PROTOCOALELE K OGA I ONULUI – teze şi ipoteze – despre aşa numindu-l unii HOLOCAUSTUL DIN ROMÂNIA ISBN 973–9132–75–7 PROTOCOALELE KOGAIONULUI – teze şi ipoteze – consemnate şi autentificate de ION COJA pentru a se înţelege şi evalua corect Contenciosul Româno-Evreiesc, inclusiv – aşa numindu-l unii – HOLOCAUSTUL DIN ROMÂNIA Uniunea Vatra Românească Editura Ţara Noastră Bucureşti, 2004 Va veni o vreme în care poporul acesta, acum bătut de Dumnezeu pentru neascul tare şi pentru împotrivirea faţă de tot ce este bun, faţă de tot ceea ce el însuşi a fost cândva, în mod sigur va recunoaşte venirea lui Dumnezeu pe pământ, pe care ei n-au putut şi nici nu au vrut s-o primească. Pentru că un lucru e foarte sigur: şi evreii se vor creştina până la sfârşit. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului Luând notă de faptul că personalităţi evreieşti, impor tante şi reprezentative pentru evreimea mondială, au făcut în repetate rânduri declaraţii explicite prin care acuză autorităţile româneşti, pe români, de genocid, de uciderea a sute de mii de evrei în perioada 1939-1944, Înţelegând astfel că aceste acuzaţii reprezintă de-acum punctul de vedere oficial, al guvernului israelian şi al comuni tăţii evreieşti internaţionale, inclusiv al organizaţiei B’nai B’rith, Aflând că pe baza acestor acuzaţii, niciodată dovedite, sunt emise totuşi pretenţii la despăgubiri materiale imense, de zeci de miliarde de dolari, pe care ar urma ca românii să le plătească unor instituţii evreieşti care oricum nu au nici o legătură cu pretinsele victime ale Holocaustului din România, Conştientizând pericolul „de moarte“ pe care aceste acuzaţii şi pretenţii îl reprezintă pentru noi, românii, şi Resimţind cu indignare şi mâhnire postura de naţiune pe nedrept agresată în care ne pune astfel cu spatele la zid comunitatea evreiască internaţională, Ne vedem obligaţi şi îndreptăţiţi să renunţăm la menajamentele cu care noi, românii, am răspuns până acum la astfel de acuzaţii şi, ca act de legitimă apărare , Aducem la cunoştinţa tuturor următoarele teze şi ipoteze româneşti , Întreaga răspundere pentru cele înfăţişate mai jos revenind celor care, din ticăloşie sau nesăbuinţă, au inventat şi au mediatizat minciuna despre Holocaustul şi suferinţele cumplite ale evreilor din România : Holocaustul – între mitologie şi rigoarea juridică § 1 . Marea tragedie a Holocaustului anti-evreiesc, a Shoah-ului, este un fenomen istoric atipic, în care au fost implicate o mulţime de persoane, instituţii, guverne şi state, precum şi felurite idei, doctrine, teorii. Adevărul integral despre cei vinovaţi de această crimă oribilă trebuie stabilit ca atare, integral , oricât de dureros ar putea fi azi preţul adevărului, şi aceasta nu numai din nevoia de a face activă ideea de justiţie, dar şi pentru a se putea lua, pe plan mondial, măsurile potrivite care să ne asigure că în viitor omenirea nu va mai trece prin situaţii cât de cât asemănătoare. Considerăm, de asemenea, dată fiind gravitatea acuzaţiei, că în această situaţie nici o instanţă omenească nu poate decide vinovăţia cuiva fără a respecta întocmai regulile bunului simţ şi ale probaţiunii juridice, ştiinţifice . După păre rea noastră aceste reguli nu au fost întotdeauna respectate şi în mod deosebit nu au fost respectate de cei care, în ultimii ani, îi acuză pe români de genocid anti-semit, de holocaust! La fel, nu e corect nici să fie respinsă o acuzaţie fără examinarea senină şi imparţială a probelor şi a argumentelor invocate. Din perspectiva acestor principii, procesul Holocaustului , declanşat cu o întârziere greu de justificat, este departe de a se fi încheiat, departe de a fi ajuns la concluzii şi sentinţe definitive şi incontestabile în ceea ce priveşte vinovăţia şi dimensiunile vinovăţiei celor implicaţi în evenimentele istorice atât de tragice care au constituit contextul şi substanţa fenomenului numit Holocaustul din anii 1939-1945. Înainte de a face din Holocaust un capitol din istoria ultimului secol, ba chiar un capitol din mitologia modernă, Holocaustul trebuia cercetat strict juridic, din perspectiva dreptului penal şi civil, pentru a stabili, în primul rând la nivelul individului, gradul de implicare şi de vinovăţie a fiecăruia, pentru a-i identifica în persoană atât pe criminali, cât şi victimele Deşi este regretabil de târziu, totuşi încă nu este prea târziu ca acest mod de abordare să fie cu prioritate practicat, cât încă mai trăiesc martori importanţi ai acelor evenimente. Un astfel de martor este bunăoară