CUPRINS 5 / 2021 3 Eugen SIMION Vasile Voiculescu (I) Vasile Voiculescu (I) FRAGMENTE CRITICE 42 Virgil TĂNASE Am scris eu o carte..., nu știu dacă ați citit-o! I Wrote a Book..., You might Have Read It! SCRISORI DIN PARIS Simona MODREANU Trei praguri Three Thresholds 50 COMENTARII 17 Madeleine ESCUDIER La paradoxe Erasme Paradoxul Erasmus A GÂNDI EUROPA 30 Thierry DE MONTBRIAL Perspectives. L’état du monde au milieu de 2021 (I) Perspective. Starea lumii la mijlocul anului 2021 (I) Paul CERNAT Sadoveanu la școala hagiografiilor bizantine Sadoveanu at the School of Byzantine Hagiographies 62 77 Tudor NEDELCEA Ne-a părăsit și George Sorescu George Sorescu Has Passed Away IN MEMORIAM 68 Napoleon POP, Valeriu IOAN-FRANC Uniunea fiscală – un obiectiv mereu îndepărtat al integrării europene intensive The Fiscal Union – A future Objective of European Intensive Integration CULTURĂ ȘI ECONOMIE Numărul 5 (403) / 2021 ■ 3 Această primă parte a studiului propune, cronologic, un portret al literaturii lui Vasile Voiculescu, tradiționalist spiritualizat care, deși se apropie stilistic de o filiație cu Rainer Maria Rilke și Luci- an Blaga, face uz uneori în tehnica sa poetică de elemente care trimit la Mallarmé și Paul Valéry. Observăm din volumele sale ( Poezii , Din țara zimbrului , Pârga ) că autorul Poemelor cu îngeri nu e artizanul unei poezii pioase și convenționale și că, traversând o perioadă în care tradiționalismul românesc simte nevoia să se înnoiască, caută la rându-i, de la un anumit punct al evoluției sale, muzicalitatea în versuri, în manieră modernă. Cuvinte-cheie: Voiculescu, tradiționalism, spiritualitate, muzicalitate, mitologie, inițiere The first part of this study draws up, chronologically, a portrait of Vasile Voiculescu’s literature; a spiritual traditionalist who, although stylistically close to Rainer Maria Rilke and Lucian Blaga, makes use, at times, in his poetic technique, of elements that remind us of Mallarmé and Paul Valéry. We notice in his writings ( Poems , In the wisent county , Pârga ) that the author of the Poe- ms with Angels is not the maker of pious and conventional poetry and that, in a period in which Romanian traditionalism tries to renew itself, he tries to convey, from a point in his evolution, a certain musicality in his poetry, in a modern manner. Keywords: Voiculescu, traditionalism, spirituality, musicality, mythology, initiation Vasile Voiculescu (I) EUGEN SIMION Academia Română, președintele Secției de Filologie și Literatură, directorul Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” Romanian Academy, President of the Philology and Literature Section, Director of the “G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory e-mail: eugen.simion@fnsa.ro Fragmente critice Abstr ac t Vasile Voiculescu, socotit cel mai tradițio- nalist (în varianta tradiționalismului mistic ortodox) dintre poeții noștri tradiționaliști, n-a avut parte de primirea critică pe care poezia sa o merita. Cu excepția, poate, a lui Călinescu și a lui Vladimir Streinu, criticii din prima generație postlovinesciană îi acordă puțină atenție și, când i-o acordă, judecata lor estetică este mai degrabă nega- tivă. Pompiliu Constantinescu – un critic de regulă corect, cu intenții bune – este, în cazul Voiculescu foarte reticent, face volu- mului Poeme cu îngeri o cronică pur descrip- tivă, evitând o judecată de valoare clară: EUGEN SIMION 4 ■ Numărul 5 (403) / 2021 didacticism sămănătorist sub influența lui Vlahuță, abuz de regionalisme inestetice , misticism fără elan , material descriptiv exa- gerat în poem etc. Îi recunoaște doar calita- tea pastelului în care aflăm „aspectul proaspăt al faunei sălbatice, viguros și origi- nal zugrăvit”. Nu uită, în final, să-i recoman- de poetului mai multă grijă artistică și eli- minarea elementelor folclorice . O grijă artis- tică este oricând bine venită și se potrivește, în fond, oricărui versificator, eludarea ele- mentelor folclorice, într-o poezie agrestă cu rădăcini adânc înfipte în literatura populară, nu-i un sfat bun și, la drept vorbind, nici posibil de urmat pentru că nu putem cere unui creator să scoată, programatic, din sfera lui de inspirație mitologia unei nații... Depinde de ceea ce face cu ea poetul sau prozatorul, adică de modul în care o citește și o exprimă. În cazul lui Voiculescu, lucru- rile sunt clare: fabulosul popular intră re- gește în poemele sale însoțit de o mistică de om cultivat, iar în povestirile de mai târziu (excepționale), magia, superstițiile, fantas- ticul concret – cum îl numea Mircea Eliade – constituie principala sursă de inspirație. E. Lovinescu, suspicios mai totdeauna față de scrierile tradiționalismului, este, surprinzător, conciliant cu poemele colțu- roase, saturate de ruralism ale lui Voiculescu. Semn, încă o dată, de inteligență critică și de resemnare în fața adevărului estetic. Criticul remarcă savoarea regională a expre- siei, „încercarea de spiritualizare și de inte- riorizare, frângerea formei