Alexandra Dumitriu AL PATRULEA MAG ÎNCEPUT DE POVESTE Legenda celui de - al patrulea mag, poveste vie înscrisă în tăriile nemuririi, adusă pe firul vorbei până în zilele noastre, am auzit - o într - o seară de basm, undeva, între sui ş uri ş i coborâ ş uri, a colo unde înăl ţ imile sufletului se avântă spre Cer. La lumina focului lăuntric, cu glas de iubire, mesagerul cuvântului istorisea, iar noi, cei mul ţ i, ascultam, stând cu ochi de suflet deschi ş i, ca nimic să nu se piardă din în ş iruire — V ede ţ i voi, dra gii mei, ca să în ţ elegi un popor, trebuie să - i cuno ş ti strămo ş ii; ca să ne în ţ elegem ş i noi, unii pe al ţ ii ş i fiecare pe sine, trebuie să facem acela ş i lucru; pentru că în fiecare dintre noi, cei născu ţ i pe aceste meleaguri, există germenele mo ş tenirii str ăbune. Ce crede ţ i voi, că degeaba ne - am născut aici ş i nu altun deva, crede ţ i că totul e o întâmplare? Noi am venit să împlinim menirea acestui neam, fiecare în felul lui; să în ţ elegem ş i să ducem mai departe în ţ elepciunea ş i dragostea de oameni, de via ţ ă, a celor care, în străfunduri de istorie, au trăit aici — C are sunt cele mai vechi istorisiri despre noi? – se auzi o voce prea curioasă ca să mai poată a ş tepta — D in câte ş tiu eu, fără a fi istoric, ar fi legendele Olimpului; doar ş ti ţ i că Apollo, z eul Soarelui, al iubirii ş i vindecării ( ş i, vă rog, fi ţ i aten ţ i la aceste atribute) era considerat hiperborean, venit din mun ţ ii de peste Istru. Tot prin împrejurimi, la mare, căutau argo năutii lâna de aur. Vede ţ i voi, civiliza ţ ia hiperboreană este prem ergătoare chiar ş i Atlantide!; nu se ş tiu multe despre ea. Dar faptul că zeul Soarelui venea din mun ţ ii no ş tri spune ceva despre oamenii acestor tocuri; ALEXANDRA DUMITRII) AL PATRULEA MAG AL PATRULEA MAG ALEXANDRA DUMITRIU dacă mai adăugăm plăcu ţ ele de la Tărtăria ş i învă ţ ătura nemuririi lăsată de Zalmoxe poporului dac, ne ducem cu vechimea ş i cunoa ş - terea lor în străfunduri de timp. De unde veneau străbunii no ş tri? Nu se ş tie. Doar atât, că vechile cronici ş i izvoare orale îi men ţ io - nează aici, din totdea una, anina ţ i de mun ţ i ş i coborând până la Istru ş i la Marea cea Mare. De unde vin? Dacă am privi bolta cerească, poate sufletul ne - ar spune de unde vin... coborâtori din stele ş i din a ş tri... atât de neîn ţ ele ş i de cei din jur. Dar nu asta contează, ci: ce fe l de oameni erau? Asta trebuie să ş tim — E rau „cei mai cinsti ţ i ş i mai viteji dintre traci ” , răsună o voce dintre cei ce ascultau — D a, erau dacii un neam de oameni cura ţ i la suflet, dar aprigi la mânie, gata să întindă masa oricui, dar ş i să ridice sabia dacă vorbele erau ş irete, iar gândurile de pradă. Au avut luptele lor cu cei ce vroiau să le calce mi ş ele ş te pământul, dar n - au cotropit ş i n - au asuprit; ş i - au apărat doar vatra. Desigur că, în timp, s - a infiltrat răul ş i la ei – au apărut min - ciun a ş i trădarea; dar noi vorbim acum de pădure ş i nu de uscături; ş i, pe atunci, pădurea era verde ş i viguroasă, iar uscăturile pu ţ ine. Noi vrem să cunoa ş tem sufletul neamului. Ce vă vorbesc eu acum, nu sunt pove ş ti, ci mărturii scrise din pu ţ inele, mult p rea pu ţ inele, rămase. Nu - i curios? Aproape toate hrisoavele cronicarilor greci ş i romani despre daci, au dispărut. Unde, cum? Au dispărut, din jurnalele de război ale lui Traian, numai păr ţ ile referitoare la ei; din istorisirea medicului lui personal, au mai rămas doar câteva rânduri, care men ţ ionează că „dacii as - cultă de bunăvoie de conducătorii lor ş i astfel fac lucruri minunate ” . De bunăvoie?! Ei, dar care popor a mai ascultat astfel de conducă - tori, lui?! Fără silnicie, fără impunere, doar din dragos te ş i respect?! Gândi ţ i - vă! N - are rost să facem acum o în ş iruire a izvoarelor, ci să - i în ţ elegem pe daci — D e ce crede ţ i că au dispărut documentele ? — T eorii sunt multe, dar explica ţ ii clare nu s - au dat. Eu cred că Cineva de acolo Sus ne - a protejat. P arcă ar fi spus: „la mai sta ţ i voi a ş a deoparte, mai ne ş tiu ţ i, vede ţ i - vă de treburile ş i învă ţ ăturile voastre, căci va fi nevoie de ele la timpul potrivit ” Poate de aceea ne - a ş i încercat prin atâtea dureri ş i zbucium de luptă, ş i de dinafară, dar ş i di nlăuntru. Doar a ş a sclipe ş te, în cele din urmă, diamantul. Ei, dar să revenim la daci: de ce crede ţ i că vă vorbesc despre ei, despre felul lor de a fi ? — C a să - i cunoa ş tem ! — V ede ţ i însă, să nu vă împăuna ţ i cu ei! Nu asta trebuie să facem, ci, în ţ eie gându - i, avem datoria de a duce firul existen ţ ial al neamului mai departe. Cu cât strămo ş ii au fost mai hărui ţ i, cu atât sarcina noastră de a fi ca ei este mai grea. Asta să în ţ elege ţ i ş i asta să urmări ţ i ! — N e povesti ţ i despre Dromichete, sau despre Dec ebal ? — N u, nu despre ei vreau să vă povestesc. Ei sunt ca ni ş te lumini mari din istoria dacă, alături de Oroles, Deceneu, Burebista. Ei au ş tiut că mai importantă