regele Mihai I al României, care a fost şeful statului român în perioada 1940-1947 şi care, după câte ştim, nu a fost deranjat până acum de nici unul dintre cei care acuză guvernarea României din acei ani de uciderea a sute de mii de evrei. Sunt o mulţime de întrebări la care răspunsul lămuritor poate veni azi numai de la fostul rege. În plus, regele Mihai a avut anumite răspunderi oficiale în acea perioadă care îl fac răspunzător, în mod solidar cu mareşalul Antonescu, pentru o serie întreagă de abuzuri şi vexaţii anti-evreieşti, aceasta, fireşte, dacă acuzaţiile aduse de activiştii Holocaustului la adresa românilor se vor dovedi adevărate. Ni se pare suspect faptul că aceste acuzaţii ocolesc persoana regelui Mihai. Fără voia noastră ne încearcă impresia, ne paşte gândul că aceste acuzaţii la adresa fostului rege nu vor fi pronunţate atâta vreme cât regele Mihai mai este în viaţă şi se poate apăra. Considerăm – cu valoare de principiu – că pretenţiile materiale pe care le formulează „partea“ evreiască, în frunte cu Elie Wiesel şi alţii eiusdem farinae , ne obligă să simplificăm radical perspectiva noastră asupra Holocaustului, să abandonăm percepţia morală şi emoţională a Holocaustului şi să reducem în mod automat problematica Holocaustului la un proces de daune , ale cărui reguli de desfăşurare nu pot fi altele decât cele cunoscute, respectând întocmai procedurile juridice practicate pretutindeni în lumea civilizată. Conform acestei proceduri, înainte de a formula pretenţii de daune materiale, autorităţile în cauză sunt obligate să prezinte actele care dovedesc realitatea şi identitatea atât a victimelor, cât şi a asasinilor. Nota bene: nu este sarcina istoricilor, ci a juriştilor să examineze actele şi dovezile prezentate de reclamanţi, de petenţi. Fără a prezenta actele şi probele cerute de practica judiciară în asemenea cazuri, pretenţiile la daune materiale sunt nule şi neavenite. Subliniem de la bun început că reclamanţii („partea evreiască“) nici până azi nu au putut prezenta o listă cu numele victimelor Holocaustului din România, aceasta în condiţiile în care toată arhiva comunităţii evreieşti din România acelor ani a fost transportată în Israel şi este inaccesibilă pentru istorici, inclusiv pentru istoricii evrei cinstiţi Nu putem, în momentul de faţă, decât să tragem o singură concluzie: actele şi documentele din arhiva Comunităţii Evreieşti din România contrazic teza Holocaustului şi contravin pretenţiilor materiale formulate de anumite cercuri evreieşti, motiv pentru care accesul la această arhivă este practic interzis Dar trebuie spus că acest motiv – interesul de a ascunde adevărul, dezonorează autorităţile evreieşti, însuşi statul Israel, întreaga comunitate evreiască, pe care le decade din dreptul de a ne mai acuza de Holocaust! Este o mare nedreptate, propriu-zis o abjecţie, să acuzi pe cineva de crima cea mai odioasă şi totodată să ascunzi cu bună ştiinţă probele nevinovăţiei celui acuzat . Numai în felul acesta poate fi interpretată strădania penibilă a „adversarilor“ noştri de a împiedica cu orice preţ, inclusiv cu preţul dezonoarei, accesul la arhivele în care noi sperăm să găsim dovezile nevinovăţiei noastre! Probele nevinovăţiei părinţilor noştri! Adăugăm celor de mai sus „detaliul“, mereu uitat, că nici cadavrele celor 400.000 de victime mereu invocate nu au fost găsite. Deşi nu s-a găsit după război nici o groapă comună cu cadavre de evrei ucişi de români şi nici vreo instalaţie menită să facă dispărute cele patru sute de mii de cadavre, istoricii holocaustizanţi nu catadixesc să explice de ce nu se găseşte nici o urmă materială a hecatombei umane care a produs 400.000 de victime, de cadavre. Aşadar, nu cunoaştem nici numele victime lor, şi nu au fost găsite nici cadavrele! Singurul lucru care se cunoaşte este mărimea astronomică a daunelor şi a pretenţiilor. O mai spunem o dată: conform normelor juridice, cei ce pretind daune trebuie să producă dovada săvârşirii faptelor incriminate . Fără certificate de deces, fără cadavrele celor ucişi şi fără a se şti măcar numele victimelor şi al asasinilor nimeni nu poate lua în serios pretenţiile evreieşti la despăgubiri! Procedura juridică este incompletă şi total neconcludentă Menţionăm că în Basarabia şi Bucovina au fost totuşi găsite gropi comune, cu oameni ucişi în perioada 1940-1944. Numai că victimele erau români, victime ale unor asasinate în masă comise, o parte din ele, de concetăţeni evrei! Când evreii au fost într-adevăr victime, ale ocupanţilor