ELIPHAS LEVI CHEIA MARILOR M I S T E R E DUPĂ ENOCH, ABRAHAM, HERMES TRISMEGISTUL ŞI SOLOMON e d itu ra a n te t ELIPHAS LEVI CHEIA MARILOR MISTERE după Enoch, Abraham, Hermes Trismegistul şi Solomon Traducere din limba franceză de MARIA IVĂNESCU EDITURA ANTET Bucureşti, 1994 Redactare: Nicolae Năstase ISBN 973-96469-2-1 CUPRINS Partea întâi. Mistere religioase. Probleme de rezolvat .................................. 11 Consideraţii preliminare ........................................................... 11 Articolul întâi. Soluţia primei probleme. Adevăratul Dumnezeu ................. 17 Schiţa teologiei profetice a numerelor..........................................................19 I. Unitatea ...................................................... 19 II. Binarul..................................................................................................... 22 III. Ternarul ................. 23 IV. Quatemarul ..................................................... 24 V. Quinarul ................... 27 VI. Senarul ............................................ 30 VII. Septenarul..., ........................... 31 VIII. Numărul o p t.............................. 35 IX. Numărul nouă............................................................................ 37 X. Numărul zece ............................ * .................. ......................................... 38 XI. Numărul unsprezece................................... 39 XII. Numărul doisprezece ....... .................................................... * ..............40 XIII. Numărul treisprezece .................................. 41 XIV. Numărul paisprezece.................................. 46 XV. Numărul cincisprezece .................................. 49 XVI. Numărul şaisprezece............................ 51 XVII. Numărul şaptesprezece...................................................................... 53 XVIII. Numărul optsprezece ............................................. ...........................54 XIX. Numărul nouăsprezece .............. 55 Articolul II. Soluţia celei de a doua probleme. Adevărata religie ................ 58 Articolul III. Soluţia celei de a treia probleme. Raţiunea misterelor ........... 61 Articolul IV. Soluţia celei de a patra probleme. Religia probată prin obiecţiile care i se opun................................ 64 3 Articolul V. Soluţia ultimei probleme. Despărţirea Bisericii de superstiţie şi fanatism .....................................................................................................69 Rezumatul primei părţi în formă de dialog ................................................. 69 Credinţa, ştiinţa, raţiunea.......................................................................... 69 Partea a Il-a. Misterele filosofice.................................................................. 75 Consideraţii preliminare.............................................................................. 75 Soluţia problemelor filosofice..................................................................... 77 Prima serie .......................... 77 A doua serie..................................................................................................80 Partea a IlI-a. Misterele naturii..................................................................... 82 Marele agent magic....................................................................................... 82 Cartea întâi. Misterele magnetice .................................................................. 84 Capitolul întâi. Cheile mesmerismulm .......................................................... 84 Capitolul II. Viaţa şi moartea. Veghea şi somnul ........................................ 89 Capitolul III. Misterele halucinaţiilor şi invocarea spiritelor ....................... 96 Fantomele la Paris......................................................................................... 97 Capitolul IV. Fantomele fluidice şi misterele lor.........................................159 Cartea a Il-a. Misterele magice....................................................................164 Capitolul întâi. Teoria voinţei.....................................................................164 Capitolul II. Puterea cuvântului...................................................................168 Capitolul III. Influenţele misterioase..........................................................172 Capitolul IV. Misterele perversităţii..........................................................180 Partea a IV-a. Marile secrete practice sau realizările ştiinţei ..................... 