CC 08-09 2021 web.pdf - Caiete critice

Please enable JavaScript to view the full PDF

Revistă editată de Fundația Națională pentru Știință și Artă Director: Eugen SIMION nr. 8-9 (406–407) • august - Septembrie 2021 PIOTR MAZURKIEWICZ: LA RESPONSABILITÉ DE L’ACADÉMICIEN DANS LE MONDE POSTMODERNE VIRGIL TĂNASE: CAMUS, ROMANUL, DRUMUL CRUCII ÎPS CALINIC ARGEȘEANUL: CONTEMPORANII DE SPIRIT AI SFÂNTULUI NEAGOE BASARAB PAUL CERNAT: BACOVIA ȘI ARGHEZI: UN BINOM POETIC NAPOLEON POP, VALERIU IOAN-FRANC: NOUA STRATEGIE EUROPEANĂ DE POLITICĂ MONETARĂ B. Fundoianu (I) Fragmente critice de Eugen SIMION Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ISSN: 1220-6350 / ISSN (on-line): 2285-5041 REDACȚIA: Eugen SIMION director Valeriu IOAN-FRANC redactor-șef Lucian CHIȘU coordonare editorială Mihaela BURUGĂ secretar de redacție Bianca BURȚA-CERNAT Oana SOARE Paul CERNAT DTP: Mihăiță STROE COLEGIUL ȘTIINȚIFIC: Mihai CIMPOI Serge FAUCHEREAU (Franța) Valeriu IOAN-FRANC Jaime GIL ALUJA (Spania) Revistă editată de Radivoje KONSTANTINOVIĆ (Serbia) Fundația Națională Michael METZELTIN (Austria) pentru Știință și Artă, Grupul interdisciplinar Thierry DE MONTBRIAL (Franța) de reflecție și Editura Expert, Evanghelos MOUTSOPOULOS (Grecia) sub egida Academiei Române Basarab NICOLESCU Eugen SIMION site: caietecritice.fnsa.ro Virgil TĂNASE e-mail: office@fnsa.ro Dumitru ȚEPENEAG CUPRINS 8-9 / 2021 3 FRAGMENTE CRITICE Eugen SIMION B. Fundoianu (I) B. Fundoianu (I) 16 Viorel BARBU CULTURĂ ȘI ȘTIINȚĂ Modelarea matematică în economie; performanțe și limite Mathematical Modeling in Economics; Performance and Limits 20 Piotr MAZURKIEWICZ A GÂNDI EUROPA La responsabilité de l’académicien dans le monde postmoderne Responsabilitatea academicianului în lumea postmodernă 39 Virgil TĂNASE SCRISORI DIN PARIS Camus, romanul, drumul Crucii Camus, the Novel, the Way of the Cross 45 Simona MODREANU COMENTARII Anamorfoze ficționale Fictional Anamorphoses 57 Perpessicius Mihai CIMPOI și cultul adevărului estetic Perpessicius and the Cult of Aesthetic Truth 64 Bacovia Paul CERNAT și Arghezi: un binom poetic Bacovia and Arghezi: a Poetic Binomial 72 Despre povești, mituri și lumi din cuvinte – Bogdan Suceavă, Miruna, o poveste Simona ANTOFI About Stories, Myths and Worlds from Words – Bogdan Suceavă, Miruna, a story 79 Moses Gaster, contribuțiile unui cărturar român evreu Moșe IDEL, Jean-Jacques ASKENASY în formarea statului Român și Evreu Moses Gaster, the Contributions of a Romanian Jewish Scholar in the Formation of the Romanian and Jewish Nations 83 Tânărul Agârbiceanu și o cronică transilvană Mihăiță STROE The Young Agârbiceanu and a Transylvanian Chronicle 93 SIMPOZION „NEAGOE BASARAB” (1512-1521) Calinic ARGEȘEANUL Contemporanii de spirit ai Sfântului Neagoe Basarab Spiritual Contemporaries of Saint Neagoe Basarab 100 Dan ZAMFIRESCU Neagoe Basarab Neagoe Basarab 102 Napoleon POP, Valeriu IOAN-FRANC CULTURĂ ȘI ECONOMIE Noua strategie europeană de politică monetară The New European Monetary Policy Strategy Fragmente critice EUGEN SIMION Academia Română, președintele Secției de Filologie și Literatură, directorul Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” Romanian Academy, President of the Philology and Literature Section, Director of the “G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory e-mail: eugen.simion@fnsa.ro B. Fundoianu (I) Prima partea a acestui studiu discută locul lui B. Fundoianu în literatura română interbelică. În general, acest autor reușește să scape tentativelor de clasare ale criticii literare, negăsindu-i-se locul nici printre tradiționaliștii puri, nici printre moderniștii extremiști. Dovedește de tânăr și confirmă și mai târziu o rară putere de imaginație a ideilor, unealtă care-l ajută să se orienteze între curentele și mișcările timpului său. Influențat de marii simboliști și de reinventarea naturii din textele lui Francis Jammes, Fundoianu dă, în 1930, volumul Priveliști, poeme existențialiste în limba română atinse stilistic de influențe lirice dinspre Arghezi și Bacovia. Abstr ac t Cuvinte-cheie: Fundoianu, tradiționalism, modernism, simbolism, natură The first