unguri, horthyşti, în Nord-Vestul Transilvaniei, la Sărmaş şi alte localităţi, cadavrele lor au fost găsite şi identificate, la fel şi asa - sinii! Şi a fost vorba de numai câteva sute de evrei, nu sute de mii de evrei! Repetăm: din cele patru sute de mii de evrei despre care se afirmă că au fost ucişi de români, numărul cada vrelor identificate nu reprezintă nici măcar 1 (unu) la mie! Evrei vinovaţi de Holocaust? § 2 . Lista celor vinovaţi sau suspecţi de a fi vinovaţi de tragedia evreilor ucişi fără altă vină decât aceea că erau evrei, lista celor vinovaţi de cumplitul genocid care a vizat neamul evreiesc, este azi departe de a fi completă. Această listă nici nu poate fi completă şi, deci, însuşi procesul Holocaustului nu-şi va produce toate efectele aşteptate, atâta vreme cât de pe această listă vor lipsi în continuare evreii (persoane, instituţii, doctrine) care, într-un fel sau altul, au făcut posibilă existenţa, ascensiunea politică şi consolidarea la putere a lui Hitler şi a nazismului, însăşi strategia şi derularea Holocaustului. Înţe legem, este probabil cel mai trist paradox din istorie faptul că Hitler, el însuşi parţial evreu, a ajuns la putere şi şi-a consolidat controlul asupra statului şi poporului german cu ajutorul, prin tre alţii, al unor evrei. Dar atâta timp cât cu privire la acest aspect al vinovăţiei evreieşti nu este exprimat un punct de vedere al statului Israel şi al comunităţii evreieşti mondiale, al celor care azi administrează şi valorifică în toate planurile moştenirea Holocaustului, noi, românii, nu putem accepta ca un asemenea punct de vedere să fie exprimat cu privire la vinovăţia românilor . Românii, ca popor şi ca stat, nu au avut nimic de câştigat, ci numai de pierdut şi au avut imens de pierdut, de pe urma instaurării nazismului în Germania şi a declanşării celui de-al II-lea Război Mondial. Ca stat victimă a sinistrei colaborări nazisto-comuniste materializată prin pactul Molotov-Ribbentrop, România este îndreptăţită să incrimineze ea toţi factorii, inclusiv pe cei evreieşti, care au lucrat în sprijinul nazismului, şi să ceară recunoaşterea publică a acestei vinovăţii, a marilor prejudicii ce i s-au adus în acest fel A sosit momentul – imposibil de amânat la nesfârşit, ca sionismul, evreimea în general, să- şi asume răspunderea, atâta câtă este, pentru contribuţia evreiască la instaurarea nazismului în Germania , răspunderea – fireşte, parţială, atâta câtă este, pentru tot ce a urmat, răspunderea evreiască pentru tragedia în care au fost târîte popoarele Europei, inclusiv poporul român, şi în primul rând poporul evreu . Înţelegem cât e de greu pentru evrei să plătească acest preţ al adevărului, dar dacă evreii nu sunt capabili să-i identifice, dintre fiii Israelului, pe cei vinovaţi de suferinţele lui Israel, le va fi greu evreilor să le ceară altora, altor popoare, să-şi indentifice criminalii, să-şi recunoască vinovăţia faţă de evrei. Aşadar, a sosit momentul ca oficialităţile evreieşti (din Israel şi dias poră) să pună la stâlpul infamiei pe evreii (persoane, instituţii, doctrine) care au sprijinit şi au salutat venirea la putere a lui Hitler, i-au aprobat şi justificat ideologia şi au colaborat cu regimul său chiar şi atunci când lagărele de exterminare începuseră „să producă“ din plin! (Printre alte surse de informaţii asupra chestiunii, a se vedea scrierile evreilor Israel Shahak, Norman Finkelstein, Roger Garaudy.) În mediile interesate şi cât de cât informate asupra celor petrecute în anii aceia, circulă teorii şi teze care leagă chiar derularea Holocaustului de o complicitate evreiască, a unor evrei, a unor lideri evrei, a unor interese evreieşti . Este exclus ca liderii evrei de azi să nu cunoască aceste teze, care incriminează în modul cel mai sever cu putinţă. Opinia publică aşteaptă o dezminţire categorică şi bine argumentată din partea evreimii, a celor în drept, dar şi datori s-o facă, prin care să se pună capăt acelor speculaţii care dau Holocaustului o dimensiune încă şi mai odioasă decât cea reală. Probabil reală!... Avem în vedere pe cei care leagă desfăşurarea Holocaus tului de teoriile rasiste la care au aderat mulţi lideri de con ştiinţă evrei, chiar înainte de instalarea la putere a nazismului, teorii potrivit cărora omul trebuie să intervină pentru îndepărtarea din viaţă sau de la procreaţie a exemplarelor umane tarate, biologic nereuşite. Nici un popor nu duce lipsă de asemenea „rebuturi“ umane. Viaţa de ghetou a dus şi la apariţia unui mare număr de evrei degeneraţi, a unor „evrei de calitate inferioară“. Ipoteză prezentată de BBC, cu ani în urmă şi aparţinând unui istoric englez, potrivit căruia lagărele naziste de concentrare şi exterminare i-au „selectat“ îndeosebi pe evreii care nu corespundeau unor parametri antropometrici anumiţi. Semnul de recunoaştere a acestor evrei de calitate inferioară se pare că a fost în primul rând sărăcia, neputinţa de a accede la un standard de viaţă cât de cât civilizat. Oricum, este bine cunoscut faptul că atunci când Hitler le-a cerut evreilor să părăsească Germania, nu toţi evreii au putut şi au avut unde să plece. Se pare că liderii comunităţii evreieşti au fost cei care au decis, prin liste înaintate oficialităţilor germane, care evrei urmau să plece din Germania, salvându-se astfel, şi care evrei rămâneau în Germania, pentru a umple lagărele de exterminare ! Ceva similar s-a petrecut şi în Basarabia. Cu puţin înainte de declanşarea războiului au părăsit Basarabia zeci de familii de evrei bogaţi, informaţi asupra faptului că urmează a se petrece în Basarabia evenimente grave, scăpate de sub controlul legilor. La fel cum, în aceiaşi ani, plecarea în Palestina salvatoare nu era accesibilă tuturor evreilor din România, ci se făcea după anumite criterii, inclusiv criterii biologice: tinereţe, înzestrare fizică şi intelectuală, stare de sănă tate perfectă etc., astfel că mulţi evrei au fost consideraţi nedemni de a păşi pe pământul făgăduit de Dumnezeu evreilor. Dar nu chiar tuturor evreilor! Surse orale evreieşti acreditează ideea că printre evrei este destul de bine cunoscută această cutremurătoare dimensiune a Holocaustului! Numai că interdicţia de a comenta în public această stupefiantă eventualitate este absolută pentru evrei. Cât priveşte teza (ipoteza) istoricului englez, acesta şi-a prezentat-o sub forma unei piese de teatru care, a doua zi după premieră, a fost interzisă de cenzura britanică, gest care nu se mai petrecuse de câteva secole în Anglia. În motivaţia intervenţiei, organele de cenzură au afirmat că nu pun în discuţie interpretarea dată Holocaustului, asupra căreia numai specialiştii se pot pronunţa, ci iau în consideraţie sensibilitatea celor care au suferit în Holocaust şi pe care îi va răni prea dure ros teza autorului. Din păcate, nici până azi specialiştii, în pri mul rând specialiştii evrei în istoria Holocaustului, nu au dat un răspuns cumplitelor acuzaţii formulate de autorul englez, al că rui text şi ale cărui argumente au rămas necunoscute, au fost scoase din circuitul public al informaţiilor. Considerăm că este de datoria istoricilor holocaustizanţi să pună în discuţie publică această teză, să repare astfel abuzul cenzurii britanice. Căci sensibilitate nu au numai victimele holocaustului, ci au şi victimele unor acuzaţii nedrepte şi mincinoase de parti cipare la Holocaust! Iar victimele acestor acuzaţii sunt mult mai multe decât victimele presupuse ale Holocaustului. „ Evreii sionişti poartă o parte din vina Holocaustului“ § 3 . Examinarea integrală , repet: integrală a Holocaustu lui, a tuturor faptelor şi ipotezelor pe care teza Holocaustului le include şi le presupune, ne obligă să dăm atenţie şi informaţiei că însăşi deportarea evreilor în lagărele de concentrare s-a făcut, de (cele mai) multe ori, în conformitate cu liste alcătuite de liderii comunităţilor evreieşti! Nu toţi evreii din spaţiul controlat de nazişti au gustat experienţa amară, deseori atât de tragică a deportării! Alegerea între evreii expuşi deportării şi evreii care rămâneau „acasă“ nu au făcut-o întotdeauna autorităţile, ci mai des oficialii evrei, liderii comunităţii evreieşti. Dacă e să-i dăm crezare rabinului-şef Moishe A. Friedman din Viena (vezi în Anexa nr. 6 interviul publicat în „Zur Zeit“, nr. 48/03 şi reprodus în „Puncte cardinale“, nr. 1-2 (157-158) din 2004), a mai funcţionat la acea vreme şi un criteriu religios, confesional, în „selectarea“ evreilor destinaţi deportării şi, foarte probabil, implicit exterminării! Nazismul dovedindu-se pentru unii evrei mumă, pentru alţii ciumă! Dovedindu-se o ocazie potrivită pentru a se găsi şi aplica soluţia finală unor divergenţe şi dispute religioase, din interiorul comunităţii mondiale evreieşti. O ipoteză care va fi să fie verificată cu cea mai mare atenţie, fiind binecunoscute din istorie ravagiile fanatismului religios, ale in toleranţei religioase, sectare. E timpul ca persoanele care administrează moştenirea Holocaustului, inclusiv beneficiile acesteia, să ne lămurească asupra acestui aspect: care au fost