188 Capitolul întâi. Despre transformare. Bagheta iui Circe. Baia Medeei. Magia învinsă cu propriile ei arme. Marele arcan al iezuiţilor şi secretul puterii lor ...................................................................................... 191 Capitolul II. Cum se poate păstra şi reînnoi tinereţea. Secretele lui Cagliostro. Posibilitatea reînvierii. Exemplul lui Guillaume Poştei, poreclit reînviatul. Despre un muncitor taumaturg etc ............................................................... 194 Capitolul III. Marele arcan al morţii...........................................................199 Capitolul IV. Marele arcan al arcanelor ...................................................... 202 Epilog .............................................................................- ................... 206 Articole despre Kabala care au fost publicate sau urmau să fie publicate în Revista filosofică şi religioasă .................................................................. 208 Despre religie din punct de vedere kabalistic .............................................. 217 Clasicii Kabalei. Talmudiştii şi Talmudul .................................................. 227 4 O profeţie şi diverse idei ale lui Paracelsus...............................................248 Prefaţa la Prognosticarea doctorului Théophrast Paracelsus ...................... 248 Respirul astral............................................................................................. 253 Pneumatica ocultă ............................................ 255 Sfinxul; corespondenţele formelor sale ...................................................... 257 Rugăciunea de dimineaţă.................................................................... 259 Tatăl Nostru. Rugăciunea albă de seară .............................................. 259 Angelus.................................................................................................. 260 Oraţia Fecioarelor................................................................................. 260 Vraja câinelui negru............................................................................... 262 Rugăciunea sării................................................................................... 262 Oraţia misterioasă despre Barba lui Dumnezeu ................. 263 Castelul Belle-Garde ........ ......... « .......................................................... 263 Asch Mezareph........................................................................................... 264 Completare la cele opt capitole din Asch Mezareph ................................... 278 Capitolul întâi............................................................................................. 279 Capitolul II. Aurul................................. 281 Capitolul III. Argintul ............................................................................. ....282 Capitolul IV. Colomba ................................................................................ 285 Capitolul V. Lancea ....................................................................................285 Capitolul VI. Saturnul ..................................................................................286 Capitolul VII. Argintul-viu ......................................................................... 2S7 Capitolul VIII. Apa albă........................ 289 Recompunerea ipotetică a cărţii Asch Mezareph .............................. 290 Cele patru fiare misterioase ......................................................................... 291 Omul metalic............................................................................................ ...293 Capitolul întâi............................................................................................. 295 Capitolul II.................................................................................................. 297 Capitolul III.......................................... 298 Capitolul IV .......................................... 