Revistă editată de Fundația Națională pentru Știință și Artă Director: Eugen SIMION nr. 8-9 (406–407) • august - Septembrie 2021 B. Fundoianu (I) Fragmente critice de Eugen SIMION BACOVIA ȘI ARGHEZI: UN BINOM POETIC PAUL CERNAT: LA RESPONSABILITÉ DE L’ACADÉMICIEN DANS LE MONDE POSTMODERNE PIOTR MAZURKIEWICZ: CONTEMPORANII DE SPIRIT AI SFÂNTULUI NEAGOE BASARAB ÎPS CALINIC ARGEȘEANUL: CAMUS, ROMANUL, DRUMUL CRUCII VIRGIL TĂNASE: NOUA STRATEGIE EUROPEANĂ DE POLITICĂ MONETARĂ NAPOLEON POP, VALERIU IOAN-FRANC: Revistă editată de Fundația Națională pentru Știință și Artă , Grupul interdisciplinar de reflecție și Editura Expert , sub egida Academiei Române Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ISSN: 1220-6350 / ISSN (on-line): 2285-5041 Eugen SIMION director Valeriu IOAN-FRANC redactor-șef Lucian CHIȘU coordonare editorială Mihaela BURUGĂ secretar de redacție Bianca BURȚA-CERNAT Oana SOARE Paul CERNAT DTP: Mihăiță STROE Mihai CIMPOI Serge FAUCHEREAU (Franța) Valeriu IOAN-FRANC Jaime GIL ALUJA (Spania) Radivoje KONSTANTINOVIĆ (Serbia) Michael METZELTIN (Austria) Thierry DE MONTBRIAL (Franța) Evanghelos MOUTSOPOULOS (Grecia) Basarab NICOLESCU Eugen SIMION Virgil TĂNASE Dumitru ȚEPENEAG REDACȚIA: COLEGIUL ȘTIINȚIFIC: site: caietecritice.fnsa.ro e-mail: office@fnsa.ro CUPRINS 8-9 / 2021 3 Eugen SIMION B. Fundoianu (I) B. Fundoianu (I) FRAGMENTE CRITICE Simona MODREANU Anamorfoze ficționale Fictional Anamorphoses 45 COMENTARII 20 Piotr MAZURKIEWICZ La responsabilité de l’académicien dans le monde postmoderne Responsabilitatea academicianului în lumea postmodernă A GÂNDI EUROPA 16 Viorel BARBU Modelarea matematică în economie; performanțe și limite Mathematical Modeling in Economics; Performance and Limits CULTURĂ ȘI ȘTIINȚĂ 39 Virgil TĂNASE Camus, romanul, drumul Crucii Camus, the Novel, the Way of the Cross SCRISORI DIN PARIS Mihai CIMPOI Perpessicius și cultul adevărului estetic Perpessicius and the Cult of Aesthetic Truth 57 Simona ANTOFI Despre povești, mituri și lumi din cuvinte – Bogdan Suceavă, Miruna, o poveste About Stories, Myths and Worlds from Words – Bogdan Suceavă, Miruna, a story Moșe IDEL, Jean-Jacques ASKENASY Moses Gaster, contribuțiile unui cărturar român evreu în formarea statului Român și Evreu Moses Gaster, the Contributions of a Romanian Jewish Scholar in the Formation of the Romanian and Jewish Nations Mihăiță STROE Tânărul Agârbiceanu și o cronică transilvană The Young Agârbiceanu and a Transylvanian Chronicle Dan ZAMFIRESCU Neagoe Basarab Neagoe Basarab 72 79 83 100 93 Calinic ARGEȘEANUL Contemporanii de spirit ai Sfântului Neagoe Basarab Spiritual Contemporaries of Saint Neagoe Basarab SIMPOZION „NEAGOE BASARAB” (1512-1521) Napoleon POP, Valeriu IOAN-FRANC Noua strategie europeană de politică monetară The New European Monetary Policy Strategy CULTURĂ ȘI ECONOMIE Paul CERNAT Bacovia și Arghezi: un binom poetic Bacovia and Arghezi: a Poetic Binomial 64 102 Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 3 Prima partea a acestui studiu discută locul lui B. Fundoianu în literatura română interbelică. În general, acest autor reușește să scape tentativelor de clasare ale criticii literare, negăsindu-i-se locul nici printre tradiționaliștii puri, nici printre moderniștii extremiști. Dovedește de tânăr și confirmă și mai târziu o rară putere de imaginație a ideilor, unealtă care-l ajută să se orienteze între curentele și mișcările timpului său. Influențat de marii simboliști și de reinventarea naturii din textele lui Francis Jammes, Fundoianu dă, în 1930, volumul Priveliști , poeme existențialiste în limba română atinse stilistic de influențe lirice dinspre Arghezi și Bacovia. Cuvinte-cheie: Fundoianu, tradiționalism, modernism, simbolism, natură The first part of this study discusses B. Fundoianu's place in interwar Romanian literature. Often this author manages to escape the literary criticism cassification attempts, finding his place neither among the pure traditionalists nor among the extremist modernists. From young age and even later on, he confirms a powerfull ideatic imagination, a tool that helps him orient himself between the currents and movements of his time. Influenced by the great symbolists and the reinvention of nature in the texts of Francis Jammes, Fundoianu publishes, in 1930, the volume Priveliști , existentialist poems written in Romanian, stylistically touched by the lyrical influences from Arghezi and Bacovia. Keywords: Fundoianu, traditionalism, modernism, symbolism, nature B. Fundoianu (I) EUGEN SIMION Academia Română, președintele Secției de Filologie și Literatură, directorul Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” Romanian Academy, President of the Philology and Literature Section, Director of the “G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory e-mail: eugen.simion@fnsa.ro Fragmente critice Abstr ac t Critica literară a ezitat și ezită și azi, am impresia, să-i găsească lui B. Fundoianu un loc sigur într-un curent literar interbelic. Lovinescu îl trece – în Istoria