part of this study discusses B. Fundoianu's place in interwar Romanian literature. Often this author manages to escape the literary criticism cassification attempts, finding his place neither among the pure traditionalists nor among the extremist modernists. From young age and even later on, he confirms a powerfull ideatic imagination, a tool that helps him orient himself between the currents and movements of his time. Influenced by the great symbolists and the reinvention of nature in the texts of Francis Jammes, Fundoianu publishes, in 1930, the volume Priveliști, existentialist poems written in Romanian, stylistically touched by the lyrical influences from Arghezi and Bacovia. Keywords: Fundoianu, traditionalism, modernism, symbolism, nature Critica literară a ezitat și ezită și azi, am tradiționaliștilor în succesiunea lui Ion impresia, să-i găsească lui B. Fundoianu un Pillat și în vecinătatea lui Ilarie Voronca, loc sigur într-un curent literar interbelic. Radu Gyr, D. Ciurezu și Zaharia Stancu... Lovinescu îl trece – în Istoria din 1937 Dar tot el avertizează în Istoria din 1941 – printre poeții „extremiști”, situându-l că, în fapt, autorul Priveliștilor nu-i un între Ion Vinea și Ilarie Voronca, în timp veritabil tradiționalist și că, în genere, ce G. Călinescu îl fixează în gruparea tradiționaliștii interbelici – proveniți din Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 3 EUGEN SIMION rândurile simboliștilor – nu sunt în afara O judecată critică discutabilă, începând cu modernismului. „În realitate – notează cri- ideea că arghezianismul reprezintă doar (sau ticul – tradiționalismul reprezintă o formă în primul rând) o stare de suflet, nu și – cum de modernism”, observație ce, trebuie spus, credem – o viziune originală asupra lumii, se verifică în cazul lui Fundoianu, ca și acela un mod de a construi metafora și poemul, al lui Ion Vinea, după ce acesta părăsește în fine, un stil și o metafizică... programul avangardei. O opinie asemănă- Sunt și alte puncte de reper. Comentatorii toare în privința tradiționalismului postsă- lui vechi și noi au descoperit noi modele și mănătorist are, ne amintim, și Ion Pillat în noi alianțe poetice. Ov.S. Crohmălniceanu eseurile sale. Argumentul lui Călinescu este remarcă – nu fără motivație – expresionis- mai solid, dincolo de ideologie, și anume mul poeziei lui Fundoianu (cu trimiteri la că poezia agrestă veche privește câmpul pânzele lui Kokoschka și la poemele lui Trak „prin conceptul de natură, percepându-l și Heim), Ion Pop descoperă în Priveliști prin tablouri”, în timp ce tradiționaliștii ce ecouri din versurile lui Rimbaud, în fine, evadează din simbolism au păstrat „obișnu- Mircea Martin pune în valoare (într-un ința de a îmbrățișa universul” în totalitatea studiu amplu din 1978) relațiile poetului și varietatea lui. Remarcă, iarăși, corectă. cu simboliștii (Bacovia, Minulescu) și Dovadă că ei aduc în poezia bucolică o nuanțează conceptul de naturism de care viziune baudelairiană, cum ar fi interesul vorbesc unii comentatori. N-au fost igno- pentru formele nepoetice, degradate ale rate, se înțelege, legăturile lui Fundoianu cu universului rural. Din acest punct de vedere, mișcarea de avangardă, legături – trebuie și concluzia pe care o trage criticul asupra precizat – mai mult afective decât esteti- tradiționalismului poeziei lui Fundoianu ce. Tradiționalismul modern invocat mai este justă și expresivă: „un patetism olfactiv înainte nu se potrivește deloc – tematic și tactil, o îmbătare de exaltațiile vitale [...] și formal – cu picto-poezia, constructivis- o capacitate extraordinară de a se bucura de mul, sintetismul și suprarealismul cultivat prezența materiei”. de tinerii „extremiști” de care amintește Caracterizarea făcută de Lovinescu este Lovinescu. Trecând peste alte filiații posi- succintă (în șapte rânduri!) și pur tematică: bile, să reținem faptul că Fundoianu, spirit poezia din Priveliști n-ar avea nicio legătură anxios, la curent cu mișcarea de idei din cu suprarealismul (și, ne putem întreba, timpul său (vezi articolele din Imagini și dacă este așa, în ce măsură mai poate fi cărți) nu-și găsește