299 Capitolul V.................................................................................................. 299 Capitolul V I................................................................................................ 300 Capitolul VII............................................................................................... 300 Doctrinele oculte ale Indiei. Despre spirite ................................................. 305 Secţiunea întâi. Despre Dumnezeu şi atributele sale ............................ 307 Secţiunea a Il-a. Despre crearea îngerilor ............................................. 308 Secţiunea a IlI-a. Căderea îngerilor ............................................. 308 5 Secţiunea a IV-a. Pedepsirea îngerilor rebeli........................................308 Secţiunea a V-a. îmblânzirea sentinţei lui Dumnezeu împotriva îngerilor rebeli ...................................................................................................309 Desfătările britanice. Purgatoriul sfântului Patrice .................................. 312 Extras din Purgatoriul sfântului Patrice care poate fi citit în manuscrisul 208 de la Biblioteca din Berna..................................................................... 316 PREFAŢA Spiritul uman e fascinat de mister. Misterul este abisul care stârneşte neîncetat neliniştita noastră curiozitate prin insondabilelele ei adâncuri. Cel mai mare mister al infinitului este existenţa Celui pentru care nimic nu are mister. Cuprinzând infinitul care este esenţialmente de necuprins, el este însuşi misterul infinit şi etern nepătruns, adică, în aparenţă, absurdul prin excelenţă, în care credea Tertullian. în mod necesar absurd pentru ca raţiunea nu-1 poate atinge; în mod necesar credibil, pentru că ştiinţa şi raţiunea, departe de a demonstra că el nu există, sunt fatal antrenate să dea de înţeles că el există şi chiar să-l adore cu ochii închişi. Pentru că acest absurd este sursa infinită a raţiunii, lumina izvorând veşnic din veşnice tenebre, ştiinţa, acest Babei al spiritului, îşi poate răsuci şi înmulţi spiralele ei mereu urcătoare; ea poate clătina pământul, nu va atinge cerul niciodată. Dumnezeu este cel pe care învăţăm veşnic să-l cunoaştem. în consecinţă, cel pe care nu-1 vom cunoaşte niciodată. Domeniul misterului este deci un câmp deschis cuceririlor inteligenţei. Se poate înainta curajos, dar întinderea iui nu se va micşora niciodată, se va schimba numai orizontul. A şti totul este un vis al imposibilului, dar nefericit e cel care nu îndrăzneşte să afle totul şi care nu ştie că pentru a afla ceva trebuie să studiezi mereu! Se spune că pentru a învăţa bine trebuie să uiţi de mai multe ori. Lumea a urmat această metodă. Tot ce este o problemă pentru zilele noastre a fost de mult rezolvat de cei vechi; anterioare analelor noastre, soluţiile lor scrise în hieroglife nu mai aveau sens pentru noi; un om le-a 7 găsit cheia, a deschis necropolele ştiinţei antice şi a dăruit secolului său o lume de teoreme uitate, de sinteze simple şi sublime ca natura, strălucind în unitate şi multiplicându-se ca numerele, în proporţii atât de exacte încât cunoscutul demonstrează şi revelează necunoscutul. A înţelege această ştiinţă înseamnă a-1 vedea pe Dumnezeu. Autorul acestei cărţi crede că demonstraţia va fi făcută odată cu încheierea lucrării de faţă. Apoi, după ce-1 veţi fi văzut pe Dumnezeu, hierofantul vă va spune: întoarceţi-vă, şi în umbra pe care o proiectaţi, luminaţi de soarele acestei inteligenţe, vă va apare diavolul, fantoma neagră pe care o zăriţi când nu-1 vedeţi pe Dumnezeu şi când credeţi că veţi umple cerul cu umbra voastră, pentru că aburii pământului urcând par s-o m ărească. A acorda în ordinea religioasă ştiinţa cu revelaţia şi raţiunea cu credinţa, a demonstra în filosofie principiile absolute care împacă toate antinomiile, a revela, în sfârşit echilibrul natural al forţelor naturii, acesta este scopul lucrării de faţă care va fi, în consecinţă, divizată în trei părţi. Vom dezvălui deci adevărata religie în absolutul şi esenţialitatea ei, încât nimeni, credincios sau necredincios, nu va putea să nu ţină cont de ea. Vom stabili în filosofie însuşirile imuabile ale acelui adevăr care este în ştiinţă REALITATEA, în judecată RAŢIUNEA şi în morală JUSTIŢIA. în sfârşit, vom face cunoscute acele legi ale naturii al căror echilibru este menţinerea şi vom demonstra cât de vane