tradiționale” [și] „versificarea poliritmică”. Nici chiar vocabu- larul țărănesc aspru și inestetic nu-l supără prea mult pentru că, zice criticul, limbajul regional este adecvat descripției, determi- nând, în acest chip, o tonalitate de expresie „ce i-ar putea constitui o personalitate în- tr-un domeniu în care personalitatea este aproape exclusă”. În Poemele cu îngeri (1927) observă, pe drept, încercarea de înnoire a expresiei prin contactul cu lirica lui Rainer Maria Rilke și chiar cu unele sugestii din Maeterlinck. Fără a fi entuziastă, judecata estetică este, totuși, pozitivă. G. Călinescu îl introduce pe poetul îngerilor în capitolul destinat ortodoxiștilor alături de Blaga și Crainic, subliniind, în analiza critică, carac- terul decorativ și „îngerimea” care determi- nă, încă de la început, poezia lui Voiculescu, nu lipsită – adaugă criticul – de artificii. Remarcă, totuși, jalea metafizică din poeme, asemănătoare cu aceea din lirica lui Blaga și contestă filiația cu Rilke. Nu-i contestă au- torului religiozitatea și nici ochiul de auten- tic pictor în priveliștile sale agreste, dar, văzând aglomerația de arhangheli din volu- mele ce au urmat Poemelor cu îngeri , îl sus- pectează de „manierism antropomorfic”, ceea ce în parte este adevărat, dar nu esențial – vom vedea – în versurile lui Voiculescu, Vasile Voiculescu (I) Numărul 5 (403) / 2021 ■ 5 pătrunse de o autentică sensibilitate crești- nă. Un stil și o speță, trebuie să recunoaștem, pe care nu le întâlnim de prea multe ori în poezia noastră cu teme religioase. Ortodoxie, gândirism, clișee biblice, ima- gini pășuniste convenționale pot fi găsite în versuri, dar dincolo de ele se simte un suflu și o viziune mistică în percepția naturii și în reprezentarea arhetipurilor vieții rurale... Mai atent și mai receptiv cu tradiționa- lismul lui Voiculescu este Vladimir Streinu. Într-un eseu din Pagini de critică literară (II) face o lectură cvasiintegrală a liricii și pune în valoare meditația religioasă combinată cu meditația filosofică și, în genere, autentica „sete de divin” din versurile bine lucrate, deși – avertizează el – limbajul lor, în faza de început, este „cam uscat și simbolul rați- onal”. Criticul remarcă faptul că tradiționa- lismul lui Voiculescu nu este străin de pre- ocupările modernismului și că, în fond, între cele două războaie, poezia tradiționalistă fuzionează în multe cazuri – când e vorba de mijloacele de expresie – cu poezia mo- dernistă. O demonstrație asemănătoare (chiar mai categorică) face G. Călinescu în capitolul dedicat în Istoria din 1941 lui Ion Pillat, cap de serie al tradiționalismului ro- mânesc. Despre această nouă alianță artisti- că, pe deasupra ideologiilor, vorbește pe larg și Ion Pillat într-un eseu târziu despre tradi- ționalismul modern, cu dublu sens, pe care îl întâlnim în forme artistice superioare la marii poeți din epocă (Arghezi și Blaga), pe care criticii literari nu prea știu în ce com- partiment ideologic să-l introducă (vezi Istoria lui E. Lovinescu). Voiculescu, spirit religios, colaborator la „Gândirea” și identi- ficat de Nichifor Crainic cu programul creștin ortodox al revistei, stârnește aceleași discuții infructuoase despre statutul său în literar. Mistic autentic? Creștin ortodox? Sămănătorist, spirit eminamente rural? Pe scurt: tradiționalist incoruptibil de lungă durată sau un poet cultivat care, cu un ma- terial rural, face o poezie comparabilă cu Rilke, Paul Claudel și Arghezi? Vladimir Streinu, de care am amintit, îi recunoaște franc misticismul asociat cu un vitalism sălbatic. Un tradiționalist, așadar, care, de la un punct al evoluției sale, începe să-și aleagă cuvintele, nu după relief, ci după sunet Acesta ar constitui un prim semn de moder- nitate în versurile lirice, muzicale ale auto- rului care vede lumea rurală invadată de îngeri. Sunt și altele, cum ar fi chestiuni de tehnică poetică (ca, de pildă, aliterația siste- matică ), care trimit la experiența lirică a lui Mallarmé și Paul Valéry, crede criticul. Ecuația lirică a lui Voiculescu se complică în acest fel: Vlahuță, sămănătoriștii, gândiriș- tii, poeții religioși europeni citați mai sus, în fine, Arghezi și, acum, Valéry și Mallarmé. Mai pe scurt: pentru hermeneutul Vladimir Streinu, după care poezia cultivă unicul , Voiculescu este „un bogomil, vechi cititor de texte religioase, ucenicind la școala lui Vladimir Streinu face o lectură cvasiintegrală a liricii și pune în valoare meditația religioasă combinată cu meditația filosofică și, în genere, autentica „sete de divin” din versurile bine lucrate. Criticul remarcă faptul că tradiționalismul lui Voiculescu nu este străin de preocupările modernismului și că, în fond, între cele două războaie, poezia tradiționalistă fuzionează în multe cazuri – când e vorba de mijloacele de expresie – cu poezia modernistă EUGEN SIMION 6 ■ Numărul 5 (403) / 2021 Valéry”. Poate că este, estetic vorbind, prea mult, dar ce este sigur este că Voiculescu nu face o simplă poezie pioasă și convențională, pentru