din 1937 – printre poeții „extremiști”, situându-l între Ion Vinea și Ilarie Voronca, în timp ce G. Călinescu îl fixează în gruparea tradiționaliștilor în succesiunea lui Ion Pillat și în vecinătatea lui Ilarie Voronca, Radu Gyr, D. Ciurezu și Zaharia Stancu... Dar tot el avertizează în Istoria din 1941 că, în fapt, autorul Priveliștilor nu-i un veritabil tradiționalist și că, în genere, tradiționaliștii interbelici – proveniți din EUGEN SIMION 4 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021 rândurile simboliștilor – nu sunt în afara modernismului. „În realitate – notează cri- ticul – tradiționalismul reprezintă o formă de modernism”, observație ce, trebuie spus, se verifică în cazul lui Fundoianu, ca și acela al lui Ion Vinea, după ce acesta părăsește programul avangardei. O opinie asemănă- toare în privința tradiționalismului postsă- mănătorist are, ne amintim, și Ion Pillat în eseurile sale. Argumentul lui Călinescu este mai solid, dincolo de ideologie, și anume că poezia agrestă veche privește câmpul „prin conceptul de natură, percepându-l prin tablouri”, în timp ce tradiționaliștii ce evadează din simbolism au păstrat „obișnu- ința de a îmbrățișa universul ” în totalitatea și varietatea lui. Remarcă, iarăși, corectă. Dovadă că ei aduc în poezia bucolică o viziune baudelairiană, cum ar fi interesul pentru formele nepoetice, degradate ale universului rural. Din acest punct de vedere, și concluzia pe care o trage criticul asupra tradiționalismului poeziei lui Fundoianu este justă și expresivă: „un patetism olfactiv și tactil, o îmbătare de exaltațiile vitale [...] o capacitate extraordinară de a se bucura de prezența materiei”. Caracterizarea făcută de Lovinescu este succintă (în șapte rânduri!) și pur tematică: poezia din Priveliști n-ar avea nicio legătură cu suprarealismul (și, ne putem întreba, dacă este așa, în ce măsură mai poate fi plasată atunci în sfera „poeziei extremis- te”?), substanța ei este tradițională („rurală am putea spune”) și „numai accentul și notația, cu influențe de altfel argheziene, sunt moderniste”. Caracterizare sumară, insuficientă pentru a putea defini nota originală a lirismului. Cât despre accentul arghezian al versurilor (acceptat de cei mai mulți dintre comentatorii lui Fundoianu), el este respins categoric de G. Călinescu: „ar- ghezianismul [...] e inexistent, poetul fiind înrudit sufletește cu Pillat și Ilarie Voronca”. O judecată critică discutabilă, începând cu ideea că arghezianismul reprezintă doar (sau în primul rând) o stare de suflet, nu și – cum credem – o viziune originală asupra lumii, un mod de a construi metafora și poemul, în fine, un stil și o metafizică... Sunt și alte puncte de reper. Comentatorii lui vechi și noi au descoperit noi modele și noi alianțe poetice. Ov.S. Crohmălniceanu remarcă – nu fără motivație – expresionis- mul poeziei lui Fundoianu (cu trimiteri la pânzele lui Kokoschka și la poemele lui Trak și Heim), Ion Pop descoperă în Priveliști ecouri din versurile lui Rimbaud, în fine, Mircea Martin pune în valoare (într-un studiu amplu din 1978) relațiile poetului cu simboliștii (Bacovia, Minulescu) și nuanțează conceptul de naturism de care vorbesc unii comentatori. N-au fost igno- rate, se înțelege, legăturile lui Fundoianu cu mișcarea de avangardă, legături – trebuie precizat – mai mult afective decât esteti- ce. Tradiționalismul modern invocat mai înainte nu se potrivește deloc – tematic și formal – cu picto-poezia , constructivis- mul , sintetismul și suprarealismul cultivat de tinerii „extremiști” de care amintește Lovinescu. Trecând peste alte filiații posi- bile, să reținem faptul că Fundoianu, spirit anxios, la curent cu mișcarea de idei din timpul său (vezi articolele din Imagini și cărți ) nu-și găsește locul nici printre tra- diționaliștii puri, nici printre moderniștii extremiști. Este un spirit liber, suspicios față de literatura oficializată (și aici se întâlnește cu prietenii săi avangardiști), citește pe Baudelaire, Rimbaud și Mallarmé – prefe- ratul său dintre francezi –, comentează în două rânduri pe Francis Jammes și crede că, pe urmele lui Rousseau, acesta a reinventat natura, creând, astfel, o nouă sensibilitate poetică. Fundoianu o laudă și face poetului de la Orthez un portret în care regăsim, cred, și note personale: B. Fundoianu (I) Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 5 „Jammes e un pustnic, dar cu mult sen- zualism. Dacă aș putea afla cândva coliba în care au trăit Daphnis și Chloe aș intra în ea cu același respect cu care calc în poezia lui Jammes. Întâlnești numai sentimente care sunt elegii și emoții care sunt psalmi. Poți bănui în el viața de dincolo, cum poți mirosi când dormi în fânul umed altceva decât câmpul și stelele care cad. Jammes nu e un orășan, pentru care peisajul e o doctorie. Nu e un romantic care opune vieții urâte de fiecare zi imagina altei lumi. Jammes trăiește în Orthez, lângă vițelul pe care l-a văzut când îl duceau la abator. [...] Dar sufletul lui Jammes are consistența amurgului, când focuri vinete ard