locul nici printre tra- plasată atunci în sfera „poeziei extremis- diționaliștii puri, nici printre moderniștii te”?), substanța ei este tradițională („rurală extremiști. Este un spirit liber, suspicios față am putea spune”) și „numai accentul și de literatura oficializată (și aici se întâlnește notația, cu influențe de altfel argheziene, cu prietenii săi avangardiști), citește pe sunt moderniste”. Caracterizare sumară, Baudelaire, Rimbaud și Mallarmé – prefe- insuficientă pentru a putea defini nota ratul său dintre francezi –, comentează în originală a lirismului. Cât despre accentul două rânduri pe Francis Jammes și crede că, arghezian al versurilor (acceptat de cei mai pe urmele lui Rousseau, acesta a reinventat mulți dintre comentatorii lui Fundoianu), el natura, creând, astfel, o nouă sensibilitate este respins categoric de G. Călinescu: „ar- poetică. Fundoianu o laudă și face poetului ghezianismul [...] e inexistent, poetul fiind de la Orthez un portret în care regăsim, înrudit sufletește cu Pillat și Ilarie Voronca”. cred, și note personale: 4 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021 B. Fundoianu (I) „Jammes e un pustnic, dar cu mult sen- zualism. Dacă aș putea afla cândva coliba în care au trăit Daphnis și Chloe aș intra în ea cu același respect cu care calc în poezia lui Jammes. Întâlnești numai sentimente care sunt elegii și emoții care sunt psalmi. Poți bănui în el viața de din­colo, cum poți mirosi când dormi în fânul umed altceva decât câmpul și stelele care cad. Jammes nu e un orășan, pentru care peisajul e o doctorie. Nu e un romantic care opune vieții urâte de fiecare zi imagina altei lumi. Jam­mes trăiește în Orthez, lângă vițelul pe care l-a văzut când îl duceau la abator. [...] Dar sufletul lui Jammes are consistența amurgului, când focuri vinete ard prin podgorii cu țâțele pli- ne de must. Jammes e un rustic și un maniac; îi plac casele bătrânești cu fucsii în ferestre sparte. Din ruine se ridică suflul celor care au locuit, risipit în piatră, în crescută bălă­ rie și în estampele spălăcite din zid. Jammes trăiește în trecut, ca într-un prezent evocat de lectură și risipit din tămâia cuvintelor, ca din cădelnițare. Prietenul cel mai bun al Reținem faptul că Fundoianu, spirit lui Francis Jammes nu e Vielé Griffin și nu e anxios, la curent cu mișcarea de idei Albert Samain: e Jean-Jacques Rousseau. Și din timpul său (vezi articolele din iubita lui, când nu e Virginia, din romanul Imagini și cărți) nu-și găsește locul lui Bernardin, e Madame de Warens.” Atâta fervoare, atâta bucurie a spiritului nici printre tradiționaliștii puri, trădează o afinitate profundă și, în mod nici printre moderniștii extremiști. sigur, recunoașterea unui model poetic. Este un spirit liber, suspicios Cu toate acestea, Fundoianu nu-i un spirit față de literatura oficializată (și patriarhal și, citindu-i versurile și artico- lele (acide, tăgăduitoare, uneori vexante, aici se întâlnește cu prietenii săi profund nedrepte), observăm repede că avangardiști), citește pe Baudelaire, el este un existențialist aproape mistic, un Rimbaud și Mallarmé – preferatul spirit agitat, anxios, sincronic cu veacul său. său dintre francezi –, comentează Citește, după cum s-a văzut, pe poeții fran- în două rânduri pe Francis Jammes cezi și își pune probleme de „poetică”, fiind de părere că Verlaine este, prin scepticismul și crede că, pe urmele lui Rousseau, său, „părintele adevăratei decadențe a poezi- acesta a reinventat natura, creând, ei”. O decadență pe care autorul Priveliștilor astfel, o nouă sensibilitate poetică o consideră un fenomen capital pentru că ea îngroapă retorica de tip clasicist. Îi place Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 5 EUGEN SIMION lirica lui Adrian Maniu pentru că ea suprimă din munți cu cenuși și plante”. Bacovia ar prestigiul divinității în poezie. O poezie, suferi de „acromatopie și vede numai violet”. zice el, „tristă și tuberculoasă”. Admiră pe Locul lui în poezia europeană ar fi în rând Minulescu și-l numește „clopotarul” simbo- cu Verlaine și Rodenbach. lismului românesc. „Plecat ca un vechi boier, Curios, după ce se arată