el divinitatea este, ca și la Arghezi, un factor fundamental de existență și, ca și în poezia lui Eminescu, „un vis etern”, o căutare a nemărginirii, cum sugerează în poemul Cuza : „Din câte părți să ne păzim? Suntem trecut sau devenire? Și încotro ne izbăvim? Toți alergăm și ne trudim Cu mica noastră nemurire Eternitatea s-o hrănim.” Vladimir Streinu, de la care preiau acest fragment, îl citează pentru a dovedi legătu- rile pe care Voiculescu le are cu Valéry și Mallarmé (ipoteză, repet, curajoasă), nu remarcă în aceste versuri, într-adevăr, mai pure, suferința romantică bazată pe mitul incompletitudinii artistului, voința lui ne- împlinită de a cuprinde misterele universu- lui. Nu sunt unicele poeme în care Voiculescu caută, în limbajul său gloduros, pe Dumnezeu și lasă impresia că nu poate comunica direct cu el, ci numai prin creația lui materială. O viziune asupra lumii (și a divinității) care nu-i, desigur, inedită în poezia noastră. Voiculescu îi dă pregnanță lirică prin sinceritatea și naivitatea lui nutri- te de eresurile, superstițiile țărănești, pe scurt: de mitologia unei lumi vechi, primor- diale. Această căutare a lui Dumnezeu nu capătă un caracter dramatic existențial și metafizic, cum aflăm la Arghezi și nici nu atinge nivelul de perfecțiune din Psalmi , dar impresionează prin fervoarea lor spirituală și, repet, prin sinceritatea confesiunii. El caută pe Dumnezeu chiar și în făpturile patibulare ale universului material. O lungă, istovitoare căutare care, în sine, este o bucu- rie a spiritului, o îndestulare a lui. O căutare, putem conchide, pascaliană, cu rădăcini în Noul Testament : „Părinte, unde să te caut și pentru ce te-ascunzi mereu?!... Pe urma ta în brazda vieții alerg de la- nceputul lumii... Cu hidrele în fundul mării, cu viermii orbi în noaptea humii, Cu șerpii... m-am târât alături. Apoi m-am înălțat cu greu... De-am zăbovit atât pe cale, tu știi, de la-nceputul lumii, De-a lungul vieților, pe tine te caut doar, Părinte-al meu! Ce slab mă surghiuniși și totuși prin ce adâncuri am trecut; În ce-ntrupări, ca-n niște temniți, încătușat am stat, Părinte!” Voiculescu dă viziunii sale despre lume pregnanță lirică prin sinceritatea și naivitatea lui nutrite de eresurile, superstițiile țărănești, pe scurt: de mitologia unei lumi vechi, primordiale. Această căutare a lui Dumnezeu nu capătă un caracter dramatic existențial și metafizic, dar impresionează prin fervoarea lor spirituală și prin sinceritatea confesiunii. El caută pe Dumnezeu chiar și în făpturile patibulare ale universului material. O lungă, istovitoare căutare care, în sine, este o bucurie a spiritului, o îndestulare a lui. O căutare, putem conchide, pascaliană, cu rădăcini în Noul Testament Vasile Voiculescu (I) Numărul 5 (403) / 2021 ■ 7 Poemul din care am citat ( Părinte, unde să Te caut? ) este din volumul de debut al poetului (1916), data când debutează și Bacovia, în cu totul alt registru liric. Voiculescu nu se arată, aici, un sămănătorist și nici un urmaș fidel al lui Vlahuță, cum spun mai toți comentatorii lui vechi și noi. Dacă este să le căutăm o legătură, aceasta este vădit încă din această fază cu poezia lui Arghezi, cu deosebirea – vom vedea de în- dată – că imaginea lirică a lui Voiculescu, dominată de un puternic și aspru realism, se mișcă mai lent și antrenează un număr mare de elemente materiale. Ecourile sămănăto- riste pot fi depistate, totuși, în aceste versuri de început (preponderența temelor rurale, atenția acordului sărbătorescului din natură – cum ar fi „dulcea mireasmă” a văzduhului în ziua de Rusalii, tânăra dumbravă ce zâmbește ca o mireasă , în timp ce izvorul cântă duios ca un logodnic , iar doi vulturi se fugăresc, îndrăgostindu-se în slavă! ), dar poemele încearcă, de regulă, teme mai grave, cum este aceea, deja semnalată, a religiosu- lui. Poezia însăși izvorăște deja din „dulceața bucuriei sfinte” și sămânța ei este zvârlită de îngeri ( Poezie ). De aceea, justifică tânărul medic de țară convertit la poezie, ea caută în lume iubirea, în sens creștin, desigur. Fără iubire, sufletul este – ne spune într-un poem – „ca o fântână părăsită”, „ca mărul fără roade”, „ca o vatră ruinată”. Poemul continuă – și aici se observă, într-adevăr, retorica declamativă și didacticistă a blândului Vlahuță – cu un șir lung de alte comparații și comentarii care diminuează considerabil lirismul și ratează, în fond, tema. Mai con- centrat și mai original este scurtul poem Poate , scris în stilul lui Macedonski. Tema este, și aici, iubirea, cu deosebirea că iubirea se cucerește cu „lancea urii”, este, altfel zis, un fruct al efortului de a învinge răul. Surprinde plăcut concizia versului și inedi- tul figurației lirice, promițătoare pentru un autor de inspirație agrestă și religioasă aflat la debut: „Încordează-ți, frate, arcul nebuniei, Să trosnească-n zbanțuri capetele strunii: Poate că săgeata dată vijeliei Va lovi, departe, ținta-nțelepciunii! Poartă fără teamă, dreaptă, lancea urii, Înfigând-o pururi mai setos ca