decât victoria fizică, pe câmpul de luptă, e victoria sufletului, au ş tiut să trans - form e înfrângeri în înăl ţ ări suflete ş ti; de aceea n - au impus regulile, ci le - au educat, ca ele să vină de la sine. Păcat că această învă - ţ ătură s - a pierdut la urma ş i, sau mai bine zis stă undeva, ascunsă. Eu vreau să vă vorbesc despre daci în genera!, a ş a ca neam. Cunoa ş te ţ i credin ţ a lor în Zalmox E. Î n vremuri de grea restri ş te, dar ş i la bucurii ş i cântări, ei înăl ţ au ochii ş i inima spre cer, aducând mul ţ umire ş i cerând ajutor. Sanctuarele lor, locurile lor sacre, erau deschise, n - aveau aco - peri ş , căci ei aveau credin ţ a că nimic nu trebuie să fie între ei ş i Cel din înalt. Credeau în nemurirea sufletului ş i - ş i iubeau Divinitatea într - un fel atât de adevărat, cum mul ţ i dintre noi, azi, nu reu ş im. Ei nu l - au adorat pe Zalmoxe făcându - i statui sau înăl ţ ându - i temple, ci l - au sim ţ it aproape ş i i - au închinat via ţ a prin faptele lor. Aveau învă ţ ătorii, în ţ elep ţ ii într - ale sufletului – preo ţ ii, dar mai ales „ktistaii ” , cum sunt pomeni ţ i în cronici, de exemplu cele de la Marea Moartă. Ktistaii, în vorba noastră de ac um călugări sau pustnici, trăiau în pe ş teri din vârfuri de mun ţ i, hrănindu - se mai mult cu fructe, miere, boabe de grâu; oamenii le mai aduceau uneori azime calde, iar ciobanii, lapte ş i brânză de oi. Despre ei, se spune că ş tiau vorba animalelor pădurii, a copacilor, a mun ţ ilor, în ţ elegeau ciripitul păsării; iar în nop ţ ile senine, când urmăreau mersul stelelor, ei descifrau spusa lor de dincolo de timp. Aveau ş coala firii ş i a înaltului. De acolo, de sus, înăl ţ au ei rugă pentru neam ş i ţ ară, ca ade - văru l ş i iubirea să fie stăpâne pe inimile oamenilor. Se spune că, prin ruga lor, multe primejdii au depărtat ş i multe suflete au alinat. Iar cei mai de seamă dintre ei, ce erau încerca ţ i în mod deose - bit, se duceau într - un loc anume, de învă ţ ătură înaltă, ş i primeau după aceea numele de „întemeietor ” – căci asta ş i erau – prin darul lor de dragoste puneau ei temelie trainică credin ţ ei unui neam. Ş i de la daci pornire, to ţ i ce ne sim ţ im cu inima urma ş i ai lor, suntem, a ş a cum spuneau ei, nemuritori. Dar să încep a spune povestea unuia dintre întemeietori – îl vom numi, ca să - l deslu ş im – Călugărul. Legenda î ş i începu în ş iruirea... picuri, picuri... mărgăritare pe firul trăirii străvechi. Ş i orele trecură grăbite, ascunzându - se în desaga nesă ţ ioasă a timp ului trecut. Cuvinte vii...străbunii printre noi... sunetele se stinseseră, dar ei erau încă acolo...în inimi ş i - n lucirea ochilor, umezi încă de preaplin de suflet. Clipa încremenise în strălucirea istoriei. O scânteie din adânc de vreme răzbătuse ş i acum lumina ş i ea calea destinelor, ca o unire peste veacuri. Ş i noi duceam în fiin ţ a noastră, sâmburele renăscut al mo ş te - nirii...fiecare în felul lui/dar to ţ i împreună. Î ntr - un târziu de noapte, pe când mă pierdusem în nemărginire, o picătură de cer prinse a coborî, apropiindu - s E. Î n fa ţ a ochilor ui - mi ţ i, începu a se deslu ş i... din ţ esătură de vis ş i dor... făptura Călu - gărului... din ce în ce mai aproape... cu mâna întinsă, chemând... ... Ş i eu l - am urmat în poveste... I R DARUL NEAMULUI DAC MESAJUL CERULUI Avea fie rbin ţ eală mare; un foc lăuntric îl năpădise ş i - l străbă - tea prin toate ungherele fiin ţ ei, nelăsând nimic necercetat, apoi răzbătea triumfător afară prin ochi, prin obraji, prin aburul răsuflării. II dureau toate ş i nimic. Oftă ş i se a ş eză mai bine în cul cu ş ul de piatră, acoperit cu blăni de oaie; trase pe el cojocul mi ţ os ş i se înveli a ş a, bine, de nu - mai ochii i se mai vedeau. Privi gura pe ş terii ş i - o zări în cea ţ ă. Asta e! Boala îl cuprinsese ş i nu voia să - l scape. Dar nu - i ni - mic, mai doarme pu ţ in să prindă puteri ş i - apoi o să se scoale să se frece cu zăpadă, mai dă o fugă prin pădurea de brazi ş i, uite - a ş a, învinge el mole ş eala care nu - i dă pace. Ş i somnul ăsta! Păi, el dormea numai câteva ore pe noapte, nicidecum ziua, dar acum...?! Asta e! Trupul n u mai e tânăr, chiar dacă sufletul zburdă prin mun ţ i. Zâmbi, ş tiind că are deja pletele cărunte ş i tot mai face dimine ţ ile baie în râu ş - apoi o trântă cu zăpada. Poate ar trebui să renun ţ e? Gândul îl străpunsese dureros. Nu, asta nu! Era o bucurie mare, contopirea cu albul, mai alb decât irealul, al zăpezii ce parcă îl a ş tepta... îl primea ş i - l cură ţ a de toate gân - durile, grijile ş i îndoielile sale. Pufoasă ş i tandră, îi intra în urechi, în păr, îl cuprindea cu totul, alintându - l. Câteodată, se tolănea în; ilb ş i stătea a ş a – un timp – privind profunzimea cerului, ce părea că - l absoarbe. Cer ş i Pământ! Nu sim ţ ea frig, ci o căldură interioară, blândă ca un început de vară ş i se lăsa purtat de ea, parcă spre începuturi. Când sim ţ ea, în cele din urmă, cum g erul îl trăgea de urechi, se ridica cât