încântat de Minulescu s-a reîntors din Paris proaspăt, toamnele cenușii și obosite, maladive ale lui plin de poezia celor noi de necesitatea Bacovia, Fundoianu admiră pe Anghel, poet altor senzații, de invenția altor ținuturi.” al florilor, înzestrat cu „memoria văzului și a Minulescianismul, conchide admiratorul mirosului”. Concluzia: „un curios romantic lui, a fost o necesitate și a rămas o constan- rătăcit în veac; aproape un demodat; de ace- ță în poezia românească prin imaginația și ea poate a suferit; de aceea poate s-a sinucis”. umorul ei inteligent. Ceea ce este o realitate. Nu-i rău spus. Dar nici nu-i spus esențialul Fundoianu are înaintea altor critici intuiția despre Anghel-crizantemă, Anghel-trandafir, geniului poetic al lui Bacovia și, în „Rampa” Anghel-lalea, Anghel-măghiran care, în din 1921 publică un articol în stilul său imaginația lui Fundoianu, se întrupează în metaforic mobil și oximoronic, numindu-l fiecare floare pe care o înfățișează. Nu-i rău un poet al agoniei: „o tăcere care mucegăiește spus, repet, dar am impresia că nu-i spus lucrurile; un cenușiu ca de torente, ce se rup esențialul despre acest poet care reprezintă ramura prerafaelită a simbolismului româ- nesc. Din Macedonski reține Noapte de mai Din lecturile sale ne dăm seama și se întreabă, retoric și bizar, cum de a putut ieși o capodoperă lirică dintr-un „material că nu are o clară preferință pentru așa de prost”?! Întrebare fără sens. Poezia o școală literară. Nu-i sigur un bună iese din orice și de oriunde. Poeții fan al romantismului, nu-i place moderniști au construit o întreagă poetică idilicul peisagist Alecsandri și în jurul acestei idei. Idealul artistic al eseistului Fundoianu sunt semne că nici Coșbuc nu este, am notat deja, Mallarmé, poet al cu- este, cu lirica lui sărbătorească, vintelor. Și cum Creangă al nostru este și pe gustul său. Citează în mai el un artist care știe să învârtă bine în frază multe rânduri, cu venerație, pe cuvintele și să le umple de sensuri, eseistul nu ezită să facă o comparație (desigur pre- Eminescu și dedică câteva articole meditat scandaloasă) între cei doi scriitori. encomiastice despre Arghezi, dar, Comparația dintre Après-midi d’un Faune și ca să fim drepți, nu are intuiția Harap-Alb este excesivă, admite autorul care lor ca poeți fundamentali în o face, „dar – se scuză el –, dacă n-ar fi așa, spațiul european. De altfel, se am alege-o?”. O interogație suprarealistă. Raționalul B. Fundoianu, admiratorul lui cunoaște rezerva lui, greșită, față Rémy de Gourmont, nu ezită s-o pună, de literatura română, în genere, dând o vagă sugestie despre modul lui de a numind-o colonie a literaturii construi metafora în poezie... franceze Dând aceste exemple, ne putem face o idee despre modelul liric pentru care optează autorul Priveliștilor? Și da și nu. Mai ales nu. 6 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021 B. Fundoianu (I) Din lecturile sale ne dăm seama că nu are o clară preferință pentru o școală literară. Nu-i sigur un fan al romantismului, nu-i place idilicul peisagist Alecsandri și sunt semne că nici Coșbuc nu este, cu lirica lui sărbăto- rească, pe gustul său. Citează în mai multe rânduri, cu venerație, pe Eminescu și dedică câteva articole encomiastice despre Arghezi, dar, ca să fim drepți, nu are intuiția lor ca poeți fundamentali în spațiul european. De altfel, se cunoaște rezerva lui, greșită, față de literatura română, în genere, numind-o colonie a literaturii franceze. Au produs la vremea lor un mare scandal de presă ideile din prefața la Imagini și cărți din Franța (1922): „literatura noastră a fost un simplu parazitism [...] ca literatură personală nu putem interesa pe nimeni [...] nu aducem culturii generale nicio contribuție și niciun folos [...] nu putem interesa pe nimeni” etc. Judecăți injuste, idei de un negativism excesiv, comparabile – în timp – cu acelea ale lui Eugen Ionescu în Nu (1934), cu deo- * sebirea că, în cartea din urmă, tânărul eseist Tradiționalismul său este un mod de a se contrazice cu mare fervoare, el însuși, în recupera în poezie universul rustic pe care interiorul aceleiași confesiuni, cu