zbirii... Poate că din rana ucigașei furii Va țâșni odată sângele iubirii!” Jalea din poezia lui Goga și Șt.O. Iosif o regăsim într-un poem ( Casa părăsită ), unde autorul (născut în Pârscovul Buzăului) face elogiul satului cucernic de altădată și plânge în fața casei părăsite de acum ( Casa noastră ). Este de remarcat în aceste versuri elegiace realismul dur în care sunt notate. De este identificat în Poezii fălosul sămănătorist (și poate fi ușor identificat), trebuie să obser- văm că ceea ce particularizează ruralismul lui Voiculescu este tocmai această viziune brutal realistă a viziunii, materialitatea în- groșată – ca într-o pânză de Octav Băncilă – a limbajului: „Părea bârlog sălbatec scobit în cremeni sparte, Știind numai de datini, de hori și dragul glumii, Ferit din drumul mare, pierdut așa departe, Ca-n basmul cu cetatea la marginile lumii!” Un peisaj de toamnă – temă curentă acum, în 1916, și în poezia ulterioară – nu-i deloc „poetic” în sens clasic (alecsandrinian sau coșbucian), adică senin, luminos și desfătător plastic, este, dimpotrivă, sufocat de uneltele agricole ( sape, pluguri, grape ) și „o mută și searbădă gloată” de oameni care EUGEN SIMION 8 ■ Numărul 5 (403) / 2021 nu arată deloc idilic sub „ploaia măruntă cu zloată”. Țăranul lui Arghezi care, lucrând pământul, se proiectează pe cer (în spiritual și absolut!), apare în poemul lui Voiculescu o ființă telurică, fără deschidere cosmică. El este într-o crâncenă și mută luptă cu lutul bătrân, cleios și fără vlagă, simbolul unei materialități primitive: „Cum tremură brațul pe coarne, căci lutul cleios ține fierul Când boii, spetiți, cad sub bice pe brazda cu greu începută, Atunci doar stă truda o clipă, sar oameni grăbiți de le-ajută, Și zorul pornește mai aprig... În toți i-o-ncordare tăcută, Doar unul de-și zvârle căciula ori altul de-și scoate chimirul.” De aici și din alte poeme câmpenești se poate constata că Voiculescu cultivă latura dură a ruralismului și, în genere, viziunea lui nu concordă cu euforia sămănătoristă sau foarte puțin. Chiar și în poezia religioasă (am citat deja câteva versuri în acest sens), el aduce în tablou asperitățile realului, așa încât sacrul, divinitatea, biblicul, pe scurt, spiritualul este încadrat într-o ramă groasă, de un realism masiv și dur. Iisus din poemul Pe cruce moare pe o teribilă arșiță, păzit de străjeri „cu fierea oțetită” și înconjurat de o gloată primitivă ce râde de suferințele lui sub un cer ce varsă lavă. La picioarele lui zace Fecioara Maria, iar Magdalena „țipă, văzând urgia”. Putem deduce, încă de acum, că poetul are o sensibilitate specială pentru aceste elemente rebarbative, disonante ale materiei și că viziunea agrestă le asumă în versuri, la rândul lor colțuroase, inestetice la modul clasic, dar viguroase și expresive în brutalitatea lor formală. O primă concluzie: Voiculescu anunță în volumul de debut două dintre temele majore ale poeziei sale (religiosul și peisajul accidentat, con- trastant), dar nu-i urmează, obedient, nici pe Vlahuță, nici, propriu-zis, pe sămănăto- riștii lui Iorga. El își caută o cale proprie între ruralismul dominant în epocă și sim- bolismul (ramura religioasă) ce vine puter- nic din urmă. În Din țara zimbrului (1918), Voiculescu scrie versuri patriotice (este vremea războ- iului) și încearcă să facă poezie de concepție (cum îi spune critica din epocă), adică să cugete la ceea ce vede și la ceea ce se poate întâmpla. Primul poem se cheamă chiar Cugetare și el anunță că „treaza cugetare” veghează în noaptea întunecată, „pe cârma lumilor plecată”. Mod mai greoi și mai sucit de a sugera că meditația (cugetarea) stă de veghe în fața forțelor oarbe ale universului. Poetul le numește „vultorile spăimântătoa- re”. S-ar putea înțelege că este vorba de tra- gediile provocate de război. Poate fi și această trimitere, dar versurile lărgesc con- siderabil cercul acestor vâltori: „Când neguri oarbe vin ca fumul Și cerul pare fund de iaduri, Ea singură găsește dramul, Și-ndreaptă prora către vaduri.” Poezia patriotică propriu-zisă este scrisă în maniera Coșbuc ( Șase cruci, Popa din Dealul Sării ) și nu iese prin nimic în eviden- ță. Poate doar faptul că, și aici, autorul sporește epicul și nu uită să adauge cugetării manifestările „neînduratei firi”, cu alaiul de întunecate convulsii. Un poem ( Noaptea ) reia tema înserării, predilectă pentru prero- manticii noștri, prilej pentru ei de reverii sublime, melancolizante. Pentru Voiculescu, venirea nopții romantice este momentul în care: „Curg oarbe din adâncuri a beznelor zăpoții Și-nvinsă pleacă zâna din tronul nalt al firii.” Vasile Voiculescu (I) Numărul 5 (403) / 2021 ■ 9 În alt poem ( Noapte de iarnă ), pământul stă în amorțire și se aude urletul lupilor flămânzi. Hotărât lucru, Voiculescu demi- tizează, voit sau nevoit, natura frumoasă a romanticilor și a neoromantismului țără- nesc de la începutul secolului: „Era în tot atâta nepăsare, Atât pustiu și-amară vitregie, Așa dezmoștenire și uitare, Că însăși luna fără