sunt fanteziile imaginaţiei noastre în faţa realităţilor fecunde ale mişcării şi ale vieţii. îi vom invita pe marii poeţi ai viitorului să refacă Divina Comedie, nu după visurile omului, ci urmând matematica lui Dumnezeu. Misterele celorlalte lumi, forţe ascunse, revelaţii ciudate, boli misterioase, facultăţi excepţionale, spirite, apariţii, paradoxuri magi ce, arcane hermetice, vom vorbi despre toate, şi vom explica totul. Cine ne-a dat această putere? Nu ne ferim să dezvăluim secretul cititorului nostru. Exista un alfabet ocult şi sacru pe care evreii îl atribuiau lui Enoch, egiptenii lui Thoth sau Mercur Tirsmegistul, grecii lui Cadmus şi lui Palamides. Acest alfabet, cunoscut de pitagoreici, este alcătuit din idei absolute legate de semne şi numere, realizând prin combinaţii 8 matematica gândirii. Solomon reprezentase acest alfabet prin şaptezeci şi două de numere scrise pe treizeci şi şase de talismane pe care iniţiaţii Orientului le mai numesc şi acum cheiţele sau claviculele lui Solomon. Aceste chei sunt descrise şi întrebuinţarea lor explicată într-o carte a cărei dogmă tradiţională urcă în timp până la patriarhul Abraham şi se numeşte Sepher-Jesirah\ prin înţelegerea lor se pătrunde sensul ascuns al Zoharului, marea carte dogmatică a Kabalei evreilor. Claviculele lui Solomon, uitate cu timpul şi crezute pierdute, le-am regăsit şi am deschis fără greutate toate porţile vechilor sanctuare, unde părea să fi adormit adevărul absolut, mereu tânăr şi frumos ca prinţesa din basmul copiilor care aşteaptă un secol dormind să vină mirele ei s-o trezească. După cartea noastră, mai vin şi alte mistere, mai sus şi mai departe, în adâncurile infinite. Lucrarea aceasta este o lumină sau o nebunie, o mistificare sau un monument. Citiţi, gândiţi şi judecaţi. PARTEA ÎNTÂI MISTERELE RELIGIOASE PROBLEME DE REZOLVAT I. A demonstra într-o manieră sigură şi absolută existenţa lui Dumnezeu şi a da o idee satisfăcătoare despre ea tuturor spiritelor. II. A stabili existenţa adevăratei religii, imposibil de contestat. III. A indica dimensiunea şi raţiunea de a fi a tuturor misterelor religiei, una, adevărată şi universală. IV. A transforma obiecţiile filosofiei în argumente favorabile adevăratei religii. V. A marca limita între religie şi superstiţie şi a dezvălui raţiunea miracolelor şi a minunilor. CONSIDERAŢII PRELIMINARE Când contele Joseph de Maistre, acest mare şi înflăcărat logician, a spus disperat: Lumea este fără religie, a părut asemenea celor care zic netămători: nu este Dumnezeu. Lumea este, într-adevăr, fără religia contelui Joseph de Maistre, cum, la fel de probabil, Dumnezeu, aşa cum îl concep majoritatea ateilor, nu exsită. Religia este o idee sprijinită pe un fapt constant şi universal: umanitatea este religioasă; cuvântul religie are deci un sens necesar şi absolut. Natura însăşi consacră ideea pe care o reprezintă acest cuvânt şi o ridică la înălţimea unui principiu. Nevoia de a crede este strâns legată de nevoia de a iubi: iată de ce sufletele simt nevoia comuniunii în aceleaşi speranţe şi în aceeaşi 11 iubire. Credinţele izolate nu sunt decât îndoieli: legătura încrederii mutuale face religia, născând credinţa. Credinţa nu se inventează, nu se impune, nu se stabileşte prin convenţie politică; ea se manifestă, ca viaţa, cu un fel de fatalitate. Aceeaşi putere care dirijează fenomenele naturii extinde şi limitează, în afara oricăror previziuni umane, domeniul supranatural al credinţei. Revelaţiile nu se imaginează, le suporţi şi crezi în ele. Spiritul protestează în van împotriva obscurităţilor dogmei, el este subjugat chiar de aceste obscurităţi şi adesea cel mai rebel dintre raţionalişti roşeşte când i se spune om fără religie. Religia ocupă un loc mult mai important între realităţile vieţii decât cred cei care trăiesc fără religie sau îşi închipuie că trăiesc fără ea. Tot ceea ce ridică omul deasupra condiţiei de animal, dragostea morală, devotamentul, onoarea, sunt sentimente esenţial religioase. Cultul patriei şi al căminului, religia jurământului şi a amintirilor, sunt lucruri pe care umanitatea nu le va putea abjura niciodată fără să se degradeze complet şi care n-ar putea exista fără credinţa în ceva mai înalt decât viaţa muritoare, cu toate vicisitudinile, ignóramele şi mizeriile ei. Dacă pierderea veşnică în neant ar fi rezultatul tuturor aspiraţiilor noastre spre