gândul modernitatea (cel puțin modernitatea că, în fond, critica literară este neserioasă românească prin Lovinescu și scriitorii pentru că ea poate dovedi că o operă literară avangardei) îl ignoră. Îi plac simboliștii – cel este, în același timp, și bună și rea din punct mai mult, s-a văzut, Verlaine. Crede că, odată de vedere estetic. Depinde de abilitatea și cu el, se prăbușesc în poezie toate iluziile puterea de imaginație a celui care scrie clasicismului („simbolismul, în Franța, a gă- despre ea. Fundoianu nu este însă un spirit sit poezia într-o tragică agonie: forma, prea ludic, el are convingeri ferme, și fermitatea perfectă, nu mai spunea nimic; conținutul nihilismului său strivește adevărul despre resemnat să copieze realitatea repugna; a fost literatura în care începe să scrie. Argumentul marele merit al simbolismului introducerea cel mai puternic pe care îl putem aduce îm- în artă a idealismului”)? Decadența poeziei potriva negaționismului său disproporționat ar începe cu îndemnul de a suci gâtul reto- este că, dintre toate scrierile lui Fundoianu ricii. Decadența sau reinventarea poeziei, (în românește sau franțuzește), cea care a cultivarea negativității, reformarea forme- rezistat cel mai mult și ne face să vorbim lor, inspectarea neauzitului, nevăzutului, după o sută de ani despre ea este cărticica nemirositului... cum cerea Rimbaud? Încă de poeme Priveliști din 1930. Să mai spun o dată, triumful scepticismului și, inerent, în ce limbă au fost scrise aceste admirabile prăbușirea lucrurilor naive din poezie sau un poeme existențialiste? moment fast în care poezia își schimbă stilul Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 7 EUGEN SIMION și își lărgește considerabil aria de cuprindere mort, în vârstă de 24 de ani, prin anul 1923”. a lucrurilor din afară, fără a ține seama de Mod de a-l avertiza că priveliștile sunt scrise ideologia din spatele lor?! Să ne amintim ce între 1917 și 1923 și că autorul, în 1923, scrie Baudelaire (adevăratul creator al mo- pleacă din țară, „se pierde prin continent”, dernității lirice!) despre relația dintre progres adică în Franța. Putem înțelege și că autorul și poezie, două entități care, atunci când se pleacă și din limba română. N-a plecat de întâlnesc, se ceartă, zice el. Dacă suntem tot (a continuat să publice articole în limba de acord cu acest punct de vedere, atunci poemelor de acum), dar, odată pierdut prin discuția dintre tradiționalism și modernism continent, cum zice, și-a scris poemele și nu poate fi decât o ceartă ideologică, nu o eseurile filosofice în limba franceză. confruntare estetică. Arta învinge totdeauna Schimbând limba, și-a schimbat identita- ideologicul, scrie undeva și Lovinescu... tea, cum declară mai târziu Cioran? Nu re- Revenind la Fundoianu și la Priveliștile iese limpede din însemnările lui Fundoianu sale: materia primară a poeziei sale este că a trecut printr-o asemenea dramă, iar de a târgul provincial, care este în realitate o cunoscut-o nu face caz de ea. Eseurile publi- anticipare sau o prelungire a câmpului. În cate la Paris (despre Rimbaud-golanul, Fals el trăiește, fără conflicte, o populație cu tratat de estetică sau Conștiința dureroasă) religii, profesiuni și mentalități diferite. Un sunt absolut remarcabile prin calitatea mic târg semirural, cu case vechi și ghirlande meditației și, repet, calitatea imaginației de flori, cu bătrâni ce urmăresc de la feres- intelectuale, în timp ce versurile notate în trele lor întunecate mișcarea lentă a uliței și franceză sunt cu totul irelevante. Sunt doar merg seara la sinagogă să se roage. Pe uliță corecte, fără culoare și fără acel fior mistic, trec dimineața, în drum spre pășune, vaci fără acel sentiment de exasperare și, totuși, swițeriene și care trase de boi domoli. Seara, de bucurie a contemplației lirice pe care le spectacolul se repetă în ritmuri mai lente. aflăm în Priveliști. Dovadă că limba poeziei Poetul prinde toate aceste elemente ale unei române rămâne esențială... În prefața citată vieți patriarhale în Priveliștile scrise în vers mai înainte, Fundoianu folosește un ton de alexandrin, strecurând în ele anxietățile