de viață, Trecând pe cer ca dusă de urgie, Părea un sloi rătăcitor de gheață.” Cu Pârgă (1921) imaginarul liric al lui Voiculescu devine mai bogat și original. Poetul își găsește stilul și își delimitează mai bine domeniul tematic, sugerat deja, cum am văzut, încă din volumul de debut. Procesul de configurare și profunzime al lirismului continuă în cărțile ulterioare ( Poeme cu îngeri , 1927; Destin , 1933; Urcuș , 1937). Pe cel mai bun Voiculescu îl găsim în aceste poeme în care năvălesc îngerii, iar misticismul său – care nu-i de natură teolo- gică, ci existențială și morală, se manifestă liber și pregnant estetic. Critica literară din timpul său are dreptate să semnaleze faptul că este momentul în care tradiționalismul românesc simte nevoia să se înnoiască, cău- tând voit sau nevoit alianțe cu modernismul care, e limpede, cucerește progresiv scena literaturii. Să nu uităm că Voiculescu este contemporan cu Blaga (acesta publică Poemele luminii în 1919) și cu Bacovia și că, în 1927, când apar Poemele cu îngeri (cartea fundamentală a lui Voiculescu), Arghezi publică Cuvinte potrivite , volumul care a marcat, la noi, lirismul secolului al XX-lea și a făcut să cadă prejudecata potrivit căreia tradiționalismul și modernismul sunt două teritorii intangibile, exclusive, fără posibili- tate de comunicare și, deci, de influențare între ele. De aici vine dificultatea, semnalată, de a-i clasa pe marii poeți într-o tabără sau alta. Blaga cultivă în poemele sale de medi- tație miturile prorogative și este, în același timp sincronic cu expresionismul european, iar Arghezi, care în linie baudelairiană în- noiește esențial limbajul și stilul poeziei (nu scrie Ibrăileanu, prin 1925, că într-un fel se scria în limba română înainte de Arghezi și altfel după el?), devine repede un model în lirica noastră. Un model acceptat sau negat, cu virulență, în ambele ipostaze. Modernist sau tradiționalist? Arghezi este peste tot și e revendicat de toate curentele literare, in- clusiv de avangarda românească. Dar misticul Voiculescu, „poetul îngeri- lor”? Poet „zăbavnic”, cum scrie chiar în primul vers din Pârgă , el se mișcă mai greu în această rapidă schimbare a modelelor și stilurilor poetice din timpul său, nu-și pără- sește temele și nici prea mult limbajul încăr- cat de localisme. O încercare de purificare a versurilor (încete, greoaie, încărcate de imagini ca un car ce se întoarce, toamna, de la câmp încărcat până la vârf cu roadele EUGEN SIMION 10 ■ Numărul 5 (403) / 2021 pământului), totuși, există. Face, în conti- nuare, poezie de concepție, meditând, între altele ( Durere, Soartă, Singurătate, Destin, Visarea, Viitorul, Dumnezeu , desigur și, prin el, la etica religioasă) la necesitatea purifică- rii propriului spirit. Sugestia este că nu se poate închipui cântarea lui Dumnezeu și căpătarea harului credinței decât cu un su- flet și un spirit trecute prin apa purificatoare a durerii. Cum zice într-o strofă din poemul Piatra auriferă : „S-o duce toată huma netrebnică din tine... Spălată-n mii de ape, pe scocuri vânturată, Să-ți lași domol pe fundul ulucului din mine Nisipul tău de aur, Durere sfărâmată...” Tema religioasă se strecoară peste tot în versurile reflexive din Pârgă . În Îngerul Nădejdei , poetul cere lui Dumnezeu să-i trimită „Arhanghelul Durerii”, ca să-i fie ghid în căutările sale. Așteaptă, așadar, cu răbdare să-i iasă în cale într-o zi „Slăvitul Înger” și atunci credinciosul nemernic să-i cadă „la poala luminată”. Îngerul întârzie însă să apară și credinciosul revine cu ruga lui, cerând acum lui Dumnezeu pe „Îngerul cel mare”, care să-l izbăvească de suferințele insuportabile ale existenței. Moment de cumpănă în etica poetului religios. Durerea pe care o preaslăvește, întrucât ea îl apropie de divinitate, devine însă strivitoare și atunci credinciosul este pe cale să se revolte, ca în Psalmii arghezieni. Nu se răzvrătește însă, doar se plânge de patima ce-l doare și își strigă suferința, ca un Iov care simte că tăria voinței începe să cedeze: „În fundul existenței zac ca-ntr-o groapă, Pereți de lut mă strâng și mă strivesc; Mă roade patima pe-ncetul, ca o apă, În pânzele durerii putrezesc, Și-n albia din care nici un val nu scapă De-a lungul ciclurilor mă rostogolesc. Ca șarpele mă încovoi în aspra luptă, Mă-ntorc și tot din mine mușc, nevrând O nemurire, pururi întreruptă De moarte și viață, rând pe rând.” Voiculescu are predilecție pentru aseme- nea peisaje interioare în care acumulează asperitățile, abisurile durerii, întunecimile sufletului care caută pe Dumnezeu. Căutarea misticului, oricum, nu este senină, netulburată, cum ne-am aștepta de la un poet profund religios. Dimpotrivă, patima lui este atât de mare și incoruptibilă, încât răscolește adâncurile ființei și o dezechili- brează. Poezia încearcă să dea o expresie acestui chin fără sfârșit pe care robul lui Dumnezeu Vasile Voiculescu a jurat să-l cerceteze și să-l slujească până la capăt. Este o notă pronunțat argheziană în acest dialog cu divinitatea