criteriile după care s-a condus comunitatea evreiască din Germania şi din alte ţări atunci când pe unii evrei liderii comunităţii i-au sortit lagă relor de concentrare, iar pe alţi evrei i-au ajutat să se salveze? Cât sunt de corecte şi de ce nu ar fi corecte acuzele pe care mulţi evrei, extrem de credibili, le aduc mişcării sioniste şi unor lideri evrei, inclusiv acuzaţia de a fi participat la Holocaust de aceeaşi parte a baricadei cu regimul hitlerist? (Cf. declaraţia rabinului Moishe A. Friedman: „ Evreii sionişti poartă o parte din vina Holocaustului şi dăunează extrem de mult evreimii credincioase (s.n.) din întreaga lume . (...) Atât bolşevicii cât şi sioniştii nu aparţin în nici un caz, ca oameni fără credinţă, poporului evreu. Evreimea strict tradiţionalistă a fost mereu (s.n.) urmărită de cele două grupări.“ ) În mod deosebit atragem atenţia asupra declaraţiei că în Austria „ până în 1938 mulţi evrei credincioşi s-au separat din motive religioase (s.n.) de acea Comunitate de cult israelită (J.K.G.) care a colaborat cu autorităţile naţional-socialiste (s.n.) şi din rândurile căreia câteva mii de funcţionari au supravieţuit fără nici o problemă celui de-al doilea război mondial, prin colaboraţionismul lor. Adolf Hitler personal a dat ordinul de menţinere a J.K.G., spre deosebire de toate celelalte comunităţi de cult . (s.n.) (...) Lui Adolf Hitler îi datorează această Comunitate de cult israelită privilegiul, pe care nu-l are nici o biserică creştină, de a-şi lăsa neachitate contribuţiile de membru.“ Devine astfel de domeniul evidenţei că liderii evreimii mondiale, implicaţi în administrarea moştenirii Holoca us tului, au multe de ascuns, se feresc să facă cunoscute toate aspectele legate de tragicul eveniment, escamotează şi ocultează integral chestiunea vinovăţiei unor evrei, a unor instituţii evreieşti, în iniţierea şi desfăşurarea Holocaustului În aceste condiţii nu putem purta o discuţie sinceră şi serioasă pe tema vinovăţiei românilor faţă de evrei! Partea românească şi-a dovedit în mai multe rânduri buna credinţă, seriozitatea şi sinceritatea, disponibilitatea de a-i identifica pe vinovaţi şi de a-şi asuma răspunderea celor petrecute. E timpul să se producă şi reacţia de reciprocitate din partea evreilor. Astfel, cei care acuză regimul lui Ion Antonescu de politică criminală faţă de evrei, de declanşarea unui genocid antievreiesc, a unui Holocaust care a produs sute de mii de victime printre evrei, au obligaţia elementară să dea o explicaţie faptului că liderii comunităţii evreieşti din România şi în primul rând liderii evreilor sionişti din România au avut tot timpul excelente relaţii cu guvernul Antonescu, cu însuşi mareşalul Antonescu . Dacă regimul Antonescu a produs sute de mii de victime evreieşti, atunci atitudinea unor lideri evrei ca Filderman, Şafran, Benvenisti, Zissu, Gingold şi mulţi alţii trebuie corect încadrată moral şi juridic ca act de complicitate la Holocaust, complicitate cu asasinii propriului neam, ca act de trădare a intereselor evreieşti fundamentale. Sunt de neînţeles onorurile de care aceşti lideri evrei s-au bucurat după 1945, din partea comunităţii evreieşti mondiale, a însuşi statului Israel, în condiţiile în care aceşti evrei au avut excelente relaţii cu guvernanţii mareşalului Antonescu, iar aceştia sunt acuzaţi ca asasini a sute de mii de evrei! „ Stalin a omorît mai mulţi evrei decât Hitler“ § 4 . Este şi mai greu de înţeles şi cu totul inacceptabil efortul pe care îl fac cei ce administrează în mod oficial moş tenirea Holocaustului pentru a ascunde „contribuţia“ sovietică la tragedia neamului evreiesc. Atât în anii războiului (1939-1945), cât şi în alte perioade ale existenţei URSS-ului, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi în mod deosebit I.V. Stalin a dezlănţuit aprige persecuţii asupra evreilor, în buna tradiţie a po gromurilor din Rusia taristă. Înşişi supravieţuitorii Auschwitz-ului eliberat de trupele sovietice în primăvara lui 1945 au fost, o parte dintre ei, în număr de circa 150.000, de portaţi în URSS şi acolo li s-a pierdut urma... Este însă o certitudine aceea că printre cei care au conceput, iniţiat şi executat aceste oribile represalii anti-evreieşti s-au numărat şi importanţi lideri sovietici comunişti de naţionalitate evreiască, împrejurare care, probabil, explică şi ea reţinerea oficialităţilor evreieşti de a cerceta acest subiect. Din fericire, o serie de publicişti şi scriitori evrei, oneşti şi cu teamă de Dumnezeu, nu s- au sfiit să spună adevărul