prin podgorii cu țâțele pli- ne de must. Jammes e un rustic și un maniac; îi plac casele bătrânești cu fucsii în ferestre sparte. Din ruine se ridică suflul celor care au locuit, risipit în piatră, în crescută bălă- rie și în estampele spălăcite din zid. Jammes trăiește în trecut, ca într-un prezent evocat de lectură și risipit din tămâia cuvintelor, ca din cădelnițare. Prietenul cel mai bun al lui Francis Jammes nu e Vielé Griffin și nu e Albert Samain: e Jean-Jacques Rousseau. Și iubita lui, când nu e Virginia, din romanul lui Bernardin, e Madame de Warens.” Atâta fervoare, atâta bucurie a spiritului trădează o afinitate profundă și, în mod sigur, recunoașterea unui model poetic. Cu toate acestea, Fundoianu nu-i un spirit patriarhal și, citindu-i versurile și artico- lele (acide, tăgăduitoare, uneori vexante, profund nedrepte), observăm repede că el este un existențialist aproape mistic, un spirit agitat, anxios, sincronic cu veacul său. Citește, după cum s-a văzut, pe poeții fran- cezi și își pune probleme de „poetică”, fiind de părere că Verlaine este, prin scepticismul său, „părintele adevăratei decadențe a poezi- ei”. O decadență pe care autorul Priveliștilor o consideră un fenomen capital pentru că ea îngroapă retorica de tip clasicist. Îi place Reținem faptul că Fundoianu, spirit anxios, la curent cu mișcarea de idei din timpul său (vezi articolele din Imagini și cărți ) nu-și găsește locul nici printre tradiționaliștii puri, nici printre moderniștii extremiști. Este un spirit liber, suspicios față de literatura oficializată (și aici se întâlnește cu prietenii săi avangardiști), citește pe Baudelaire, Rimbaud și Mallarmé – preferatul său dintre francezi –, comentează în două rânduri pe Francis Jammes și crede că, pe urmele lui Rousseau, acesta a reinventat natura, creând, astfel, o nouă sensibilitate poetică EUGEN SIMION 6 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021 lirica lui Adrian Maniu pentru că ea suprimă prestigiul divinității în poezie. O poezie, zice el, „tristă și tuberculoasă”. Admiră pe Minulescu și-l numește „clopotarul” simbo - lismului românesc. „Plecat ca un vechi boier, Minulescu s-a reîntors din Paris proaspăt, plin de poezia celor noi de necesitatea altor senzații, de invenția altor ținuturi.” Minulescianismul , conchide admiratorul lui, a fost o necesitate și a rămas o constan- ță în poezia românească prin imaginația și umorul ei inteligent. Ceea ce este o realitate. Fundoianu are înaintea altor critici intuiția geniului poetic al lui Bacovia și, în „Rampa” din 1921 publică un articol în stilul său metaforic mobil și oximoronic, numindu-l un poet al agoniei : „o tăcere care mucegăiește lucrurile; un cenușiu ca de torente, ce se rup din munți cu cenuși și plante”. Bacovia ar suferi de „acromatopie și vede numai violet”. Locul lui în poezia europeană ar fi în rând cu Verlaine și Rodenbach. Curios, după ce se arată încântat de toamnele cenușii și obosite, maladive ale lui Bacovia, Fundoianu admiră pe Anghel, poet al florilor, înzestrat cu „memoria văzului și a mirosului”. Concluzia: „un curios romantic rătăcit în veac; aproape un demodat; de ace- ea poate a suferit; de aceea poate s-a sinucis”. Nu-i rău spus. Dar nici nu-i spus esențialul despre Anghel-crizantemă, Anghel-trandafir, Anghel-lalea, Anghel-măghiran care, în imaginația lui Fundoianu, se întrupează în fiecare floare pe care o înfățișează. Nu-i rău spus, repet, dar am impresia că nu-i spus esențialul despre acest poet care reprezintă ramura prerafaelită a simbolismului româ- nesc. Din Macedonski reține Noapte de mai și se întreabă, retoric și bizar, cum de a putut ieși o capodoperă lirică dintr-un „material așa de prost”?! Întrebare fără sens. Poezia bună iese din orice și de oriunde. Poeții moderniști au construit o întreagă poetică în jurul acestei idei. Idealul artistic al eseistului Fundoianu este, am notat deja, Mallarmé, poet al cu- vintelor. Și cum Creangă al nostru este și el un artist care știe să învârtă bine în frază cuvintele și să le umple de sensuri, eseistul nu ezită să facă o comparație (desigur pre- meditat scandaloasă) între cei doi scriitori. Comparația dintre Après-midi d’un Faune și Harap-Alb este excesivă, admite autorul care o face, „dar – se scuză el –, dacă n-ar fi așa, am alege-o?”. O interogație suprarealistă. Raționalul B. Fundoianu, admiratorul lui Rémy de Gourmont, nu ezită s-o pună, dând o vagă sugestie despre modul lui de a construi metafora în poezie... Dând aceste exemple, ne putem face o idee despre modelul liric pentru care optează autorul Priveliștilor ? Și da și nu. Mai ales nu. Din lecturile sale ne dăm seama că nu are o clară preferință pentru o școală literară. Nu-i sigur un fan al romantismului, nu-i place idilicul peisagist Alecsandri și sunt semne că nici Coșbuc nu este, cu lirica lui sărbătorească, pe gustul său. Citează în mai multe rânduri, cu venerație, pe Eminescu și dedică câteva articole encomiastice despre Arghezi, dar, ca să fim drepți, nu are intuiția lor ca poeți fundamentali în spațiul european. De