putea de sprinten ş i alerga spre pădurea de brazi, luându - se în joacă la trântă cu ei; plesniturile crengilor cu ace îl înviorau, de parcă i - ar fi dăruit câte ceva din ve ş nicia tinere ţ ii lor. Brazii erau prietenii lu i; de tulpina lor î ş i sprijinea inima când avea o durere, a lui sau mai ales a altora; venerabilii vegetali ve - gheau din înăl ţ imea lor mersul lumii; ei ş tiau tot ş i îi dădeau sfaturi, fo ş nindu - ş i u ş or în ţ elepciunea. Câtorva dintre ei le dăduse chiar nume. Ce mai, ca în familie! Multe, le - a povestit el în to ţ i anii ace ş tia, de când venise tinerel, să trăiască ş i să slujească aici, în pe ş tera muntelui, luând în grija sufletului lui oamenii ţ inuturilor din vale, până departe. Cam câ ţ i... ei, cam vreo douăzeci de ani trecuseră de când, după „Marea Ini ţ iere ” de pe Muntele Sfânt, întemeietorii îl primiseră în rândul lor, apoi îi rânduiseră rost pe locurile acestea. De atunci s - a împrietenit cu brazii; dar parcă numai cu ei... ce de prieteni mai avea ş i aici, pe munt e, ş i în vale... printre oameni. Mai oftă o dată, de data asta zâmbind bucuros. Se răsuci ş i î ş i mai trase pu ţ in cojocul peste umeri, închizând ochii. Apoi, se prăbu ş i înlăuntrul lui... focului ardea trupul ş i totu ş i nu mai sim ţ ea fierbin ţ eala. Imagini inten s colorate se perindau rapid în dosul ochi - lor închi ş i – dar nu mai putea să lege vreun în ţ eles. Dintr - odată, se văzu cum se ridică de pe lavi ţ a pietrei... se sim ţ ea u ş or, iar fierbin ţ eala dispăruse; nu visa, căci... uite, putea privi în jur... vedea pere ţ ii pe ş terii, scăunelul de lemn de la intrare... totul era la locul lui. Ie ş i, parcă zburând, din cojoc ş i se duse sprinten spre intrare... ceva ca o for ţ ă nebănuită înlăturase boala din cale, ş i - i circula prin toate fibrele corpului, înviorându - l. Făcu un pas în afa ra pe ş terii ş i se trezi dintr - odată în poieni ţ a de deasupra. „Ei, asta - i prea de tot! Când m - am că ţ ărat până aici? ” Dar nu stătu să - ş i dea răspunsul – parcă I - ar fi ş tiut dinainte. Privi mirat în jur, ne ş tiind ce era deosebit... se uită atent la tufele înflo rite, la iarba înaltă... nedumerit, se a ş eză jos, lângă dâmbul lui favorit... flori?! De unde flori? Zăpada unde era? Privi în zare spre culmile apro - piate... totul era înverzit, doar ici, colo, câte un petic alb. „Ce mult timp am fost bolnav! Iaca, s - a dus ne aua! ” Oftă ş i se întinse pe pământ, ridicându - ş i fa ţ a spre soare. Se înveli a ş a, u ş or, în căldura razelor ş i - ş i destinse corpul, abandonându - se firii; se sim ţ ea una cu ţ arina... prin el cre ş teau florile ş i iarba înaltă, prin el î ş i trăgeau seva brazii... era ş i/ădăcină, ş i petală, era ş i cântec în zări... ş i tot ce putea pluti spre soare. Stătu a ş a, unind în fiin ţ a lui Cerul ş i Pământul... nu ş tia cât, o clipă sau un veac, până când sim ţ i ni ş te priviri care - l cercetau, mângâindu - l; atunci deschise ochii. A ş ezat l ângă el, pe iarbă, sprijinit în vestitul său toiag, îl privea zâmbind... Deceneu. Sări în sus de bucurie ş i surprindere ş i în mintea lui timpurile se învălmă ş iră : — D eceneu, Mare Preot, cum ai venit? Tu, dar... Se opri, dându - ş i seama că fusese ş i el, acum mai bine de douăzeci de ani, la înmormântarea celui ce - i fusese învă ţ ător pe cărările înaltului; vreme de câteva primăveri, acolo, la Columnele Cerului, îi descifrase tainele firii ş i - i deschisese u ş ile nevăzutului... apoi îl lăsase în grija întemeietorilor , iar el plecase în cetatea de scaun, să - i fie sprijin regelui Burebista; iar când acesta fu ucis de nimicnicia ş i ignoran ţ a unora, stătu de strajă la temeiul ş i credin ţ a neamului, până când trecu ş i el Hotarul nefiin ţ ei. Iar acum, iată - l aici! Cum se pu tea? Marele lui învă ţ ător! Tot ce ş tia ş i sim ţ ea, î ş i avea rădăcinile ş i pornirea din spusele cu tâlc ascuns ale lui Deceneu. Acum, stătea zâmbind numai cu ochii ş i - l privea iscoditor. Î ntr - un târziu, mul ţ umit parcă, îi vorbi : — N u te mira! Doar ş t ii că sufletul fiecăruia e ve ş nic. Eu de acolo vin... din fericirea Nemuririi ( ş i arătă cu toiagul spre cer) de acolo, de unde domne ş te Iubirea ş i Adevărul... de lângă Zalmoxe... de lângă al ţ ii. De acolo, de sus, privim noi la isprăviile oamenilor, la mersul ţ ăr ii ş i uneori ne întristăm... deseori vă venim în ajutor. De ce te miri? Doar te - am învă ţ at! Călugărul asculta uimit, privind când spre Cer, când spre Dece - neu, parcă dorind a se convinge că era întocmai... o mare bucurie îi inundase fiin ţ a ş i aproape nu putu vorbi de emo ţ ie — E u... ş tiu... Mare Preot... dacă ai ş ti ce mă bucur că te văd... că te aud ! — F iule, căci fiu de suflet mi - ai fost ş i - mi e ş ti în ve ş nicie, eu Hoseori ţ i - am vorbit prin gânduri, dar acum am venit altfel... ca să stăm mai mult la sfat... ca să cr ezi că este adevărat... pentru că treaba pentru care sunt aici e deosebită – trebuie să te pregătesc pentru vremurile ce vor să vină... ca