și, în fapt, în tot imaginarul misticului Voiculescu. El nu pune la îndo- ială, adevărat, existența lui Dumnezeu, dar în meditația sa ( cugetul ), când este să-și ex- prime liric anxietățile, imaginația cercetează adâncurile, labirintul lumii materiale, suge- rând chinurile teribile pe care le suportă sufletul pe drumul lui spre lumină. În alte poeme, ascultă cum destinul umblă prin „peșterele vieții” sale cu „hrube jilave și-n- tortochiate”, pipăind cu mâinile lui aspre și grele pietrele din acest labirint al întuneci- milor primare. Este orb și, orbecăind, trage după el Viitorul prins în lanțuri... Am reprodus numai o mică parte din datele acestei mitologii lirice prin care Voiculescu încearcă să sugereze cruzimile destinului său. Mitologia se repetă și crește, cuprinzând mai toate poemele zise de cu- noaștere. Curios, încă o dată, ca să reprezintă Vasile Voiculescu (I) Numărul 5 (403) / 2021 ■ 11 dificultățile canonului pe care singur și l-a ales (acela de a înțelege esența divinității), Voiculescu imaginează un dedal de gropi și peșteri umede și întunecoase, de coridoare întortocheate, năruiri de bolți și ape învol- burate. Până să ajungă la lumină, destinul orb trebuie să străbată, ca un melc, „scări de blocuri răsturnate, treaptă după treaptă / un groaznic melc pornit să se târască / prin întunericul din funduri nepătrunse / pe unde însuși cugetu-mi n-ajunse”. Mod figu- rat de a spune că probele inițierii sunt dure. Căutarea lui Dumnezeu (temă esențială în poezia lui Voiculescu) nu-i o lungă și senină contemplație, o rugă înceată și liniștitoare pentru suflet. E o mare și tulbure încordare, o răscolire totală a profunzimilor ființei. Pompiliu Constantinescu spune că misticis- mul lui Voiculescu, provenit din dorința de a crede, este „fără elan sau naivitate a simțu- rilor care percep lumea ca o minune”, este „o neliniște interioară plasticizată în aspre vi- ziuni”. Misticism fără elan? Nu putem, sigur, măsura elanul unui mistic, dar putem per- cepe – și aici criticul are dreptate – calitatea și culorile viziunii sale. Sentimentul pe care îl avem, citind poemele religioase ale lui Voiculescu este că pentru el aspirația spre divin începe cu o purificare a sufletului, o curățire a lui de păcatele grele, o căutare disperată (disperată și, totuși, viguroasă și îndârjită) a luminii din timpul său, cum scrie undeva. Și ca să nu se lepede de ea, cel care aspiră să stea de vorbă cu Dumnezeu trebuie, mai întâi, să-și pună spiritul la în- cercare. O încercare, cum tocmai am văzut ( Destinul ), care începe cu o coborâre în adâncimile ființei interioare, acolo unde, cum suntem avertizați, nici cugetul nu ajunge... Pentru a înțelege mai bine sensul și pro- funzimea acestei inițieri deosebit de aspre, trebuie să mai așteptăm puțin. Poetul n-a spus încă totul despre chinurile ce preced iluminarea. Tema revine, de pildă, în forță și acoperă întreg spațiul liric în Poeme cu îngeri și nu lipsește nici în volumele Destin și Urcuș (1939) și, la drept vorbind, reveria divinității este mereu prezentă în versurile acestui tradiționalist spiritualizat, complex, cu imaginația legată strâns de asperitățile realului. Scrisul nu-i pentru el o bucurie sau nu o bucurie ce vine de la sine, nu-i, mai ales, o facilitate, un dar ce ți se dă. Este, cum notează în poemul liminar din Poeme cu îngeri , o luptă, întâi cu cuvintele coborâte din „pajiștea de aur a durerii”. Cu un șir de metafore cu referenți rurali (mai toate, dacă nu toate, cum vom vedea, metaforele din poezia lui Voiculescu se nutresc din sol ță- rănesc!), cuvintele sunt smulse din „florile tainei” și din „iarba tăcerii”. „Negre mielu- șele mute” merg la junghiere fără să zbiere Căutarea misticului nu este senină, netulburată, cum ne-am aștepta de la un poet profund religios. Dimpotrivă, patima lui este atât de mare și incoruptibilă, încât răscolește adâncurile ființei și o dezechilibrează. Este o notă pronunțat argheziană în dialogul cu divinitatea și, în fapt, în tot imaginarul misticului Voiculescu. El nu pune la îndoială existența lui Dumnezeu, dar în meditația sa (cugetul) , când este să-și exprime liric anxietățile, imaginația cercetează adâncurile, labirintul lumii materiale, sugerând chinurile teribile pe care le suportă sufletul pe drumul lui spre lumină EUGEN SIMION 12 ■ Numărul 5 (403) / 2021 (comparația folosește dinadins termeni re- gionali), ele coboară cu greu vegheate de suflet („cioban rău, casap cu mâini crunte”) pe pajiștea de aur a durerii , adică în spațiul scriiturii ce se luptă cu „turma de gânduri”. O greoaie alegorie pastorală pentru a sugera că temeiul poeziei este cuvântul – ceea ce este adevărat – și că el vine greu în vers. Apare deja, trecut prin suferințe, umblând pe căi încâlcite, ca o mielușea neagră și mută trimisă la tăiere, notează poetul în limbajul lui programatic pastoral: „Sufletul pe poteci întortocheate Le mână și le bate, suduind, la vale, Plăpânde, blânde, neînțărcate, Și le duce să le taie-n zalhanale. Fără de zbieret merg la