lucrurile sublime pe care le simţim eterne, bucuria clipei, uitarea trecutului şi indiferenţa faţă de viitor ar fi singurele noastre datorii şi ar fi riguros adevărat să spunem, odată cu un sofist celebru, că omul care gândeşte este un animal degradat. Dintre toate pasiunile umane, pasiunea religioasă este cea mai puternică şi cea mai vie. Ea se manifestă prin afirmare sau prin negare, cu un egal fanatism, unii afirmându-1 cu încăpăţânare pe Dumnezeul conceput după chipul lor, alţii negându-1 netămători, ca şi cum ar fi putut cuprinde şi devasta printr-un singur gând tot infinitul care se leagă de numele lui. Filosofii n-au reflectat destul la faptul fiziologic al religiei umanităţii; religia, într-adevăr, există în afara oricărei discuţii dogmatice. Este o facultate a sufletului uman, cum e inteligenţa şi iubirea. Cât vor exista oameni, va exista şi religia. Considerată astfel, religia nu este altceva decât nevoia unui idealism infinit care inspiră toate devotamentele, împiedicând virtutea şi onoarea să fie numai nişte 12 simple cuvinte folosite pentru a-i înşela pe cei slabi şi pe cei proşti în avantajul celor tari şi abili. Acestei nevoi înnăscute de credinţă îi putem da numele de religie naturală şi tot ceea ce tinde să micşoreze şi să limiteze avântul acestor credinţe este, în ordine religioasă, în opoziţie cu natura. Esenţa obiectului religios este misterul, deoarece credinţa începe în necunoscut, abandonând restul investigaţiilor ştiinţei. îndoiala este, de altfel, fatală credinţei; ea simte că intervenţia fiinţei divine este necesară pentru a umple abisul care separă finitul de infinit şi susţine această intervenţie a fiinţei divine cu tot elanul inimii, cu toată docilitatea inteligenţei sale. în afara acestui act de credinţă, nevoia religioasă nu găseşte satisfacţie şi devine scepticism şi disperare. Dar pentru ca actul credinţei să nu fie un act de nebunie, raţiunea vrea ca el să fie dirijat şi reglat. Prin ce? Prin ştiinţă? Am văzut că ştiinţa nu poate nimic. Prin autoritatea civilă? E absurd. Ca şi cum rugăciunile ar fi supravegheate de jandarmi! Rămâne deci autoritatea morală care singură poate constitui dogma şi stabili disciplina cultului, în acord cu autoritatea civilă, dar nu conform ordinelor ei; într-un cuvânt, credinţa trebuie să dea nevoii religioase o satisfacţie reală, întreagă, permanentă, indubitabilă. în acest sens, avem nevoie de susţinerea absolută, invariabilă, a unei dogme conservate printr-o ierarhie autorizată. E nevoie de un cult eficace, oferind, într-o credinţă absolută, o realizare substanţială a semnelor credinţei. Religia, astfel înţeleasă, fiind singura care satisface nevoia naturală de religie, trebuie să fie numită singura cu adevărat naturală. Şi ajungem astfel ia o dublă definiţie: adevărata religie naturală este religia revelată; adevărata religie revelată este religia ierarhică şi tradiţională care se afirmă absolut, deasupra disputelor umane, prin comuniunea în credinţă, în speranţă şi caritate. Reprezentând autoritatea morală şi realizând-o prin eficacitatea ministeriatului său, sacerdoţiul este sfânt şi infailibil pe cât umanitatea este supusă viciului şi greşelii. Preotul, acţionând ca preot, este reprezentantul lui Dumnezeu. Nu au importanţă greşelile sau chiar crimele omului. Când Alexandru al Vl-lea dădea o ordinaţie, el nu era otrăvitorul care-i binecuvânta pe episcopi, era papa. Or, papa Alexandru al Vl-lea n-a corupt şi n-a falsificat niciodată dogma care-1 pedepsea 13 chiar pe el, sacramentele care în mâinile lui salvau pe alţii, fără să-l justifice pe el. Peste tot şi dintotdeauna au existat mincinoşi şi criminali, dar, în Biserica ierarhică şi divin autorizată n-au fost şi nu vor fi niciodată nici papi, nici preoţi răi. Rău şi preot sunt două cuvinte care nu pot fi alăturate. Am vorbit despre Alexandru al Vl-lea şi credem că acest nume ne ajunge, fără să mai fie nevoie să ni se amintească şi alte fapte cu adevărat execrabile. Marii criminali s-au putut dezonora de două ori pe ei înşişi din cauza caracterului sacru cu care erau investiţi; dar nu le-a fost dat să dezonoreze caracterul în sine, care rămâne veşnic strălucitor şi minunat, deasupra umanităţii care decade. Am spus că nu există religie fără mistere; să adăugăm că nu există mistere fără simboluri. Simbolul fiind formula sau expresia misterului, exprimă profunzimea