să ş tii ce ai de făcut ! — T e ascult, învă ţ ătorule! ş i călugărul se a ş eză mai comod în iarbă, a ş teptând atent. Deceneu îl mai privi o dată, adânc, până în străfunduri, cerce - tându - l de - i vrednic, apoi, mul ţ umit de cele aflate, î ş i mută privirea spre înăl ţ imile culmilor ce străjuiau zarea, spre poienile domoale, brazii seme ţ i... ascultă ş ipotul izvorului ş i cântecul păsării... meleaguri de poveste... tărâmul strămo ş esc al neamului — M i - s dragi locurile astea, fiule! Mi - e dragă Dacia! Pu ţ ine po poare au a ş a ţ ară frumoasă ş i bogată... în toate bogată... ş i într - ale pământului ş i în oameni. Au suflete curate ş i tari! Cum e omul, a ş a e ş i locul! Dar, vezi tu, ş i - a făcut răul săla ş ş i pe - aici, prin mândria de ş artă, lăcomia; l - au ucis pe Burebista mi ş ele ş te, când tocmai reu ş i ş e să - i strângă pe daci laolaltă... am fi fost o stâncă de neclintit. Dar nimic nu rămâne nerăsplătit în legile f irii. Cei ce - au ucis, au fost ş i ei uci ş i. Pe cei de pe - aici, din mun ţ i, am reu ş it să - i ţ inem uni ţ i, dar cei din câmpia dinspre mare ş i acum se mai războiesc ş i - ş i împart hotarele. Undeva, în zare, o ciocârlie cânta spre soare. Î ntorcându - se din gândur ile sale, Deceneu continuă : — V or trece vremuri de mare cumpănă peste lume... peste plaiurile noastre... ş i trebuie să ne pregătim. Toată suflarea din Cer ş i de pe Pământ... toate neamurile se pregătesc... fiecare după cunoa ş terea sa, iar cei ce ş tiu, a ş teaptă — A m deslu ş it ş i eu ceva deosebit pe boltă, dar..., drept zic, n - am prins în ţ elesul ! — S e apropie momentul venirii – al Primei Veniri. Cel din Lumină va trimite pe pământ pe Fiul Său... pildă vie, din carne ş i sânge, din Iubire ş i Adevăr. Iar El va fi Mare le învă ţ ător al omenirii — A dică, Cuvântul va primi trup ? — Î ntocmai! Hotărârea - i luată mai demult. Lumea are nevoie de un torent proaspăt de Via ţ ă, care să o trezească spre cele curate, spre cele cu adevărat folositoare fiin ţ ării. Mul ţ i nu mai ş tiu trăi. Pentru ei, El se coboară ş i vine în lume — Ş i unde va veni? Cumva... aici, la noi ? — N u... nu aici. Ca să se - mplinească spusa proorocilor, El se va na ş te undeva, la miazăzi, în ţ inuturile Galileii. Va trăi ş i va împlini voia Tatălui Său în familia iudeilo/ ! — N eamul iudeilor? Dincolo de ţ inutul Persiei... dincolo de greci... mai spre răsărit cumva? Nu dintre ei au fost cei tineri, de - ş i ziceau esenieni? Au stat pe la noi, o vreme – gândeau frumos ! — D a, a ş a e! Dar esenienii sunt numai o comunitate, prea pu ţ in numeroasă: restul poporului iudeu trece prin mari încercări, mai marii lui nu mai simt Legile Cerului. S - au zidit în vorbe ş i datini ş i - au uitat să trăiască: vorbesc despre Bine, dar nu mai ş tiu să - i simtă cu adevărat... sufletul multora nu mai au de. Poporu - i asuprit ş i nu în ţ elege nimic, dar stă ş i plânge. Acolo e nevoie... Acolo va veni Mesia – cum l - au numit proorocii lor — F ericit neam, fericită ţ ară! ş opti Călugărul, gândind cum ar fi dacă El ar veni în Dacia. L - ar fi pus rege! L - ar fi iubit ş i ascultat, a ş a cum ascultau acum de Zalmoxe; ş i zise din nou : — F erice de poporul iudeu ! — D ar ei nu - L vor cunoa ş te, ş opti cu triste ţ e Deceneu, ca pentru sine, apoi, văzând nedumerirea de pe fa ţ a ucenicului său, schimbă vorba : — D espre această Prim ă Venire au vestit ş i mo ş ii no ş tri... Zal moxe... regina Hestia... Legile lăsate nouă pregăteau omul întru trăirea adevărată, ca învă ţ ătura Lui să se a ş eze firesc în suflete... a ş a, ca de la sine, fără zbucium sau îndoială. Uite că se apropie momentul ş i neamurile se pregătesc de închinare ! — E i, cât a ş vrea să mă duc să mă închin ş i eu! se pomeni zicând Călugărul, apoi tăcu, pu ţ in nedumerit el însu ş i de cele zise; doar nu era el vrednic de a ş a cinste — D ore ş ti din tot sufletul tău? se auzi glasul Marelui Preo t. Ru ş inat de marea lui îndrăzneală, Călugărul privi în jur, cercetând cui i - a vorbit Deceneu. Dar nu mai era altcineva, iar ochii învă ţ ătorului pe el îl fixau. Păi, dacă - i după dorin ţ ă, zice el ce - i în suflet : — D ii toată fiin ţ a mea, cu toate gânduril e ş i trăirile mele, cu toate visele ş i speran ţ ele mele... eu cu totul doresc să mă închin Luminii întrupate pe Pământ — A tunci... ai s - o faci! Cuvintele răsunară în zări, cutremurând mun ţ ii; se înăl ţ ară spre Cer ş i - apoi coborâră... clare, puternice... haină d e lumină, pe umerii Călugărului. Deceneu se ridicase în picioare ş i - l privea din nou iscoditor, gândind: „Va fi oare în stare? ” După câteva clipe de înmărmurire, acesta, în ţ elegând parcă dintr - odată sensul vorbelor, se ridică încet ş i stătu drept, cu sufle - tul deschis, sub privirea Marelui Preot. O fărâmă de timp adâncă cât ve ş nicia, în care luminile ochilor celor doi se întâlniră, con - topindu - se. Deceneu zâmbi iar, abia deslu ş it, după cum îi era felul, ş i zise: „Vei fi! ” Soarele sclipi o dată mai