despre dimensiunile apocaliptice ale Holoca ustului evreilor din URSS. După unii autori evrei, Stalin a omorît mai mulţi evrei decât Hitler În această ordine de idei ne punem câteva întrebări care nu pot să rămână fără un răspuns limpede: – unde a ajuns arhiva lagărelor naziste de concentrare şi exterminare, în special cea de la Auschwitz? – de ce nu se pune această arhivă la dispoziţia cerce tă to rilor? – de ce deţinătorii acestor arhive nu sunt demascaţi ca tăinuitori ai adevărului şi astfel complici la asasinatele naziste? După informaţii uşor de verificat, arhivele de la Auschwitz se află în posesia Rusiei. Mai mult, informaţii puse în circulaţie după 1990 şi până acum de nimeni contestate şi dezminţite, susţin că Moscova „ameninţă“ cu publicarea acestor arhive, din care ar rezulta cu totul alte cifre privind numărul real al victimelor Holocaustului. Pe cine şantajează Moscova în acest fel nu este greu de înţeles. De aceea credem că Israelul şi comunitatea internaţională, guvernele lumii, însăşi ONU, au datoria morală de a face toate demersurile pentru a pune la dispoziţia publicului toate arhivele produse de lagărele de concentrare din anii celui de al doilea război mondial . Asemenea lagăre, precum se ştie, au existat în ambele tabere ale beligeranţilor, ceea ce impune o transparenţă deplină în reconstituirea faptelor şi stărilor din acei ani. Raportată la România, contribuţia URSS la holocaustul antievreiesc, corect evaluată, va fi să demonstreze, probabil, că o bună parte dintre evreii contabilizaţi ca victime ale regimului Antonescu sunt evrei care s-au refugiat în URSS sau au fost siliţi de autorităţile sovietice să părăsească teritoriul românesc. Ce s-a întâmplat după aceea cu aceşti evrei, de cetăţenie română, care au ales sau li s-a impus cetăţenia sovietică, este o chestiune care nu mai cade în răspunderea românilor. Ne declarăm dezgustul faţă de oportunismul „istoricilor“ evrei care încearcă să pună în seama românilor crimele săvârşite de puterea sovietică, spre a nu supăra marea putere rusească Şi punem întrebarea: de ce la Muzeul Holocaustului de la Washington şi în alte incinte similare nu apare nici o menţiune despre evreii exterminaţi în URSS? Omenia românilor faţă de prizonieri § 5 . În această ordine de idei, ni se pare obligatoriu ca situaţia evreilor pe care autorităţile româneşti i-au deportat în Transnistria să fie judecată şi apreciată prin comparaţie cu si tuaţia românilor care, în aceeaşi perioadă, au avut parte de o soartă asemănătoare. Ne referim la româniii din Ungaria, în mod deosebit la cei din Transilvania de Nord-Vest, cedată în august 1940 statului ungar prin Diktatul nazist de la Viena. De asemenea, îi avem în vedere pe românii care au gustat din „omenia“ sovietică, în Siberia sau la Vorkuta mai ales, fie ca prizonieri de război, fie ca populaţie civilă dislocată şi deportată din Bucovina şi Basarabia în perioada iulie 1940-iunie 1941. Va trebui să se ia în calcul, pentru comparaţie, şi soarta pe care au avut-o în România prizonierii de război aliaţi (sovietici, englezi şi americani), de la care ne-au rămas numai mărturii pozitive, de recunoştinţă pentru tratamentul de care au avut parte, tratament literalmente fără pereche de umanitar, de omenos. Numai aşa, într- un tablou complet , cu toate datele pe masă, putem să apreciem omenia sau lipsa de omenie a românilor, făcând un calcul global şi comparativ al situaţiilor în care, în acei ani, românii au fost victime nevinovate, ale unor abuzuri şi nedreptăţi criminale, sau au produs ei abuzuri asupra unor victime nevinovate. Considerăm că încă nu este prea târziu pentru a se efectua un studiu comparativ între statele lumii angajate în cel de al II-lea Război Mondial cu privire la felul cum s-au comportat cu populaţia civilă în zonele de ocupaţie şi cu prizonierii de război. Disponibilitatea românilor de a aduce azi reparaţii morale şi materiale celor pe care, în mod nedrept, i-au făcut să sufere nu poate funcţiona decât în paralel, în reciprocitate cu disponibilitatea de a da socoteală de faptele proprii a celor ce au făcut din români victime nevinovate în aceeaşi perioadă, în anii celui de al II-lea Război Mondial. Atragem în mod deosebit atenţia asupra omeniei singulare, excepţionale, rar sau nemaiîntâlnită la alţii în timpul celui de al II-lea Război Mondial, a omeniei cu care românii i-au tratat pe prizonierii de război ori s-au comportat ca armată de ocupaţie. Ca români, dar şi ca oameni, istoricii noştri se fac vinovaţi de ignorarea acestui