sale. un profetism sumbru, voind să sugereze că Așa se face că peisajul său este, cu adevărat, poemele sale au ieșit dintr-o mare tragedie expresia unei stări de suflet, nu o fotografie a de ordin existențial și că moartea de care realului. Faptul acesta se vede de la început vorbește, metaforic, la început încheie o și este, până la un punct, justificat de autor epocă de adânci frământări interioare și în prefața volumului dedicată lui Claude de convulsii ale unei istorii apocaliptice. Sernet, intitulată Câteva cuvinte pădurețe. „Mort?” – întreabă el, reluând ideea din Ea merită să fie citită cu atenție pentru că, prima propoziție. Iată răspunsul: „Nu, asa- aici, Fundoianu – care are în genere talent sinat după toate regulile artei, după o lungă eseistic și are și imaginația ideilor – încearcă uremie morală, în care voința lui de a săvârși să concentreze opiniile sale despre poezia și voința lui de a fi s-au luat în lupta crân- pe care o face încă de la vârsta de 14 ani. cenă, desfrunzindu-se una pe alta de pene, Confesiunea (căci despre o confesiune cu de sânge, ca în faimoasele bă­tălii de cocoși, accente dramatice este vorba!) debutează cu în Flandra. Celui căzut, cu gura în țărână, o propoziție consternantă pentru cititorul i-am supraviețuit eu. Nu-i încă momentul care se pregătește tocmai să-i deschidă vo- să hotărăsc dacă sunt eu mortul, sau dacă eu lumul: „Volumul de față aparține unui poet asasinul.” Această mărturisire este, la prima 8 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021 B. Fundoianu (I) vedere, un fragment din literatură, o figură pe care o descrie (un cuvânt nu tocmai de stil dezvoltată. Când o raportăm însă potrivit pentru Fundoianu) este o pânză la biografia de mai târziu a poetului ars de enormă în care subiectivitatea autorului naziști în cuptoarele de la Auschwitz, frazele este totdeauna prezentă. O subiectivitate acestea exaltat profetice încep să sugereze încărcată, teribil de angoasată, mesianică, altceva, și anume presimțirea unui destin plină de profeții – cum am precizat deja tragic pe care, din nefericire, Fundoianu – întunecate. Acest substrat al discursului l-a avut. Deocamdată își pregătește pentru liric constituie originalitatea și forța lirică tipar Priveliștile scrise în vremea războiului a unor poeme care, la suprafața lor, reiau (primul război, desigur) și, dincolo de dis- elementele poeziei tradiționale. Fundoianu perarea pe care și-o asumă, nu-și ascunde aspiră să facă, așa cum mărturisește, o poezie ambiția ca versul său plin, masiv, concret să metafizică și mesianică în care să includă dea poemului „o singulară putere interioară, și forțele oarbe ale materiei și hazardul, sporită de ambiția și vocația de-a da limbei accidentele vieții curente. Cu o vorbă pe un fel de sonoritate surdă, abruptă, un ecou care o ia de la Rimbaud, el vrea, pe scurt, de metal, de glonț de pușcă, în locul râsului să îngroape Binele și Răul, adică valorile unui prund de mărgăritar lins de pahar de gândirii maniheistice. Căci, iată, ce scrie cristal”. el despre acest univers în care lucrurile se Exceptând propoziția de la sfârșit amestecă și ce speranțe (metafizice) își leagă (obscură), trebuie spus că Fundoianu își de poezie: definește corect stilul poeziei sale și că „Poezie! Câtă nădejde am pus în tine; ambiția lui s-a împlinit. Versul lui este, câtă certitudine oarbă, cât mesianism! Am într-adevăr, plin, masiv, fluent, fără excese crezut că în adevăr poți libera și răspunde coloristice și cu puține jocuri de cuvinte. Cu acolo unde metafizica și morala și-au tras imagini ce se repetă programatic, priveliștea de multă vreme obloanele. Te credeam singura metodă valabilă de cunoaștere, singura rațiune a ființei de-a per­s evera în ființă. În poem, cu o lupă măritoare în Eseurile publicate la Paris sunt ochi, deslușeam atent miile de revoluții, absolut remarcabile prin calitatea miile de aberații ste­lare. Numai în poem, meditației și calitatea imaginației lumea ireală, pe care o traversăm ca fanto- intelectuale, în timp ce versurile me, părea că ia o formă, că devine materie vie. Numai în poem, produs îndelung de notate în franceză sunt