puternic, pecetluind parcă hotărârea luată. Privind în continuare spre dascălul său, Călugărul ş opti : — Î nvă ţ ătorule, mi - ai deslu ş it multe despre Cer, despre oameni... despre tot ce ne leagă, despre viul care există pretutin - denea în fire... despre bine... te rog, ma i spune - mi, rogu - te, cum să fac aceasta? Cum să aflu când e momentul ş i încotro s - o apuc ? — F iule, roagă - te ş i vei afla totul când va trebui. Fii cu sufletul pregătit! De fapt, eu asta ş i trebuia să - ţ i spun: tu vei fi solul drago ş tei neamului dac pentru Fiul Luminii. Să fii a ş a cum te ş tiu, a ş a cum j e ş ti acum, indiferent ce pericole te vor pa ş te ! — Aş a voi face, învă ţ ătorule, dar... dacă - mi îngădui... încă o întrebare... sunt atâ ţ ia întemeietori mai vrednici decât mine, mai în ţ elep ţ i, mai dărui ţ i... de ce eu ? Pentru că mi - am dorit atât de mult ? — F ire ş te că dorin ţ a sufletului tău a atârnat în balan ţ ă... dar, vezi tu, acolo Sus e o altfel de în ţ elegere a vredniciei fiecăruia ş i a putin ţ ei sale... ş i acolo a ş a s - a hotărât. De aceea am venit eu la tine ş i nu m - am dus la altul! Mare încredere ţ i s - a dat ş i grea treabă! Vezi să o duci la bun sfâr ş it, la timpul potrivit. Ş i n - ai teamă, voi fi ş i eu cu tine, de acolo, de Sus. Deceneu mai privi o dată de jur împrejur, întipărindu - ş i parcă locurile în suflet ş i luând u - ş i rămas bun de la ele, se mai întoarse spre Călugăr ş i - i spuse: „Să nu ui ţ i, în niciuna din clipele tale, că e ş ti solul dragostei unui neam ” , apoi, încet - încet, făptura lui se sub ţ ie ş i dispăru, contopindu - se cu înăl ţ imile, în cei câ ţ iva nori ş ori ce plu teau ghidu ş i, pe deasupra. Călugărul era din nou singur în poieni ţ ă... sta lini ş tit, să - ş i udune parcă gândurile... undeva, cânta o privighetoare; privi în zare, adunându - se. Imensitatea - albastră a cerului îl învălui ş i el închise ochii, ducându - ş i trăirile înlăuntrul său ş i cufundându - se în ele. Când îi deschise, era pe lavi ţ a lui din pe ş teră, învelit cu cojocul. Nu mai avea nici o fierbin ţ eală. Visase sau se întâmplase aievea? Se sculă în picioare, mi ş că din umeri, din trunchi, ş i... nimic nu mai era durero s. Totul era ca de obicei, doar în suflet avea o bucurie mare. Ie ş i în fa ţ a pe ş terii... albul zăpezii îi mângâie privirea ş i câ ţ iva fulgi de nea îi poposiră pe palmele întinse spre Cer. Ridică fa ţ a ş i lăsă lacrima albă a necuprinsului să - i spele ochii ş i gân durile. Apoi intră din nou în adăpostul lui primitor ş i ş ezu pe lavi ţ ă, reluând în minte întâlnirea, de la început. Retrăi sim ţ ămintele ş i spusele lui Deceneu. O dată ş i încă o dată. Să le ţ ină în inimă ş i - n minte întocmai. După un timp, ie ş i din nou afară . Deja râdea triumfător, soarele, î ş i scutură pletele cărunte ş i - i zâmbi. Primi razele calde, direct, în toată fiin ţ a lui ş i - ş i ridică mâinile spre cer, într - un strigăt de - bucurie, de iubire... de contopire cu Totul. Se sim ţ ea puternic ş i viu ca firea; pri mea ş i se dăruia fără opre - li ş ti; apoi, lăsând mâinile u ş or în jos, aripi blânde ale sufletului, se îndreptă spre pădure, îi lipsiseră brazii! Trecea să - i vadă, să le spună că e sănătos, să se bucure ş i ei; să le povestească despre venirea Marelui Preot, d e ş i, undeva în suflet, avea credin ţ a că fu - seseră ş i ei prezen ţ i la întâlnire. Le mângâia ramurile, le atingea trunchiurile, îngânând încet un cânt străvechi. Se întoarse ş i luând cărarea înapoi, reintră în pe ş teră. Aranja blana ce acoperea intrarea ş i a prinse opai ţ ul. Abia atunci văzu pe masă o creangă cam uscată, cu câteva bobite de zmeură pe ea. Cine o adusese? Când? Ie ş i în fa ţ a pe ş terii ş i privi urmele din zăpadă. Fusese prietenul lui – ursul. Î i zicea Suru, după mo ţ ul de păr cenu ş iu ce - l avea pe f runte. Era semn de ani, sau... de în ţ elepciune printre ai săi? „la te uită! ş i - a făcut provizii pe iarnă! Dar ce l - o fi trezit din somn? ” Zâmbi înduio ş at ş i mancă bucuros fructul zmeurii. Avea ş i el provizii în cotlonul ascuns al pe ş terii; stăteau bine, la răcoare, a ş a că avea cu ce să - i întoarcă darul prietenului, la primăvară, când se va trezi de - a binelea. Suru! erau prieteni de mult, de când, pui fiind, ursule ţ ul rămăsese fără mamă – un om fără minte o ucisese din spaimă poate, sau pentru blană, cine ş t ie? El îl găsise plângând în felul lui, lângă corpul mamei. L - a luat, l - a îngrijit, l - a adăpostit o vreme în pe ş teră, apoi l - a lăsat să plece în lumea lu I. Î ş i făcuse bârlogul nu departe de pe ş teră ş i de acolo î ş i păzea prietenul – nu oricine putea ajung e la el, ursul le mirosea gândurile ş i le ie ş ea înainte. Călugărul băgase ceva de seamă ş i se mira cum de reu ş ea animalul pădurii să - i adulmece a ş a bine pe oamenii cu gânduri vrăjma ş e. Pe înserat, deseori venea, ca într - o vizită, pe la prietenul său – omul – cu câte o crengu ţ ă cu mure, sau zmeură, în gură – dar de dragoste ursească. Călugărul îi