altfel, se cunoaște rezerva lui, greșită, față de literatura română, în genere, numind-o colonie a literaturii franceze B. Fundoianu (I) Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 7 Din lecturile sale ne dăm seama că nu are o clară preferință pentru o școală literară. Nu-i sigur un fan al romantismului, nu-i place idilicul peisagist Alecsandri și sunt semne că nici Coșbuc nu este, cu lirica lui sărbăto- rească, pe gustul său. Citează în mai multe rânduri, cu venerație, pe Eminescu și dedică câteva articole encomiastice despre Arghezi, dar, ca să fim drepți, nu are intuiția lor ca poeți fundamentali în spațiul european. De altfel, se cunoaște rezerva lui, greșită, față de literatura română, în genere, numind-o colonie a literaturii franceze . Au produs la vremea lor un mare scandal de presă ideile din prefața la Imagini și cărți din Franța (1922): „literatura noastră a fost un simplu parazitism [...] ca literatură personală nu putem interesa pe nimeni [...] nu aducem culturii generale nicio contribuție și niciun folos [...] nu putem interesa pe nimeni” etc. Judecăți injuste, idei de un negativism excesiv, comparabile – în timp – cu acelea ale lui Eugen Ionescu în Nu (1934), cu deo- sebirea că, în cartea din urmă, tânărul eseist se contrazice cu mare fervoare, el însuși, în interiorul aceleiași confesiuni, cu gândul că, în fond, critica literară este neserioasă pentru că ea poate dovedi că o operă literară este, în același timp, și bună și rea din punct de vedere estetic. Depinde de abilitatea și puterea de imaginație a celui care scrie despre ea. Fundoianu nu este însă un spirit ludic, el are convingeri ferme, și fermitatea nihilismului său strivește adevărul despre literatura în care începe să scrie. Argumentul cel mai puternic pe care îl putem aduce îm- potriva negaționismului său disproporționat este că, dintre toate scrierile lui Fundoianu (în românește sau franțuzește), cea care a rezistat cel mai mult și ne face să vorbim după o sută de ani despre ea este cărticica de poeme Priveliști din 1930. Să mai spun în ce limbă au fost scrise aceste admirabile poeme existențialiste? * Tradiționalismul său este un mod de a recupera în poezie universul rustic pe care modernitatea (cel puțin modernitatea românească prin Lovinescu și scriitorii avangardei) îl ignoră. Îi plac simboliștii – cel mai mult, s-a văzut, Verlaine. Crede că, odată cu el, se prăbușesc în poezie toate iluziile clasicismului („simbolismul, în Franța, a gă - sit poezia într-o tragică agonie: forma, prea perfectă, nu mai spunea nimic; conținutul resemnat să copieze realitatea repugna; a fost marele merit al simbolismului introducerea în artă a idealismului”)? Decadența poeziei ar începe cu îndemnul de a suci gâtul reto- ricii. Decadența sau reinventarea poeziei, cultivarea negativității, reformarea forme- lor, inspectarea neauzitului, nevăzutului, nemirositului ... cum cerea Rimbaud? Încă o dată, triumful scepticismului și, inerent, prăbușirea lucrurilor naive din poezie sau un moment fast în care poezia își schimbă stilul EUGEN SIMION 8 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021 și își lărgește considerabil aria de cuprindere a lucrurilor din afară, fără a ține seama de ideologia din spatele lor?! Să ne amintim ce scrie Baudelaire (adevăratul creator al mo- dernității lirice!) despre relația dintre progres și poezie , două entități care, atunci când se întâlnesc, se ceartă, zice el. Dacă suntem de acord cu acest punct de vedere, atunci discuția dintre tradiționalism și modernism nu poate fi decât o ceartă ideologică, nu o confruntare estetică. Arta învinge totdeauna ideologicul, scrie undeva și Lovinescu... Revenind la Fundoianu și la Priveliștile sale: materia primară a poeziei sale este târgul provincial, care este în realitate o anticipare sau o prelungire a câmpului. În el trăiește, fără conflicte, o populație cu religii, profesiuni și mentalități diferite. Un mic târg semirural, cu case vechi și ghirlande de flori, cu bătrâni ce urmăresc de la feres- trele lor întunecate mișcarea lentă a uliței și merg seara la sinagogă să se roage. Pe uliță trec dimineața, în drum spre pășune, vaci swițeriene și care trase de boi domoli. Seara, spectacolul se repetă în ritmuri mai lente. Poetul prinde toate aceste elemente ale unei vieți patriarhale în Priveliștile scrise în vers alexandrin, strecurând în ele anxietățile sale. Așa se face că peisajul său este, cu adevărat, expresia unei stări de suflet , nu o fotografie a realului. Faptul acesta se vede de la început și este, până la un punct, justificat de autor în prefața volumului dedicată lui Claude Sernet, intitulată Câteva cuvinte pădurețe Ea merită să fie citită cu atenție pentru că, aici, Fundoianu – care are în genere talent eseistic și are și imaginația ideilor – încearcă să concentreze opiniile sale despre poezia pe care o face încă de la vârsta de 14 ani. Confesiunea (căci despre o confesiune cu accente dramatice este vorba!) debutează cu o propoziție consternantă pentru cititorul care se pregătește