junghiere: File-nnegrite umplu pământul, Căci lumea zilnic tot mai mult cere Frageda carne de gânduri, cuvântul.” Canonindu-se, ca neghiobul din poveste, să care lumina cu oborocul în casa fără uși și fără ferestre (comparația o face stihuitorul care suferă, ai impresia, de un orgoliu al umilinței), poetul (cel care aspiră la lumină ) se roagă de Dumnezeu să-i trimită un înger care să-i arate calea. Dumnezeu îl ascultă și-i trimite un înger înarmat „cu securea dure- rii”. Acesta sparge pereții întunericului și luminează „clădirea vieții” în care trăiește și se canonește robul lui Dumnezeu rătăcit în pustiul neînțelegerii sale: „M-am canonit să car lumina cu gândul... Atunci ai trimis îngerul tău să-mi arate Izvorul luminii adevărate: El a luat în mâini securea durerii Și-a izbit năprasnic, fără milă, pereții. Au curs cărămizi și moloz puzderii, S-a zguduit din temelii clădirea vieții, Au curs lacrimi multe și suspine, Dar prin spărtura făcută-n mine., Ca printr-un ochi de geam în zidul greu Soarele a năvălit înlăuntrul meu. Și cu el odată, Lumea toată... Îngerul luminător a zburat aiurea, Lăsându-și înfiptă securea; Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină De soare, de slavă și de lumină.” O mică parabolă – și vor fi și altele – cu morala că adevărata credință (luminare a sufletului) este rodul suferinței. Calea spre izbăvire este, așadar, calea durerii. O idee pe care poetul o reia sub diverse forme, voind a dovedi că drumul credinciosului este fără sfârșit și căutarea sa nu se încheie niciodată. Nici chinurile omului pierdut în „pădurile de gânduri”, cum spune într-un poem cu același titlu. Aici sunt „ochi aprinși de fiare, colți lucii de jivine” și pe aici („pe mlaștinile minții cu ape de venin”) orbăcăiește (spre a-i folosi stilul), încolțit de stafii, cel ce caută lumina cerului. El solicită, de aceea, ca Dumnezeu să-i trimită acum un pâlc de îngeri : „E noapte. Cerul moare de somn deasu- pra lor Și cugetele, negre pe zările pustii, Alcătuiesc acuma un codru de stafii, Cu oasele întinse, prin nori, mai sus de cer. Tu, Doamne, știi că-i bine și-i drept ceea ce-ți cer, Nu zăbovi la ruga uscatelor păduri: Trimite-un pâlc de îngeri, în spate cu securi.” Mitologia lirică de care aminteam mai înainte ( mitologia unei aspre inițieri ) sporeș- te în acest chip cu noi icoane de un realism copleșitor. Și nu se oprește aici. În Vasile Voiculescu (I) Numărul 5 (403) / 2021 ■ 13 imaginația lui Voiculescu, el este un Sisif care cară în fiecare zi stânca – nu a îndoieli- lor sale –, ci stânca credinței pe care o poartă pe umeri pentru a-și dovedi voința de sacri- ficiu și a proba tăria și virtutea umilinței sale, știind că umilința place lui Dumnezeu. Așa se face că, după ce îngerul cu sabia du- rerii luminează cocioaba din sufletul celui care bâjbâie în neguri grele dispare, sufletul însetat de divin, luminat o clipă se plânge din nou lui Dumnezeu de chinul dulce al căutării sale. Alungat din Arca vieții (aluzie la Arca lui Noe, desigur) în tărâmul humei (hibrida lume profană, plină de hoituri! ), sufletul rătăcește ca orbul prin locuri rele și, simțindu-se urgisit de soartă, ar vrea să pă- răsească pentru o clipă cuibul său, ca hulubii lumii. Cuibul credinței, de bună seamă. Se răzgândește însă repede și cere Domnului îngăduința de a-l sluji, în continuare, cu o sporită fervoare a umilinței și statorniciei: „De atuncea fâlfăi fără de-ncetare. Potopul încă nu și-a tras zăporul Și n-a crescut măslinul sfânt pe care Să-mi odihnesc măcar o clipă zborul. Pe ape moarte rătăcesc ca orbul, E mâl adânc pe piscuri... Și mă-nec. Din hoit în hoit alerg la fel cu corbul. N-am unde sta, îngăduie-mi să plec. [...] Îngăduie-mi... și-atuncea tot mai spornic Vâslind prin nori, pe nori și peste noii, M-oi înălța la Tine, Doamne, dornic Cum se întorc la cuibul lor, statornic, Hulubii lumii pururi călători.” * Dar să nu-i părăsim pe îngerii lui Voiculescu, atât de numeroși și așa de activi în poezia sa încât s-a vorbit – după cum am constatat – de îngerimea, îngerența poetu- lui. Cei mai mulți dintre criticii literari au salutat această tendință de a spiritualiza materia lirică, alții au găsit aici un exces de îngerism și de manierism. G. Călinescu a făcut în Istoria sa recensământul îngerilor și a depistat, într-un stil aproape umoristic, funcțiile acestor mesageri ai lui Dumnezeu în spațiul voiculescian. N-a fost ignorată prezența lor în poezie de viziunea religioasă a revistei „Gândirea”, unde Voiculescu, alături de mulți alți scriitori importanți (între ei se află și Blaga), a colaborat. Artistul Damian a ilustrat cu talent această autohtonizare a simbolurilor sacre cu dese- ne în manieră rafinat și programatic naive în care se vede cum îngerii prășesc, adună spice pe câmp, culeg flori, ca orice tânăr lucrător agricol. Adevărul este că îngerii apar încă de la început în versurile lui Voiculescu, așa cum am arătat mai înainte, iar urmele lor le întâlnim în toate volumele, EUGEN SIMION 14 ■ Numărul 5 (403) / 2021 în proporții