pregătea ş i el câte ceva de ale gurii ş i, după ce se ospătau împreună, mai stăteau a ş a, tolăni ţ i unul lângă altul, pe iarba verde, ca la sfat. Uneori omul poveste a câte ceva din sufletul lui, sau arăta bolta cu stele sclipind, iar ursul mormăia, de parcă în - ţ elegea; mai clătina capul ş i iar mormăia pe diferite tonalită ţ i, într - un târziu, se despăr ţ eau, ducându - se fiecare spre culcu ş ul lui. Suru, deci, îl dibuise că ar fi în suferin ţ ă ş i - i venise în ajutor, cum ş tia e L. Î i lăsase un dar pe masă, semn că nu l - a uitat, că nu e singur. Zâmbi înduio ş at, apoi î ş i pregăti câte ceva de cinat. Ş i, deo - dată, parcă toată pe ş tera se umplu de cuvintele lui Deceneu: „E ş ti sol ul dragostei unui neam ” . Nu fusese un vis, ci o trăire adevărată, puternică, ce i se întipărise în suflet ş i în minte. Fusese un adevărat mesaj al Cerului ş i el se sim ţ i mic sub măre ţ ia cuvintelor ş i a datului. Trebuia să fie demn de acesta. Adică, ce să facă? Nu ş tia încă, dar se va ruga mult ş i va a ş tepta cu încredere semnul... care va fi el! Era cufundat încă în gândurile sale, când auzi zăpada scâr ţ âind sub ni ş te pa ş i grăbi ţ i ş i icnete de oboseala urcu ş ului. Ie ş i în fa ţ a pe ş terii. Doi tineri urcau cu greu, băiatul sprijinind ş i mai mult trăgând fata în sus. Pe unde veneau, zăpada le era până la genunchi ş i ei parcă intrau în imensitatea albă. Erau frumo ş i a ş a, în efortul lor, în dragostea lor; căci le răzbătea din fiecare gest legătura trainică a sufle telor. Î i a ş teptă să urce, zâmbind părinte ş te. Pu ţ ini cuno ş teau drumul spre pe ş teră, iar ş i mai pu ţ ini cutezau urcu ş ul – căci se ş tia ce peri - cole îl pasc pe cel cu inima îndoită, pătată de minciună sau ură - ” cela, hotărât, nu ajungea până sus. „ Duhul mu ntelui îi pedepse ş te ” , /Iceau localnicii. „Ă ş tia doi sunt ş i cura ţ i la suflet, ş i tare necăji ţ i, de - au apucat a ajunge a ş a repede aici! ” gândi Călugărul, privindu - i cum, afla ţ i în faja lui, după ce - i dăduseră bine ţ e, se scuturau de zăpadă ş i se îndemnau unul pe altul, timizi, la vorbă. Î n cele din urmă, respirând adânc ş i făcându - ş i curaj, băiatul făcu un pas înainte ş i îndrăzni : — S ă ne ier ţ i, întemeietorule! î ţ i dorim via ţ ă luminată, ani mul ţ i ş l buni ş i te rugăm din suflet să ne aju ţ i. Căci dacă tu nu po ţ i, apoi alt ajutor nu avem de unde căpăta — B ine a ţ i venit aici, la pe ş tera din mun ţ i! Hai, intra ţ i! Cel de Sus sd vă dea fericirea ş i lini ş tea sufletului ş i a gândurilor, după care mult mai jindui ţ i, se par E. L a spune ţ i, cine sunte ţ i voi ş i care - l baiul? ! — E u sunt Petru, fiul lui Petran, cel ce - i stăpân peste ţ inuturile Bârzavei, iar ea... ea este Ileana, fata lui Cobar, stăpân peste ţ inu turile din valea Cernei. Vezi, noi ne cunoa ş tem de mici, de pe când părin ţ ii no ş tri erau prieteni; vecini fi ind, ne petreceam mult timp împreună ş i... ne în ţ elegeam tare bine, dintotdeauna ne - am în ţ eles bine... ne... ne plăcem unul pe altul... ş i nu vrem să ne despăr ţ im. Asta - i! Nu vrem să ne despăr ţ im niciodată. Vrem să ne unim vie ţ ile pentru totdeauna — P ăi cine vrea să despartă doi tineri frumo ş i ca voi, care se Iubesc?! La cuvântul „iubesc ” , tinerii se uitară ro ş ind unul la altul ş i lăsară ochii în jos ru ş ina ţ i. Mâna băiatului dibui mâna fetei, o prinse ş i n - o mai lăsă. Apoi zise : — P ărin ţ ii no ş tri! Au pornit o vrajbă între ei, de câ ţ iva ani... se cuartă pentru pământ ş i avere, de nu mai ş tiu care - i mai bogat ş i mai grozav aici, în Dacia. Ş i pe ea vor s - o mărite cu un altul, vecin linspre miazănoapte, care - i bătrân – numai ca să unească mo ş iile — E u nu - l vreau pe Negur! – răsună vocea fetei, cristalin, dar la intrare. Se înveli în cojoc ş i rămase gânditor, privind cerul. Era o puternic între pere ţ ii pe ş terii. Eu pe Petru îl vreau de bărbat, dar nu vrea tătuca ! — D ar părin ţ ii tăi? îl întrebă pe băiat Călugărul — P ărin ţ ii mei o plac pe Ileana, le e dragă... dar acum se pre gătesc de luptă pentru mo ş ie... sau fală... tatăl ei... a ş a că nu mai ş tiu! întemeietorule, ajută - ne! Stăteau ţ inându - se strâns de mână ş i uitându - se la el cu dez - nădejdea despăr ţ irii. Î i prive a pe rând, citindu - le sufletele. Nu voia să se amestece în treburi de familie, a ş a, nechemat, dar nici război între vlăstarele aceluia ş i neam nu putea îngădui. Cei doi copii mai mari stăteau, a ş teptând hotărârea. Erau sinceri ş i cura ţ i, iar iubirea le împl etise cunună de aur, cunună de soare, unindu - i — Ş i ce v - afi gândit voi să fac, ca să v - ajut? ! — P ăi, să - ţ i spunem drept, te - om ruga să binecuvântezi unirea noastră, că noi... om fugi amândoi, pe alte meleaguri; să nu ne mai găsească, să ne despartă. N - avem nevoie de averi, ne avem unul pe altul ş i - i deajuns ! — N u v - a ţ i gândit prea bine, copii! Î ntâi că - i nesocoti ţ i ş i - i supăra ţ i pe părin ţ i... ş i nu e bine. Răs - plăti ţ i dragostea