cu totul calcul și hazard, hazardul se resorbea ca un irelevante. Sunt doar corecte, fără fir de ață într-o rană. Omul se dezbrăca de culoare și fără acel fior mistic, fără întâmplător, de capriciu, de generația spon­ acel sentiment de exasperare și, tană și proiecta în afară de dânsul o lume văzută sub specie aeterni. Paradisul terestru totuși, de bucurie a contemplației era în idee. Ideea era centrul și sâmburul lirice pe care le aflăm în Priveliști. poemului. Pe vremea aceea eram gol și nu Dovadă că limba poeziei române mă știam gol. Șarpele nu-mi arătase încă, rămâne esențială... cu degetul lui gingaș, în ce colț de rechizită se afla decorul vopsit recent, cu arborul Binelui și-al Răului.” Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 9 EUGEN SIMION Să reținem din această splendidă confesi- une (esențială pentru programul literar, etic și filosofic al lui Fundoianu) definiția pe care o dă versului său (o reiau aici pentru că este memorabilă pentru un poet care se situează, singur, între hazardul cultivat de amicii săi suprarealiști și calculul – raționamentul, meșteșugul liricii vechi: poemul „produs îndelung de calcul și hazard, hazardul [ce se resoarbe] ca un fir de ață într-o rană”. Încă o dată: o definiție ce trebuie s-o ținem minte. Ea explică alianța dintre o tematică tradiționalistă și o notație oximoronică, fracturată, modernă din aceste Priveliști în care curg râuri ascunse de obscurități și de inteligente clasicități voluntare... Mai reținem din programul liric al admi- ratorului lui Verlaine, Mallarmé și Francis Jammes: credința lui, de pildă, că sonoritatea surdă, masivă a versului se poate obține în Și, dacă cercetăm bine versurile din Priveliști, limba română dând prioritate vocabularului observăm că unele acorduri și culori vin de slav, în defavoarea celui latin (socotit inapt la aceiași simboliști, începând cu dorința pentru poezie). Disociere bizară! Cine spune poetului de a înnoi limbajul liric, de a se că vocabularul latin este, în limba română, lepăda de cuvintele tocite, obosite și de a inapt pentru poezie și, mai ales, când și cine a aduce în poem elemente de viață socotite dovedit această disociere? Și putem întreba nepoetice, cum ar fi: vaci, balegă și altele din în continuare: ce mare poet a confirmat până realitatea inestetică, tragi-grotescă. acum această distincție? Întrebări sortite să Așa procedează Fundoianu în Priveliști și, nu aibă răspuns. Cioran (ca să-l citez din în această privință, el se desparte nu numai nou) scrie undeva că limba franceză (o limbă de Alecsandri și Coșbuc, dar și de Ion Pillat, în care elementele latine sunt structurale, peisagistul. Mai este ceva: Fundoianu nu re- majoritare) este epuizată, rigidă „o limbă cunoaște funcția socială a poeziei, socotind de cadavre”. Asta nu l-a împiedicat însă că poezia adevărată este doar o „forță obscu- să-i dea strălucire în eseurile sale morale. ră care-l precede pe om, care-l urmează”... O Trecem! O idee discutabilă este și aceea dacă observație ce contrariază opinia curentă, dar Bacovia, Minulescu și Arghezi au fost sau care are o justificare metafizică. Și, ca să-și nu simboliști la începuturile lor. Fundoianu încheie confesiunea ce cumulează cam toate crede că nu și, în genere, simbolismul n-a ideile sale despre această minciună care spu- existat, la noi, niciodată, „decât ca steag și ne adevărul (poezia), Fundoianu reia propo- obiect de revoltă”. Evident, se înșală. Toți ziția cu care începuse: tipărește Priveliști „ca poeții citați reprezintă, în felul lor, o ramură să [le] ucid a doua oară, să lichidez un trecut a simbolismului românesc și chiar un poet ca de care aș voi să-mi fie mai multă rușine”. Nu Tzara, care aruncă în aer arsenalul poeziei, spune însă de ce ar fi trebuie să se rușineze debutează în Simbolul ca poet neosimbolist. și de ce n-a ars poemele pentru a scăpa de 10 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021 B. Fundoianu (I) rușinea de a le fi scris. Răspunsul indirect această privință. Imagismul său se bazează este că ele spun ceva despre ambițiile mari tocmai pe această tehnică a concretizării ale autorului care vrea să readucă