subiect, de totalul dezinteres arătat unei ipostaze omeneşti deosebit de onorantă pentru însăşi speţa umană. Ar merita dezvăluit şi cercetat însuşi faptul că s-au găsit în România activişti comunişti, activişti şi profesionişti ai minciunii, mulţi dintre ei evrei comunişti, care au decis că trebuie ascunsă această dimensiune a prestaţiei româneşti în istorie: românii ca armată de ocupaţie, în URSS, Ungaria şi Ceho slovacia şi românii ca gazde ale unor importante contingente de prizonieri de război. Cităm în acest sens consemnul după care aviatorii anglo-americani acţionau atunci când erau nevoiţi să se salveze prin paraşutare: să facă tot posibilul să cadă prizonieri la români, nu la germani! Era bine cunoscut la Londra şi Washington modul civilizat şi omenos în care românii, dintotdeauna, îşi tratează prizonierii. E greu de imaginat de ce românii ar fi avut un comportament diametral opus faţă de evreii strămutaţi în Transnistria, dedându-se la crime dintre cele mai înfiorătoare, crime pentru care nu avem altă dovadă decât relatarea unor indivizi exaltaţi, marcaţi de un discernămînt precar, ale căror depoziţii în mod vizibil nu au calitatea de mărturie juridic valabilă. Este trist şi deprimant să constaţi că guvernul american, Senatul şi Congresul SUA, nici până azi nu s-au învrednicit să rostească cuvenitul cuvînt de mulţumire şi recunoştinţă faţă de poporul român, faţă de însuşi Ion Antonescu, pentru condiţiile de prizonierat pe care le-au avut în România cei aproximativ 1000 de aviatori americani şi britanici. În schimb, aceleaşi au torităţi americane îl judecă cu toată asprimea pe Ion Antonescu şi implicit poporul român pentru fapte şi crime nici până azi dovedite că s-au petrecut! Este şi mai deprimant să citeşti literatura, recent conce pu tă de mercenari ai scrisului, despre închipuite suferinţe evreieşti pricinuite de români în Transnistria. O sub-literatură angajată în strategia neruşinată a vânătorilor de daune şi despăgubiri de pe urma unui Holocaust inventat ! Vreme de 50 de ani, cât timp martorii – în primul rând evrei, erau în viaţă şi puteau să confirme sau să infirme, nici unul dintre numeroşii şi talentaţii scriitori evrei din România sau plecaţi din România nu au scris despre Transnistria ca despre un tărâm al sălbăticiei şi neomeniei româneşti! Şi nu au acuzat nici autorităţile româneşti de genocid, de holocaust! Abia în ultimii ani, pe urmele lui Elie Wiesel, care i-a acuzat pe români chiar şi de crimele săvârşite de autorităţile de la Budapesta, au apărut câteva cărţi penibile, mincinoase, care profită de dispariţia cvasi-totală a unor martori autentici ai acelor ani. Dar chiar şi aceste cărţi – căci există şi-n minciună o limită, aş numi-o instinctivă – citite atent, dezvăluie, fără voia autorilor, că dimensiunile celor petrecute în Transnistria nu justifică nicicum ideea de genocid, de holocaust, şi mai ales nu justifică cifrele apocaliptice puse în circulaţie de propaganda holocaustizantă. Săpun din trupul evreilor exterminaţi... § 6 . Consemnăm, cu jena cuvenită, mărturiile făcute de persoane aparent onorabile, în frunte cu Simon Wissenthall, despre săpunul pe care germanii nazişti l-au fabricat folosind ca materie primă organică trupurile evreilor deportaţi şi ucişi. Bes tialitatea umană, dovedea astfel că a depăşit toate limitele ima ginabile. O crimă mai demenţială nu se mai produsese în istoria lumii! O bat jocură mai cutremurătoare la adresa fiinţei umane şi a numelui de om era imposibil de conceput! Această idee, fără pereche de cinică în toată istoria lumii, de a transforma corpul omenesc în săpun, face serie cu isprava acelor nemţi care şi-au confecţionat abajururi pentru lampadare şi veioze din pielea unor semeni, a unor oameni, a unor evrei! Există o litera tură şi o filmografie pe acest subiect! Ca şi pe seama evreilor pe care românii i-au ucis în ianuarie 1941 şi i-au atârnat la Abator în cârlige. Încă nu s-a făcut literatură, dar timp mai este, pornind de la relatarea unui „martor“ evreu care a văzut sau a aflat că în Basarabia ţăranii români ucideau evrei şi ungeau roţile căruţei cu sângele acestor evrei, ca să nu scârţâie! Relatarea aparţine lui Matatias Carp, care consemnează şi faptul că germanii, mai bine dotaţi tehnic decât românii, s-au priceput să exploateze „în sco puri industriale părul, dinţii şi grăsimea umană“. Maeştri ai acestor scenarii apocaliptice s-au dovedit scriitorii evrei Ilya Ehrenbourg şi Elie Wiesel. Scriitori, ce-i drept, de mâna a doua. Dar nici autori ca Saul