lor cu neîncredere. Vă îndoi ţ i deci că ar mai putea fi îndupleca ţ i! Oare, chiar a ş a să fie? Apoi, că vre ţ i a vă duce pe meleaguri străine, departe de pământul strămo ş esc, iar nu - i bine! Căci fiecare, acolo î ş i are rădăcinile unde s - a născut, între mo ş ii ş i strămo ş ii lui. Vre ţ i să fi ţ i mereu dezrădăcina ţ i? Să nu vă mai găsi ţ i locul ş i lini ş tea de dorul ţ ării?! Nu e bine deloc! la haide ţ i de mânca ţ i acum ceva cu mine, uite tocmai pusesem de - o cină... om mai vorbi... ne - om mai gândi... ne - om mai ruga la Zalmoxe să ne dea sfat în ţ e - lept la noapte. Să nu vă pripi ţ i! Graba strică buna râ nduială. Ş i - apoi vă ve ţ i odihni, ici pe lavi ţ e, că v - o fi fost, de ajuns oboseala urcu - ş ului... eu mai stau pu ţ in afară; am o vorbă de taină cu stelele. Cel de Sus să ne lumineze inima ş i mintea ş i - orn ş ti ce e mai bine de făcut. Ie ş i afară din pe ş teră ş i se a ş eză pe scăunelul lui de piatră, de noapte senină. Tinerii probabil adormiseră, ursul era în bârlogul lui, parcă ş i vântul î ş i încetase plimbarea. Rămăsese el singur treaz, pe un vârf de munte, cu sufletul lui ş i cu eternitatea. Privea în adâncul nevăz utului, căutând răspunsuri. Stelele sclipeau jucău ş e, /âmbindu - i ghidu ş ... în rest, totul părea încremenit, într - un târziu, apăru luna ş i, dintr - odată, picăturile de ghea ţ ă de pretutindeni î ş i aprinseră nestematele. O lumină ireală, de sus ş i de jos, îl în văluia, alinându - l. Pasă - rea gândurilor î ş i luă zborul spre înalt. Stătu a ş a o vreme, mult, pu ţ in, nici el nu ş tia, apoi se ridică, făcu o plecăciune în fa ţ a firii, dădu din cap a în ţ elegere ş i intră în pe ş teră, unde se întinse într - un col ţ , să doarmă. C etatea Bârzavei fremăta de atâta o ş tire. Era pregătire mare; se zvonise că va porni război spre ţ inutul, până mai ieri prieten, al regelui Cobar. Vorbe, ş oapte... pregătiri... zgomote de fiare. O ş teni cu lănci în mână păzeau intrarea în palat. Î năuntru, cei bătrâni fuseseră chema ţ i la sfat. Regele Petran era mânios tare – tocmai intrase o solie din partea regelui Cobar. Afară, oamenii stăteau pâlcuri, pâlcuri, comentând, sfădin - du - se... a ş teptând cu îngrijorare rezultatul sfatului; unii, mai tineri, căutau pr ilej să - ş i arate îndemânarea ş i curajul în nesăbuin ţ a vârstei, dorind să se arunce cât mai repede în vâltoarea unei lupte adevărate; cei mai vârstnici mocneau supărări ş i durere în uitătura de sub sprânceană – nu voiau război între oamenii aceluia ş i neam. „La ce bun să te lup ţ i cu fratele tău, când po ţ i să - i fii prieten?! Când e în ţ elepciune, orice pricină se stinge cu dragoste de ţ ară ş i de oameni! Zalmoxe ne îndeamnă spre unire, nu spre zavistie! ” Vârstele se ciocneau între ele, se încingeau spiritele; unii se împingeau între ei cu umerii, de înfierbânta ţ i ş i nedumeri ţ i ce erau. Ici ş i colo se auzeau glasuri de femei, ciripind mânioase câte ceva. Zăngăneau arme, atelierele nu mai pridideau cu aranjatul pieptarelor ş i că ş tilor de piele pentru o ş tire; nu departe se auzea tropotul hergheliei de cai, ce erau pregăti ţ i de luptă. Deodată, dinspre poarta cetă ţ ii, o ş oaptă trecu din gură - n gură, înfiorând : — A coborât întemeietorul! Vine spre cetate! Por ţ ile se deschiseră larg, to ţ i lăsară lucrul ş i se bulu ciră să - l vadă; o ş tenii ţ ineau cu greu mul ţ imea în frâu — D acă întemeietorul a coborât din munte, înseamnă că - i o da - raveră mare; ia să stăm noi cumin ţ i de - o parte, să - l ascultăm, că ne - o deslu ş i ş i ne - o lini ş ti, poate, toată neprietenia asta! ş opti o b arbă sură către tovară ş ul său de - alături. Ş i vorbele trecură ş i ele, ca o adiere... repetate... încălzind suflete. Pe drumeagul dinspre munte venea încet, parcă plutind, Călugărul nostru. Ziceai că nici nu atingea zăpada. O siluetă albă, ca o măre ţ ie, înaint a. Soarele dimine ţ ii îi lumina făptura ş i el venea aducând cu sine tăria mun ţ ilor ş i fermitatea brazilor, lini ş tea înăl - ţ imilor ş i în ţ elepciunea stelelor. O ş tenii de la por ţ i se aplecară cu respect ş i venera ţ ie. Mul ţ imea se dădu la o parte, făcându - i loc , plecând capetele în fa ţ a celui pe care - l socoteau rnai în ţ elept decât to ţ i. Î mbrăcat în straie albe, lungi, cu brâul în culorile focului, soare - lui ş i a cerului, strâns bine pe mijloc, cu opinci în picioare, Călugărul părea un om obi ş nuit; dar era ceva , ceva nedefinit ce izvora din fiin ţ a lui... poate din pletele albite de vreme, poate din imensitatea albastră a privirii, sau din zâmbetul său abia întrezărit ce revărsa bunătate; era ceva ce - l înconjura ş i - l înăl ţ a deasupra tuturor, chiar de nu rostea vreo vorbă. Ş i fiarele din pădure îl iubeau — Î ntemeietorul, e mesagerul Cerului! Ş oapta trecu aproape neauzită, dar to ţ i o în ţ eleseseră; chiar ş i cei mai tineri stăteau acum cumin ţ i, privind spre cel care adusese cu el... a ş a, ceva ca o pace în suflet. Căl ugărul înainta lini ş tit, sprijinindu - se în