necunoscută prin imagini paradoxale împrumutate necunoscutului. Forma simbolică, trebuind să caracterizeze ceea ce este deasupra raţiunii ştiinţifice, se afla neapărat în afara acestei raţiuni: de aici celebrul cuvânt perfect adevărat al unui părinte al Bisericii: Cred pentru că este absurd, credo quia absurdum. Dacă ştiinţa ar afirma ceea ce nu ştie, s-ar distruge pe sine însăşi. Ştiinţa n-ar putea face operă de credinţă, tot aşa cum credinţa n-ar putea decide în materie de ştiinţă. O afirmaţie a credinţei de care ştiinţa are temeritatea să se ocupe nu poate fi decât o absurditate pentru ea, aşa cum o afirmaţie a ştiinţei care ni s-ar prezenta ca un articol de credinţă ar fi o absurditate în ordine religioasă. A crede şi a şti sunt doi termeni care nu se pot confunda niciodată. Nu pot fi însă nici opuşi unul altuia într-un antagonism oarecare. E imposibil, într-adevăr, să crezi contrariul a ceea ce ştii fără să încetezi chiar prin aceasta, de a mai şti şi la fel de imposibil e să reuşeşti să ştii contrariul a ceea ce crezi fără să încetezi imediat să crezi. A nega sau chiar numai a contesta deciziile credinţei în numele ştiinţei înseamnă a dovedi că nu înţelegi nici credinţa, nici ştiinţa, într-adevăr, misterul unui Dumnezeu în trei persoane nu este o problemă de matematică; încarnarea Verbului este un fenomen care nu aparţine medicinii; mântuirea scapă criticii istoricilor. Ştiinţa este absolut neputincioasă să decidă dacă există sau nu temei să crezi sau să nu crezi în dogmă; ea poate numai constata rezultatele credinţei şi dacă credinţa îi face pe oameni mai buni şi dacă credinţa în sine, 14 considerată fapt psihologic, este evident o necesitate sau o forţă, va trebui ca ştiinţa s-o admită şi să-i ţină întotdeauna partea. îndrăznim acum să afirmăm că există un fapt imens, apreciabil atât pentru credinţă cât şi pentru ştiinţă; un fapt care-1 face pe Dumnezeu vizibil într-un anume fel pe pământ, un fapt incontestabil şi de o dimensiune universală: manifestarea în lume, începând din epoca în care se produce întâia oară revelaţia creştină, a unui spirit necunoscut celor vechi, a unui spirit evident divin, mai pozitiv decât ştiinţa în operele sale, mai grandios ideal în aspiraţiile sale decât cea mai înaltă poezie, un spirit pentru care trebuia creat un nume nou, extrem de neobişnuit în sanctuarele antichităţii. Numele a fost creat şi vom demonstra că acest nume, acest cuvânt este în religie, atât pentru credinţă cât şi pentru ştiinţă, expresia absolutului: cuvântul este caritate şi spiritul despre care vorbim se numeşte spiritul carităţii. în faţa carităţii, credinţa se închină şi ştiinţa învinsă se înclină. Există aici ceva care depăşeşte umanitatea; caritatea dovedeşte prin operele sale că nu este un vis; că e mai puternică decât toate pasiunile; că învinge moartea şi suferinţa; ea îl face înţeles pe Dumnezeu tuturor inimilor şi pare a umple eternitatea printr-un început de realizare a legitimelor ei speranţe. în faţa carităţii vii şi active, care Proudhon va îndrăzni să blasfemieze? Care Voltaire va îndrăzni să râdă? Adunaţi laolaltă sofismele lui Diderot, argumentele critice ale lui Strauss, ruinele lui Volney, foarte bine numite, pentru că omul acesta nu putea crede decât în ruine, blasfemiile acelei revoluţii a cărei voce s-a stins odată în sânge şi altădată în tăcerea dispreţului; adăugaţi ceea ce viitorul ne poate pregăti în materie de monstruozităţi şi himere; să vină apoi cea mai umilă şi cea mai simplă dintre toate surorile de caritate şi lumea îşi va uita toate prostiile, toate crimele, toate himerele bolnave pentru a se înclina în faţa acestei sublime realităţi. Caritate! Cuvânt divin, cuvânt care-1 face pe Dumnezeu înţeles, cuvânt care conţine în sine o întreagă revelaţie. Spiritul carităţii, alianţă de două cuvinte care sunt toată rezolvarea şi tot viitorul! La ce întrebări, într-adevăr, n-ar putea răspunde cele două cuvinte? Ce este Dumnezeu pentru noi dacă nu spiritul de caritate? Ce este ortodoxia dacă nu spiritul de caritate care nu discută despre credinţă pentru a nu altera încrederea celor slabi şi pentru a nu tulbura pacea 15 comuniunii universale? Or, Biserica universală este ea altceva decât o comuniune în spiritul carităţii? Prin spiritul carităţii, Biserica este infailibilă. Spiritul de caritate este virtutea divină a sacerdoţiului. Datoria