Bellow nu s-au ruşinat să ia în serios asemenea fabulaţii, interesante numai sub aspect patologic! Pe la mijlocul anilor ’70, cineva a avut ideea, atât de anti-semită (sic!), de a supune unei analize bio-chimice săpunul evreiesc. Analiza a fost repetată la mai multe universităţi, cu acelaşi rezultat: nici urmă de ADN uman în vestitul săpun evreiesc! Din păcate, după aceste analize nu a apărut nici o dezminţire în presă , la televiziune sau în filmele de la Hollywood despre săpunul evreiesc! Azi, majoritatea oamenilor ştiu mai departe că persecuţia evreilor a atins şi acest prag, veritabil nec plus ultra al abjecţiei umane: să fabrici săpun din trupul adversarilor ucişi mişeleşte! La fel, lumea ştie mai departe despre obiectele confec ţionate din pielea evreilor ucişi în lagărele naziste, deşi încă din anii ’60 abajururile respective au fost retrase din muzee, ca şi bucăţile de săpun evreiesc, dar cu discreţie, lăsând să apese mai departe, asupra speţei umane, vina de a fi născut asemenea monştri precum germanii care au jupuit fiinţe omeneşti şi din pielea unor semeni şi-au confecţionat mănuşi, curele de ceas, abajururi şi câte altele! E greu să faci un comentariu potrivit acestor inepţii care frizează patologia cea mai tristă a comportamentului uman. Este însă greu de înţeles de ce evreii normali, cu discernământ moral, care în mod sigur alcătuiesc majoritatea printre evrei, nu reacţionează la aceste grosolane şi deşucheate diversiuni! Aceste scorneli infame se cuvenea a fi fost respinse încă de la bun început! Iar ele circulă şi azi, bântuie prin mintea unor oameni cinstiţi şi nevinovaţi, producând viziuni groteşti, apocaliptice, întru nimic adevărate. Acuzăm în acest caz de comportament aberant pe acti viştii Holocaustului deoarece: a – pe cei care au demonstrat că săpunul evreiesc nu este evreiesc îi acuză de anti- semitism; b – nu au făcut nimic pentru a mediatiza adevărul despre aşa-zisul săpun evreiesc, pentru a dezminţi „literatura“ publicistică lansată despre acest săpun; c – pe cei care încearcă să răspândească adevărul despre „săpunul evreiesc“ îi acuză de anti-semitism şi le blo chează accesul în mass-media. Comportament aberant, pe care omenirea nu are nici un motiv să-l suporte la nesfârşit! Comportament pentru care activiştii Holocaustului se cuvine să-şi ceară iertare de la întreaga omenire şi să-şi propună singuri sancţiunea potrivită! Participarea evreilor la Holocaustul roşu § 7 . Omenirea nu poate discuta şi condamna în mod instituţionalizat şi sistematic Holocaustul nazist anti-evreiesc fără a se pronunţa cu aceeaşi vehemenţă, cu aceeaşi energie şi cu aceeaşi logistică împotriva bolşevismului, a doctrinei dictaturii proletariatului, care, în numele luptei şi al urii de clasă, a mutilat istoria popoarelor din aşa-zisul lagăr socialist. Numărul victimelor pe care comunismul le-a pricinuit pe aproape toate continentele lumii depăşeşte, din păcate, toate „performanţele“ nazismului. Holocaustul „roşu“, conceput ca fenomen unitar, desemnează regimul politic cel mai criminal din istoria lumii, doctrina politică cu cele mai nefericite consecinţe în planul existenţei reale a popoarelor şi a indivizilor Raportându-ne la comunism, noi, românii, avem motive să ne considerăm una dintre victimele predilecte ale propagandei şi acţiunii bolşevice, comuniste. Fără a intra în detalii, afirmăm că în acelaşi timp românii au avut o contribuţie de jertfă voluntară dintre cele mai consistente pe frontul luptei şi al rezistenţei anti-comuniste. Dacă după succesul loviturii de stat bolşevice din 7 noiembrie 1917 încercările bolşevismului internaţional de a extinde spre Vest „revoluţia“ comunistă nu au reuşit, aceasta se datorează în primul rând clarviziunii ro mâneşti, deopotrivă a politicienilor români şi a soldaţilor români jerfitori în prima linie a frontului. Din păcate, puţini sunt istoricii care cunosc şi recunosc această participare românească la rezistenţa anti-comunistă. În schimb, este bine cunoscută şi de nimeni contestată participarea unor importanţi şi numeroşi factori evreieşti (persoane, organizaţii, doctrine) la naşterea mişcării comuniste şi mai ales la „victoria“ comunismului în Rusia şi în celelalte ţări socialiste. Felul cum s-a organizat societatea comunistă, modul în care noua ordine socială a afectat viaţa a sute de milioane de oameni, de cele mai multe ori pentru a le pricinui suferinţe şi nedreptăţi de o violenţă fără precedent în istorie, constituie un subiect care angajează vinovăţia criminală a mii de persoane.