînata de picioarele lui Hristos, plîngea cu amar. Deci a strigat sfîntul către dînsul de sus: "Cine eşti, de unde şi de ce ai venit aici?" El a zis: "Eu sînt Ionatan tîlharul care am făcut toate răutăţile. Am venit să mă căiesc de păcatele mele!" Grăind acestea, au n