tocmai să-i deschidă vo- lumul: „Volumul de față aparține unui poet mort, în vârstă de 24 de ani, prin anul 1923”. Mod de a-l avertiza că priveliștile sunt scrise între 1917 și 1923 și că autorul, în 1923, pleacă din țară, „se pierde prin continent”, adică în Franța. Putem înțelege și că autorul pleacă și din limba română. N-a plecat de tot (a continuat să publice articole în limba poemelor de acum), dar, odată pierdut prin continent , cum zice, și-a scris poemele și eseurile filosofice în limba franceză. Schimbând limba, și-a schimbat identita- tea, cum declară mai târziu Cioran? Nu re- iese limpede din însemnările lui Fundoianu că a trecut printr-o asemenea dramă, iar de a cunoscut-o nu face caz de ea. Eseurile publi- cate la Paris (despre Rimbaud-golanul, Fals tratat de estetică sau Conștiința dureroasă ) sunt absolut remarcabile prin calitatea meditației și, repet, calitatea imaginației intelectuale, în timp ce versurile notate în franceză sunt cu totul irelevante. Sunt doar corecte, fără culoare și fără acel fior mistic, fără acel sentiment de exasperare și, totuși, de bucurie a contemplației lirice pe care le aflăm în Priveliști . Dovadă că limba poeziei române rămâne esențială... În prefața citată mai înainte, Fundoianu folosește un ton de un profetism sumbru, voind să sugereze că poemele sale au ieșit dintr-o mare tragedie de ordin existențial și că moartea de care vorbește, metaforic, la început încheie o epocă de adânci frământări interioare și de convulsii ale unei istorii apocaliptice. „Mort?” – întreabă el, reluând ideea din prima propoziție. Iată răspunsul: „Nu, asa- sinat după toate regulile artei, după o lungă uremie morală, în care voința lui de a săvârși și voința lui de a fi s-au luat în lupta crân- cenă, desfrunzindu-se una pe alta de pene, de sânge, ca în faimoasele bătălii de cocoși, în Flandra. Celui căzut, cu gura în țărână, i-am supraviețuit eu. Nu-i încă momentul să hotărăsc dacă sunt eu mortul, sau dacă eu asasinul.” Această mărturisire este, la prima B. Fundoianu (I) Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 9 vedere, un fragment din literatură, o figură de stil dezvoltată. Când o raportăm însă la biografia de mai târziu a poetului ars de naziști în cuptoarele de la Auschwitz, frazele acestea exaltat profetice încep să sugereze altceva, și anume presimțirea unui destin tragic pe care, din nefericire, Fundoianu l-a avut. Deocamdată își pregătește pentru tipar Priveliștile scrise în vremea războiului (primul război, desigur) și, dincolo de dis- perarea pe care și-o asumă, nu-și ascunde ambiția ca versul său plin, masiv, concret să dea poemului „o singulară putere interioară, sporită de ambiția și vocația de-a da limbei un fel de sonoritate surdă, abruptă, un ecou de metal, de glonț de pușcă, în locul râsului unui prund de mărgăritar lins de pahar de cristal”. Exceptând propoziția de la sfârșit (obscură), trebuie spus că Fundoianu își definește corect stilul poeziei sale și că ambiția lui s-a împlinit. Versul lui este, într-adevăr, plin, masiv, fluent, fără excese coloristice și cu puține jocuri de cuvinte. Cu imagini ce se repetă programatic, priveliștea pe care o descrie (un cuvânt nu tocmai potrivit pentru Fundoianu) este o pânză enormă în care subiectivitatea autorului este totdeauna prezentă. O subiectivitate încărcată, teribil de angoasată, mesianică, plină de profeții – cum am precizat deja – întunecate. Acest substrat al discursului liric constituie originalitatea și forța lirică a unor poeme care, la suprafața lor, reiau elementele poeziei tradiționale. Fundoianu aspiră să facă, așa cum mărturisește, o poezie metafizică și mesianică în care să includă și forțele oarbe ale materiei și hazardul, accidentele vieții curente. Cu o vorbă pe care o ia de la Rimbaud, el vrea, pe scurt, să îngroape Binele și Răul , adică valorile gândirii maniheistice. Căci, iată, ce scrie el despre acest univers în care lucrurile se amestecă și ce speranțe (metafizice) își leagă de poezie: „Poezie! Câtă nădejde am pus în tine; câtă certitudine oarbă, cât mesianism! Am crezut că în adevăr poți libera și răspunde acolo unde metafizica și morala și-au tras de multă vreme obloanele. Te credeam singura metodă valabilă de cunoaștere, singura rațiune a ființei de-a per severa în ființă. În poem, cu o lupă măritoare în ochi, deslușeam atent miile de revoluții, miile de aberații stelare. Numai în poem, lumea ireală, pe care o traversăm ca fanto- me, părea că ia o formă, că devine materie vie. Numai în poem, produs îndelung de calcul și hazard, hazardul se resorbea ca un fir de ață într-o rană. Omul se dezbrăca de întâmplător, de capriciu, de generația spon- tană și proiecta în afară de dânsul o lume văzută sub specie aeterni . Paradisul terestru era în idee. Ideea era centrul și sâmburul poemului. Pe vremea aceea eram gol și nu mă știam gol. Șarpele nu-mi arătase încă, cu degetul lui gingaș, în ce colț de rechizită se afla decorul vopsit recent, cu arborul Binelui și-al Răului.” Eseurile publicate la Paris sunt absolut remarcabile prin