și cu funcții diferite. Sigur este că, dincolo de dorința gândiriștilor de a împământeni ficțiunile divinității în peisaj românesc, se află un factor mai important, și anume viziunea autentic și profund reli- gioasă a poetului și decizia lui de a privi, astfel, lumea realului din perspectiva sacru- lui. Cu alte vorbe, omul ( huma , cum îi zice el) aspiră cu nesaț și cu o imensă durere spre divin și tot ceea ce face și tot ceea ce îl în- conjoară (lumea realului) este judecat în raport cu această aspirație fundamentală fără de care huma (omul) nu este decât un rob al materiei. De aceea îngerii mișună peste tot în alegoriile, parabolele poetului, ca simboluri, repet, ale sacrului și ale unei voințe încrâncenate de a căuta (un verb esențial în poezia lui Voiculescu) pe Dumnezeu și de a descoperi semnele crea- ției divine în lumea realului. Îngerii care coboară pe pământ dovedesc că Dumnezeu a auzit ruga robului său cre- dincios. Acesta îi caută peste tot, chiar și în cer, atunci când nu-i află pe pământ. Imaginarul său este foarte liber și productiv la acest punct. Îngerii veghează, de pildă, ușile cerului. Uneori, comportamentul lor este de tot profan: încing o sfântă horă , alte- ori coboară pe pământ și participă la bătă- liile de pe Valea Buzăului, în Primul Război Mondial ( Din Ţara Zimbrului ). În Poeme cu îngeri , ei circulă în chip curent ca niște trimiși ai divinității la solicitarea, bineînțe- les, a poetului mistic. Altădată, el caută o odaie misterioasă și, întâmpinat de trei în- geri (gardieni), când ajunge în odaie, al patrulea înger are chipul unei fete bălaie care-i întinde mâna și moare. Parabolă înci- frată. Două versuri enigmatice („Doamne, ce cătușă / ne mai desparte”) ne pun în di- ficultate. Imaginația cititorului este lăsată să găsească, singură, morala fabulei ( Îngerul din odaie ). Fabula din Înger amânat este și mai încifrată: decor sumbru, sunete de clopote („clopotele minții”), Noaptea (cu majusculă) ca o fiară, vântul duhurilor care nu încetează să bată, vis terorizant (cădere într-o groapă cu viermi) și, la finalul acestui coșmar, hotărârea celui care trece prin el de a se întoarce la condiția lui profană, pămân- tească (de carne , scrie autorul), amânând pentru mai târziu „alba îngerețe” (termenul apare în acest poem plin de tenebre și de vise înghițite de prădătoarea moarte – Noaptea care, într-o transcriere antropomorfică, „se lasă pe labe” și „mârâie spre stele”). Accesul spre lumină (divinitate) este, astfel, eșuat. Poetul renunță pentru moment la visul de înălțare spre cer, rămânând la condiția sa umană: „Nu te mai faci înger, cum râvneai odată Ajungi iar pământ și te faci iar apă”. „Vrerea” îi este potrivnică și nu-i rămâne decât să aștepte Moartea (din nou cu majus- culă, ca și Vrerea și atâtea alte noțiuni abs- tracte ce intervin în discursul liric) să-i deschidă „calea învierii”. Mod figurat (și exagerat) de a închide, nu de a deschide calea poeziei, încolțită din toate părțile de aceste abstracțiuni/concepte la care medi- tează Voiculescu. Un stil și, totodată, un mod nesigur de a asigura armătura filosofică a poemului. Cât de relevant? Numai calita- tea meditației și puterea autorului de a figura liric, în fiecare poem în parte, ne pot spune. Să reținem, deocamdată, că Noaptea este învingătoare în acest divan al sufletului obsedat de dumnezeire, iar Vrerea nu are, notează în stilul brutal concretizant pe care îl cunoaștem deja, „oase grele” și „închietu- ră” slabă ca „Îngerirea” (ca să sporim limbajul inițiatic, sacralizant al lui Voiculescu). Există și un înger al durerii, pururi „încă- tușat de pământ”. Glasul lui nu ajunge la Dumnezeu. În ochii lui lucește, neînțeleasă, lumina („somnul lui izbăvitor”). Lumina Vasile Voiculescu (I) Numărul 5 (403) / 2021 ■ 15 durerii, întruchiparea nostalgiei de divin. Milos, Dumnezeu trimite peste ea, la miezul nopții, pe marii îngeri , ca s-o proslăvească. Încă un semn că suferința este calea spre mântuire a omului credincios. Voiculescu reia în sute, dacă nu mii de versuri această alegorie la care participă mai toate elemen- tele universului material. Iată ce veșminte îmbracă îngerul durerii în poemul pe care tocmai îl discutăm: „Ea nu știe... Dar când somnul o doboară, În miezul nopții și-al tăcerii, Marii îngeri pe pământ coboară Și se pleacă de sărută picioarele durerii.” În locul îngerului apare, în nesfârșita spovedanie ce este lirica lui Voiculescu, „înainte-mărgătorul” care veghează peste ape și orientează, ca un dispecer, sufletul rătăcitor care caută mântuirea și n-o află sau n-a aflat-o încă ( Botezul ). Este transpus, în aceste versuri confesive, un mit biblic cunoscut: „Nu știu în piscul sterp, de unde țâșnești, nici cine te-a suit, Nici cine-alături cu scânteia te-a pus în cremenea pustie, Și-apoi te stoarce și te-mpinge pe praguri, nezăgăzuit, Ca iar din șesuri să te-nalțe în munți, așa de-o veșnicie...” „Nu-ntreb ce țări vei mai străbate călătorind astfel mereu, Nu-ți număr morile pe țărmuri și dacă marea e aproape,