oamenilor, garanţia drepturilor lor, proba nemuririi, eternitatea fericirii începută prin ei pe pământ, scopul glorios dat existenţei, scop şi mijloc al eforturilor, perfecţiunea moralei individuale, civile şi religioase — spiritul carităţii înţelege totul, se aplică în toate, poate spera totul, poate întreprinde şi desăvârşi totul. Din spirit de caritate, Iisus murind pe cruce i-a oferit mamei lui un fiu în persoana lui Ioan şi, triumfând împotriva spaimelor celui mai cumplit supliciu, scotea un ţipăt eliberator şi salvator, zicând: „Tatăl al meu, în mâinle tale pun sufletul meu“. Prin caritate cei doisprezece apostoli din Galileea au cucerit lumea; au iubit adevărul mai presus decât viaţa lor şi l-au propovăduit popoarelor şi regilor; supuşi torturilor, ei şi-au câştigat fideli. Au arătat mulţimilor nemurirea prin moartea lor şi au stropit pământul cu un sânge a cărui căldură nu putea să se stingă pentru că ei ardeau de credinţă şi caritate. Prin caritate apostolii şi-au constituit simbolul. Ei au spus că a crede împreună e mai bine decât a te îndoi de unul singur; şi-au întemeiat ierarhia pe o ascultare atât de înnobilată şi înălţată prin spiritul de caritate ca a servi astfel înseamnă a domni; ei au formulat credinţa şi speranţa tuturor şi au dat acest simbol în paza carităţii tuturor. Nefericire egoistului care îşi însuşeşte un singur cuvânt din această moştenire a verbului pentru că el comite un deicid care ţinteşte la desmembrarea Domnului. Simbolul este arca sfântă a carităţii; cine se atinge de ea e lovit de moartea veşnică, fugind de la el caritatea. Este moştenirea sfântă a copiilor noştri, preţul sângelui strămoşilor noştri! Prin caritate se consolau martirii în închisorile cezarilor şi atrăgeau Ia credinţă pe paznici şi chiar pe călăii lor. în numele carităţii, Sfântul Martin de Tours protesta împotriva supliciului pricilianistilor şi se despărţea de comuniunea tiranului care voia să impună credinţa prin sabie. Prin caritate, atâţia sfinţi au consolat lumea de crimele comise în numele religiei chiar şi de scandalurile sanctuarului profanat! 16 Prin caritate, sfântul Vincent de Paul şi Fénelon s-au impus admiraţiei secolelor, chiar a celor mai nepioase, şi au făcut să înceteze râsul copiilor lui Voltaire în faţa seriozităţii impozante a virtuţilor lor. Prin caritate, în sfârşit, nebunia crucii a devenit înţelepciunea popoarelor, pentru că toate inimile nobile au înţeles că e mai bine să crezi alături de cei ce iubesc şi se devotează, decât să te îndoieşti alături de egoiştii şi sclavii plăcerii! ARTICOLUL ÎNTÂI Soluţia primei probleme ADEVĂRATUL DUMNEZEU Dumnezeu nu poate fi definit decât prin credinţă; ştiinţa nu poate nega, nu poate nici afirma existenţa lui. Dumnezeu este obiectul absolut al credinţei umane. în infinit, el este inteligenţa supremă şi creatoare a ordinii. în lume este spiritul carităţii. Fiinţa universală este oare o maşină fatală care distruge la întâmplare inteligenţele sau o inteligenţă providenţială care dirijează forţele pentru ameliorarea spiritelor? Prima ipoteză repugna raţiunii, ea este deznădăjduitoare şi imorală. Ştiinţa şi raţiunea trebuie să se încline în faţa celei de a doua. Da, Proudhon, Dumnezeu este o ipoteză, dar o ipoteză atât de necesară că, fără ea, toate teoremeie devin absurde sau îndoielnice. Pentru iniţiaţii în Kabala, Dumnezeu este unitatea absolută care crează şi animă numerele. Unitatea inteligenţei umane demonstrează unitatea lui Dumnezeu. Cheia numerelor este cea a simbolurilor, pentru că semnele sunt figuri analogice ale armoniei care vine din numere. Matematica n-ar putea demonstra fatalitatea oarbă pentru că ea este expresia exactităţii, caracteristica celei mai înalte raţiuni. Unitatea demonstrează analogia contrariilor; acesta este principiul, echilibrul şi scopul numerelor. Actul credinţei pleacă de la unitate şi se întoarce la unitate. 17 Semnul marelui arcan G .\ A .\ Vom încerca o explicaţie a Bibliei prin numere pentru că Biblia este cartea imaginilor lui Dumnezeu. Vom cere numerelor raţiunea dogmelor religiei eterne şi numerele ne vor răspunde mereu reunindu-se în sinteza unităţii. Cele câteva pagini care urmează sunt o simplă trecere în revistă a ipotezelor kabalistice; ele se află în afara credinţei şi le vom indica numai ca pe nişte curioase cercetări. Nu ne asumăm sarcina să inovăm în materie de dogmă şi aserţiunile noastre în calitate de iniţiat sunt în întregime subordonate supunerii noastre în calitate de creştin. 