calitatea meditației și calitatea imaginației intelectuale, în timp ce versurile notate în franceză sunt cu totul irelevante. Sunt doar corecte, fără culoare și fără acel fior mistic, fără acel sentiment de exasperare și, totuși, de bucurie a contemplației lirice pe care le aflăm în Priveliști Dovadă că limba poeziei române rămâne esențială... EUGEN SIMION 10 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021 Să reținem din această splendidă confesi- une (esențială pentru programul literar, etic și filosofic al lui Fundoianu) definiția pe care o dă versului său (o reiau aici pentru că este memorabilă pentru un poet care se situează, singur, între hazardul cultivat de amicii săi suprarealiști și calculul – raționamentul, meșteșugul liricii vechi: poemul „produs îndelung de calcul și hazard, hazardul [ce se resoarbe] ca un fir de ață într-o rană”. Încă o dată: o definiție ce trebuie s-o ținem minte. Ea explică alianța dintre o tematică tradiționalistă și o notație oximoronică, fracturată, modernă din aceste Priveliști în care curg râuri ascunse de obscurități și de inteligente clasicități voluntare... Mai reținem din programul liric al admi- ratorului lui Verlaine, Mallarmé și Francis Jammes: credința lui, de pildă, că sonoritatea surdă , masivă a versului se poate obține în limba română dând prioritate vocabularului slav, în defavoarea celui latin (socotit inapt pentru poezie). Disociere bizară! Cine spune că vocabularul latin este, în limba română, inapt pentru poezie și, mai ales, când și cine a dovedit această disociere? Și putem întreba în continuare: ce mare poet a confirmat până acum această distincție? Întrebări sortite să nu aibă răspuns. Cioran (ca să-l citez din nou) scrie undeva că limba franceză (o limbă în care elementele latine sunt structurale, majoritare) este epuizată, rigidă „o limbă de cadavre”. Asta nu l-a împiedicat însă să-i dea strălucire în eseurile sale morale. Trecem! O idee discutabilă este și aceea dacă Bacovia, Minulescu și Arghezi au fost sau nu simboliști la începuturile lor. Fundoianu crede că nu și, în genere, simbolismul n-a existat, la noi, niciodată , „decât ca steag și obiect de revoltă”. Evident, se înșală. Toți poeții citați reprezintă, în felul lor, o ramură a simbolismului românesc și chiar un poet ca Tzara, care aruncă în aer arsenalul poeziei, debutează în Simbolul ca poet neosimbolist. Și, dacă cercetăm bine versurile din Priveliști , observăm că unele acorduri și culori vin de la aceiași simboliști, începând cu dorința poetului de a înnoi limbajul liric, de a se lepăda de cuvintele tocite, obosite și de a aduce în poem elemente de viață socotite nepoetice, cum ar fi: vaci, balegă și altele din realitatea inestetică, tragi-grotescă. Așa procedează Fundoianu în Priveliști și, în această privință, el se desparte nu numai de Alecsandri și Coșbuc, dar și de Ion Pillat, peisagistul. Mai este ceva: Fundoianu nu re- cunoaște funcția socială a poeziei, socotind că poezia adevărată este doar o „forță obscu- ră care-l precede pe om, care-l urmează”... O observație ce contrariază opinia curentă, dar care are o justificare metafizică. Și, ca să-și încheie confesiunea ce cumulează cam toate ideile sale despre această minciună care spu- ne adevărul (poezia), Fundoianu reia propo- ziția cu care începuse: tipărește Priveliști „ca să [le] ucid a doua oară, să lichidez un trecut de care aș voi să-mi fie mai multă rușine”. Nu spune însă de ce ar fi trebuie să se rușineze și de ce n-a ars poemele pentru a scăpa de B. Fundoianu (I) Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 11 rușinea de a le fi scris. Răspunsul indirect este că ele spun ceva despre ambițiile mari ale autorului care vrea să readucă metafizica în poem și să-i dea, întocmai ca înțeleptul de la Orthez, „puterea mistică a lui Baudelaire” și forța detonatoare a lirismului rimbaldian. Vom vedea de îndată dacă a reușit. Sigur este că până a ajunge la aceste modele asumate intelectual, Fundoianu a cunoscut și s-a lăsat influențat de doi din marii poeți români din timpul său, Arghezi și Bacovia. Priveliștile sale, scrise între 1917 și 1923 și revăzute stilistic înainte de a le aduna într-o carte (1930), trec, agitate, prin aceste teritorii lirice. * De la Bacovia preia tema, obsedantă, a tristeților provinciale și a singurătății cos- mice a individului într-un spațiu în care nu se petrece nimic esențial în afara automa- tismelor unei vieți mediocre. De la Arghezi învață o anumită agresivitate și culoare a versului care încearcă să evite clișeele poeziei anterioare. Contemporan cu Tristan Tzara și prieten cu avangardiștii care voiau să im- pună o picto-poezie , abandonând subiectele și stilurile clasice ale poeziei, Fundoianu prinde știința și gustul de a schimba radical metafora, instrumentul esențial al poeziei, introducând în compoziția ei un element de referință brutal concret, neașteptat și pro- vocator. Metafora nu mai este, ca în poezia clasică, distinsă, „frumoasă”, nici înaltă, solemnă, mitică, deschisă spre absolutul și sublimitățile