toiagul său cu cap de cremene, ş i se îndreptă spre palat. Cu to ţ ii s - au dat la o parte din calea lui, făcându - i loc, chiar ş i o ş tenii de pază ş i sfetnicii de taină... ş i el se duse, cu mers domol, până ce pătrunse c alm ş i senin în odaia de sfat. Abia atunci se opri, uitându - se atent la cei de fa ţ ă, ce se cutre - murară văzându - l. Oamenii soliei se traseră ş i ei deoparte. Erau figuri încruntate, ce probabil nu rostiseră cuvinte de bine: văzu durere în ochii unora, înc râncenare în ai altora. Văzu ş i sufletul i se întrista. Regele dădu să se scoale din scaunul lui, dar nu putu... privi - rea aceea cercetătoare ş i puternică îi ţ inea pe to ţ i pe loc, a ş a cum se găseau... ceva îi încremenise. Î ntemeietorul î ş i roti privirile î ncet, cercetând inimile, întrebând parcă: „Cum de se - întâmplă a ş a ceva? ” Războinicii î ş i ascundeau ochii sub pleoape lăsate în grabă, bătrânii sfatului răspundeau cu priviri triste, neputincioase. Oftă ş i făcând câ ţ iva pa ş i, se opri în fa ţ a scaunului reges c. Petran încercă a îngăima ceva, dar sub tăria luminii ce fulgera din ochii Călugărului, se opri — N u e nevoie să - mi spui nimic, Petran! Pământul s - a cutre murat, brazii au plâns cu cetină, zăpada s - a înro ş it de durere, iar undeva, o pasăre a nop ţ ii ţ i pă a măcel... a moarte între fra ţ i. Vorbea calm ş i lini ş tit, dar spusele lui păreau tunet celor ce - l ascultau... un tunet al firii — S ă nu îndrăzne ş ti, rege, să ridici sabia asupra fratelui tău, căc i o r scula strămo ş ii din somnul nemuririi, te - or arăta cu degetul... te - or pedepsi! Cruntă e pedeapsa străbună! Fere ş te - te! Ai asmu ţ it cu lăcomia ta corbii războinici asupra cetă ţ ii ş i de continui... ai să le cazi pradă ş i tu... Norii vorbelor voastre se adună ş i în curând vor fulgera! Privindu - i din nou pe fiecare, continuă : — N u - ţ i mai vezi supu ş ii, rege? Nu - ţ i mai sim ţ i poporul? Te - a orbit strălucirea galbenului de metal ş i ai uitat de aurul inimii... de Soare... de Iubire... de Dreptate! Vorbele cădeau grele – lovituri de bici peste zidurile încrânce - nării, dărâmân d ş i eliberând suflete. Cei războinici începură a se foi, jina ţ i. Regele plecase capul, ru ş inat, ca un copil prinsântr - o ş otie... toate gândurile lui de luptă zburară parcă spulberate de adevărul cuvintelor ce încă mai umpleau încăperea. Dar Călugărul cont inuă, pentru ca învă ţ ătura să fie deplină : — A i vrut să fii mai puternic, rege? Ai vrut să fii mai liber ş i mai itftpân peste to ţ i? Oare când vei în ţ elege că numai Binele te face puternic ş i liber ş i că totdeauna răul înlăn ţ uie, subjugă, te schimbă In sc lav pe nesim ţ ite! Văd că regele Cobar ţ i - a trimis solie de pace f! prietenie! Om bun ş i grijuliu cu poporul lui! Oamenii tăi, Petran... ptivo ş te - i: încrâncena ţ i unii, îndurera ţ i cei mai în ţ elep ţ i. Tulburare M. I ro e - nlăuntrul lor. A ş a grijă ai tu de ei? Ce v rei să le dăruie ş ti? Un măcel? Pentru ce? Te - a asuprit cineva? Văd că nu! Doar un fum viclean ce ţ i - a acoperit inima ş i mintea... scutură - te! Prive ş te: to ţ i a ş teaptă hotărârea ta! Fă - le un dar! Un dar cu adevărat regesc: o nuntă în locul unui război. Fii p uternic prin iubire, decât sclav prin răzbunare! Petru, băiatul tău, o iube ş te pe Ileana lui Cobar. Ce mi - nune a firii, ce unire adevărată ş i firească! De ce vrei s - o strici, rege?! Ş i ţ inuturile voastre s - or uni ş i ve ţ i fi împreună mai puternici, dar prin fră ţ ie! Tăcu câteva clipe, gândind, apoi continuă : — C opiii vor veni la tine, mâine, când soarele va fi la mijlocul cerului. Vei face cum vei hotărî singur, cu sufletul tău! Ş i privind de jur împrejur, mai zise : — V ă las toată dragostea mea! Se în toarse u ş or ş i porni încet, parcă plutind, spre ie ş ire. Era o lini ş te ce se putea mângâia — Î ntemeietorule, te rog, mai stai! Glasul regelui răsună puter nic ş i rugător. Se ridicase ş i stătea drept. Călugărul se opri, se întoarse ş i, privindu - l drept în luminile ochilor, îi zâmbi ca o părere a ş teptând tăcut — Î ţ i mul ţ umesc pentru vorbele tale! Mi s - a luat o cea ţ ă de pe cap. Mare gre ş eală eram pornit a face. Petran î ş i aplecă capul cu respect în fa ţ a lui, apoi, întorcându - se spre soli, zise : — D u ce ţ i prietenului meu Cobar cuvântul meu de pace ş i dorin ţ a de a ne uni inimile ş i ţ inuturile pentru copiii no ş tri. Oare cum po ţ i trăi fără prieteni? Î ntorcându - se spre ceilal ţ i, râse : — N e pregătim de nuntă, oameni buni, nu de război! Un val de bucurie fremăta în toată sala ş i se întinse până departe, cuprinzând toată cetatea, începură a se auzi râsete ş i chiuituri, întemeietorul prinse a zâmbi blând ş i lumina privirii sale sclipi jucău ş ă : — A cum e ş ti într - adevăr rege, din marele neam al lui Zalmoxe... Să nu ui ţ i nici tu, nici voi – zise, privindu - i pe ceilal ţ i din sală - , că adevărata ş i unica putere a neamului stă în unirea ş i dragostea din - tre fra ţ i. Ş i înclinând capul a răma