18 Schiţa teologiei profetice a num erelor I UNITATEA Unitatea este principiul şi sinteza numerelor, ideea de Dumnezeu şi de om, alianţa raţiunii cu credinţa. Credinţa nu poate fi opusă raţiunii, ea se face necesară prin iubire, este identică speranţei. A iubi înseamnă a crede şi a spera şi acest triplu elan al sufletului se numeşte virtute pentru că e nevoie de curaj pentru a-1 crea. Dar ar mai putea fi vorba de curaj dacă n-ar fi posibilă îndoiala? Conştiinţa puterii de a te îndoi înseamnă că te îndoieşti deja. Această conştientizare a puterii de a te îndoi este forţa echilibrantă a credinţei căreia îi sporeşte meritul. Natura ea însăşi ne induce credinţa, dar formulele credinţei sunt constatări sociale ale tendinţelor credinţei într-o epocă dată. Ceea ce face infailibilitatea Bisericii, infaibilitate de evidenţă şi de fapt. Dumnezeu este în mod necesar cea mai necunoscută fiinţă: pentru că el nu este definit decât în sens invers experienţelor noastre, el este tot ceea ce noi nu suntem, este infinitul opus finitului prin ipoteză contradictorie. Credinţa şi, în consecinţă, speranţa şi iubirea sunt atât de libere că omul, departe de a le putea impune celorlalţi, nu şi le poate impune sieşi. Acestea sunt haruri, spune religia. Dar este oare de conceput să se ceară harul, adică să-i obligăm pe oameni la ceea ce le vine liber şi gratuit din cer? Trebuie doar să-l dorim pentru ei. A supune credinţa raţiunii înseamnă a fi lipsit de raţiune, pentru că obiectul credinţei să află în afara raţiunii. Dacă sunt întrebat: există Dumnezeu? eu răspund: cred că există. Eşti sigur? Dacă aş fi sigur, n-aş crede, aş şti. A formula credinţa, înseamnă a conveni asupra termenilor ipotezei comune. Credinţa începe acolo unde se sfârşeşte ştiinţa. A spori ştiinţa înseamnă în aparenţă a micşora credinţa, dar, în realitate a-i mări domeniul, amplificându-i baza. Necunoscutul nu poate fi dezvăluit decât prin proporţiile sale presupuse şi prezumate prin cunoscut. Analogia era dogma unică a vechilor magi. Dogmă cu adevărat mediatoare pentru că era pe jum ătate ştiinţifică, pe jum ătate 19 ipotetică Jum ătate raţiune Jum ătate poezie. Această dogmă a fost şi va fi întotdeauna izvorul tuturor celorlalte. Ce este Omul-Dumnezeu? Este cel care realizează în viaţa cea mai umană idealul cel mai aproape de divin. Credinţa este o divinaţie a inteligenţei şi a iubirii dirijată prin indiciile naturii şi ale raţiunii. Ţine deci de esenţa lucrurilor credinţei de a fi inaccesibile ştiinţei, îndoielnice pentru filosofie şi nedefinite pentru certitudine. Credinţa este o realizare ipotetică şi o determinare convenţională ale scopurilor ultime ale speranţei. Este adeziunea la semnul vizibil al lucrurilor care nu se văd. Sperandarum substantia rerum Argumentum non apparentum. Pentru a afirma fără sminteală că Dumnezeu este sau nu este, trebuie să plecăm de la o definiţie rezonabilă sau nerezonabilă a lui Dumnezeu. Pentru ca definiţia să fie rezonabilă, ea trebuie să fie ipotetic analogică şi negativul finitului cunoscut. Se poate nega un Dumnezeu oarecare, dar Dumnezeul absolut nu poate fi negat şi nici probat; pe Dumnezeu îl presupui şi crezi în el. Fericiţi cei cu inima curată căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu, spune Domnul nostru Iisus; a vedea cu inima, înseamnă a crede şi, dacă această credinţă se raportează la adevăratul bine, nu se va înşela, dat fiind că nu va încerca să definească prea exact, urmând inducţiile riscate ale ignoranţei personale. Judecăţile noastre, în materie de credinţă, se aplică nouă înşine, imaginea lui Dumnezeu fiind pe măsura credinţei noastre. Adică ne creăm pe noi înşine după imaginea idealului nostru. Cei care crează zei devin asemenea lor, spune psalmistul, şi odată cu ei toţi cei care le acordă încrederea lor. Idealul divin al lumii vechi a creat o civilizaţie care s-a sfârşit şi nu trebuie să deznădăjduim văzându-1 pe Dumnezeul barbarilor noştri strămoşi devenind diavolul copiilor noştri mai bine luminaţi. Diavolii se fac din zeii trecuţi la rebut şi Satan nu este atât de incoerent şi diform decât pentru faptul că e creat din resturile vechilor teogonii. El este sfinxul mut, enigma fără soluţie, misterul fără adevăr, absolutul fără realitate şi fără lumină. 20