spiritului, cum o găsim la romantici, metafora coboară programatic în brutalitățile realului și caută (și, evident, dacă insistă, găsește) alianțe imposibile, insolite, oximoronice. Dintre formele re- torice, oximoronul este, de altfel, preferat de constructiviștii, suprarealiștii noștri. Ilarie Voronca, dintre ei, este cel mai inventiv în această privință. Imagismul său se bazează tocmai pe această tehnică a concretizării brutale, provocatoare a metaforei. Pornind de la acest procedeu, s-a vorbit de metafora concretă , cultivată intens de suprarealiști, care ia locul în poem metaforei mitice cul- tivate intens de romantici. Mai temperat și atent să nu diminueze prea mult puterea de comunicare a versului, autorul Priveliștilor limitează hazardul în favoarea calculului , cum am văzut că spune. Cu alte cuvinte, insolitul, bizarul, ilogicul, absurdul nu reu- șesc să suprime, cum se întâmplă de regulă în poemul de tip suprarealist, raționalul, firescul, relația logică din versurile sale. Citim poemul liminar din Priveliști și ce aflăm? Aflăm că „liniștea pe rana luminii pune sare”, că pianul din interiorul casei „a căzut pe labe [precum] cel din urmă ren”, că afară vremea își „sparge șopârlele în clește” și, percepând aceste stranii fenomene, sufletul poetului („de pene cu liniște în cioc”), „sufletul de pâslă” aude sunetele misterioase ale oceanului „ca pi- ane de întuneric”. Mai departe aflăm că în „ficatul lumii izvoarele sunt reci” și că „în zăpada de tăcere” corbii împletesc nu se știe ce. Între atâtea lucruri ciudate, dăm peste un vers emblematic. El sugerează statutul existențial al poetului: „copilul piele-roșă bătut la cur de albi”. O primă imagine a singurătății și discriminării artistului într-o lume în care urâtul, grotescul și, în genere, negativitățile se cheamă și se găsesc ca în corespondențele simboliste. În fine, după ce vizitează acest univers oximoronic și-l reconstituie într-un limbaj strident, nu totdeauna inteligibil și nu de puține ori artificial prin imagismul lui disproporți- onat, Fundoianu calmează versurile și dă cuvintelor un sens mai clar, introducând în scenariul din Paradă (este titlul poemului de început) un discurs mesianic în stilul eminescian din Mureșanu și Rugăciunea EUGEN SIMION 12 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021 unui dac și, poate, din Psalmii arghezieni. Oricum, discursul este coerent, cu o notă gravă, sugerând o mare revoltă obscură, o demonie abia strunită și o dorință aprigă de reinventare a lumii: „Mi-ar trebui potopul să schimbe-obrazul lumii și focul să înjunghie statornicia-n rău. Cădeți, imperii! iată că s-au ivit nebunii, să strângă în poeme crâmpeiele de hău. Poate-am greșit, Părinte, când ți-am cântat natura cuminte și curată ca-n paradisul vechi; erau în mine forța, schimbarea, setea, ura – și sângele în mine mă trage de urechi. Era în mine ceea ce sparge ca să nască, în mine-un demon care ședea pe continent, cu-o față care plânge și una care cască, în mine năzuința de-a deveni dement.” Sunt versuri pline, „frumoase” la modul baudelairian, marcând starea de spirit a poetului profund existențialist, filosofic vorbind, care este în tot ce scrie încă din această fază B. Fundoianu. Paradă – poe- mul, repet, care prefațează temele și stilul din Priveliști – este urmat de opt secvențe dintr-un ciclu numit Herța . Sunt cele mai coerente, mai expresive și, estetic vorbind, cele mai bune din volum. Pe cel mai original și mai profund Fundoianu îl aflăm aici. El simplifică și ordonează mai bine metafora concretă și lasă să respire liber imaginația sa lirică într-un spațiu în care bucolicul se unește cu urâtul decadenților reprezentat în acest târg uitat de lume de lucrurile mucegăite și de inerțiile unei ciudate patri- arhalități. Herța este, în fapt, țara imaginară a poetului, spațiul său de securitate sau ceea ce în limbajul geocriticii se cheamă locul personal, geniul locului . În viziune romantică, el pare un paradis ros de timp și uitat de istorie. Poetul îl evocă cu nostalgie, dar nu-i ignoră discrepanțele, liniștea care mucegăiește în lucruri, amestecul bizar de rural și un urban deja îmbătrânit, ruinat. Totul este privit de un spirit elegiac dublat de un spirit atent la tragicul pitoresc și, cum remarcă G. Călinescu, la „exalațiile vitale” din interiorul acestui univers al lucrurilor ce mor. O temă, evident, bacoviană căreia Fundoianu îi dă o viziune cosmică: „În târg miroase a ploaie, a toamnă și a fân. Vântul nisip aduce, fierbinte, în plămân, și fetele așteaptă în ulița murdară tăcerea care cade în fiecare seară, și factorul, cu gluga pe cap, greoi și surd. Căruțe fugărite de ploaie au trecut, și liniștea în lucruri de mult mucegăiește. În case oameni simpli vorbesc pe ovreiește. Gâște, cu pantofi galbeni, vin lent după-un zaplaz; auzi cum ploaia stinge fanarele cu gaz, cum învechește frunza în clopote de-aramă – auzi tăcerea lungă și gri care e toamnă și diligența care vine din Dorohoi. Pustiu, din șes, se urcă cirezile de boi, și cum mugesc, cu capul întors, de parc-ar suge – cu ochii roșii, târgul, cuprins de spaimă, muge.” Acest peisaj memorabil se repetă și este trecut prin culorile și disperările mai tuturor anotimpurilor. Fundoianu este, prioritar, un poet al toamnei și într-un articol din „Rampa” (1922) face o mică teorie (previ- zibilă, de altfel) despre starea de suflet pe care o provoacă anotimpurile. Impresioniștii (Monet) studiază și comunică prin limba- jul culorilor evoluția luminii în funcție de anotimp și orele zilei. Fundoianu încearcă să prindă simbolistica acestei rotiri irepresibile în culorile și muzica versurilor: „Ce poet – întreabă el –, în ce veac și în ce țară, n-a cântat ofilirea frunzei galbene, n-a cântat iluzia sau dragostea legată de ruina frunzei, ca de-o aparență meschină, ca de- un simbol? Peisajul de toamnă, singurul e B. Fundoianu (I) Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 13 mai intens și totuși mai fugace, împreună nădejdea cea nouă din arătură cu bucuria belșugului din vii, cu tristețea celei dintâi desfrunziri, cu spaima celor dintâi corbi. Toamna nu e un anotimp stabil, e un rezumat al celorlalte trei. Așa plaja nu e un deșert, ci un rezumat de deșert și de mare. Poetul verei trebuie să fie un pictor; peisajul cere relief. Poetul toamnei e un cerșetor de impresii; e mâna întinsă care așteaptă pomana unei frunze; e un cimpoi care așteaptă, pe găuri, degetele și vântul. Toamna poruncește o stare de suflet, pretinsă și muzicală, cu atât mai intensă, cu cât e mai strâmtă.” În Herța , toamna este citită prin micile ei dezastre vegetale, prin tăcerile din ce în ce mai grele, prin „ploile ce fac să putre- zească frunzele și zidurile leproase unse cu baligă”. Din peisaj nu lipsesc, nici de data aceasta, materiile degradate, urâte , animalele dizgrațiate, în genere, de peisagiștii noștri, natura în stare de explozie sau de extincție și nu ocolește în tablou nici mizeriile vieții comune: „porcii [care] mănâncă iarba prin șinele de fier”, „boii urâți și teferi” ce se scar- pină dimineața de stâlpii de telegraf, bivolii grei care, venind de la păscut, „calcă-n asfalt, se culcă, se pișă / cu coarnele-n văzduh, ca la-nceput”, șopârlele ce se prăjesc pe sticle sparte și, din nou, boii (animale preferate de poet) care „ling ploaia din cer în arătură”. În peisajul acesta bogat în elemente eterogene, inestetice, reapar bivolii negri pe drum și boii leneși ce se mișcă greoi pe ulițele aces- tui „târg ticălos” – cum îi zice poetul – în care civilizațiile, timpurile și oamenii s-au amestecat și care putrezește încet, încet, înconjurat de o natură cu „străzi sparte de ploi, de vite și de care”... Toate acestea și încă multe altele, vin, revin și relaționează, într-o viziune reticu- lară, într-un peisaj construit cu migală, cu un excepțional simț al realului și, de bună seamă, cu o imaginație surprinzătoare prin capacitatea ei de a asocia lucruri ce se iubesc ca apa cu focul. Fundoianu reușește să le împace și să le folosească printr-o abilă și curajoasă retorică a oximoronului, cum am precizat deja. Ele circulă de la un poem la altul, în alte figurații lirice, dând impresia la lectură că autorul desenează, la infinit, aceeași natură veche, cu luminile și umbrele ei, cu momentele ei de liniște și de explozie vegetală. Alecsandri alcă- tuiește, în Pasteluri , un album cu picturi statice, urmărind cronologia anotimpurilor. Coșbuc observă viața rustică obișnuită în cadrul unei naturi, în genere, frumoase, sărbătorești, chiar și atunci când ea este lovită de furtuni sălbatice (cultivate, de- opotrivă, de poet pentru frumusețea lor primordială!), în fine, Ion Pillat pictează o natură lirică, estetică, muzicală, putem spune, însoțită în subsolul discursului de Paradă – poemul, repet, care prefațează temele și stilul din Priveliști – este urmat de opt secvențe dintr-un ciclu numit Herța . Sunt cele mai coerente, mai expresive și, estetic vorbind, cele mai bune din volum. Pe cel mai original și mai profund Fundoianu îl aflăm aici. El simplifică și ordonează mai bine metafora concretă și lasă să respire liber imaginația sa lirică într-un spațiu în care bucolicul se unește cu urâtul decadenților reprezentat în acest târg uitat de lume de lucrurile mucegăite și de inerțiile unei ciudate patriarhalități EUGEN SIMION 14 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021 melancolia surâzătoare a poetului care con- templă trecerea timpului și ritmurile încete ale colinelor de la Miorcani și Florica (patria lui imaginară). Originalitatea Priveliștilor stă în faptul că, dincolo de stilul colorat și turbulent, paradoxal al autorului, în ele se face simțită la tot pasul prezența unei sen- sibilități angoasate care răstoarnă sensurile contemplării naturii. Natura, în imaginația lui, nu există ca să fie transpusă în artă, există ca să justifice destinul, starea de spirit, dispe- rările și stările absconse, arhetipale ale unui poet care vrea să cuprindă tot și să cunoască tot ceea ce vede. Cu alte cuvinte, peisajul său este, înainte de orice, o mărturie și o creație a subiectivității. Natura devine, în