metafizica brutale, provocatoare a metaforei. Pornind în poem și să-i dea, întocmai ca înțeleptul de de la acest procedeu, s-a vorbit de metafora la Orthez, „puterea mistică a lui Baudelaire” concretă, cultivată intens de suprarealiști, și forța detonatoare a lirismului rimbaldian. care ia locul în poem metaforei mitice cul- Vom vedea de îndată dacă a reușit. Sigur este tivate intens de romantici. Mai temperat și că până a ajunge la aceste modele asumate atent să nu diminueze prea mult puterea de intelectual, Fundoianu a cunoscut și s-a lăsat comunicare a versului, autorul Priveliștilor influențat de doi din marii poeți români din limitează hazardul în favoarea calculului, timpul său, Arghezi și Bacovia. Priveliștile cum am văzut că spune. Cu alte cuvinte, sale, scrise între 1917 și 1923 și revăzute insolitul, bizarul, ilogicul, absurdul nu reu- stilistic înainte de a le aduna într-o carte șesc să suprime, cum se întâmplă de regulă (1930), trec, agitate, prin aceste teritorii în poemul de tip suprarealist, raționalul, lirice. firescul, relația logică din versurile sale. Citim poemul liminar din Priveliști și ce * aflăm? Aflăm că „liniștea pe rana luminii pune sare”, că pianul din interiorul casei De la Bacovia preia tema, obsedantă, a „a căzut pe labe [precum] cel din urmă tristeților provinciale și a singurătății cos- ren”, că afară vremea își „sparge șopârlele mice a individului într-un spațiu în care nu în clește” și, percepând aceste stranii se petrece nimic esențial în afara automa- fenomene, sufletul poetului („de pene cu tismelor unei vieți mediocre. De la Arghezi liniște în cioc”), „sufletul de pâslă” aude învață o anumită agresivitate și culoare a sunetele misterioase ale oceanului „ca pi- versului care încearcă să evite clișeele poeziei ane de întuneric”. Mai departe aflăm că în anterioare. Contemporan cu Tristan Tzara „ficatul lumii izvoarele sunt reci” și că „în și prieten cu avangardiștii care voiau să im- zăpada de tăcere” corbii împletesc nu se știe pună o picto-poezie, abandonând subiectele ce. Între atâtea lucruri ciudate, dăm peste și stilurile clasice ale poeziei, Fundoianu un vers emblematic. El sugerează statutul prinde știința și gustul de a schimba radical existențial al poetului: „copilul piele-roșă metafora, instrumentul esențial al poeziei, bătut la cur de albi”. O primă imagine a introducând în compoziția ei un element de singurătății și discriminării artistului într-o referință brutal concret, neașteptat și pro- lume în care urâtul, grotescul și, în genere, vocator. Metafora nu mai este, ca în poezia negativitățile se cheamă și se găsesc ca în clasică, distinsă, „frumoasă”, nici înaltă, corespondențele simboliste. În fine, după solemnă, mitică, deschisă spre absolutul ce vizitează acest univers oximoronic și-l și sublimitățile spiritului, cum o găsim la reconstituie într-un limbaj strident, nu romantici, metafora coboară programatic totdeauna inteligibil și nu de puține ori în brutalitățile realului și caută (și, evident, artificial prin imagismul lui disproporți- dacă insistă, găsește) alianțe imposibile, onat, Fundoianu calmează versurile și dă insolite, oximoronice. Dintre formele re- cuvintelor un sens mai clar, introducând în torice, oximoronul este, de altfel, preferat de scenariul din Paradă (este titlul poemului constructiviștii, suprarealiștii noștri. Ilarie de început) un discurs mesianic în stilul Voronca, dintre ei, este cel mai inventiv în eminescian din Mureșanu și Rugăciunea Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 11 EUGEN SIMION unui dac și, poate, din Psalmii arghezieni. dar nu-i ignoră discrepanțele, liniștea care Oricum, discursul este coerent, cu o notă mucegăiește în lucruri, amestecul bizar de gravă, sugerând o mare revoltă obscură, o rural și un urban deja îmbătrânit, ruinat. demonie abia strunită și o dorință aprigă Totul este privit de un spirit elegiac dublat de reinventare a lumii: de un spirit atent la tragicul pitoresc și, cum remarcă G. Călinescu, la „exalațiile vitale” „Mi-ar trebui potopul să schimbe-obrazul lumii din interiorul acestui univers al lucrurilor și focul să înjunghie statornicia-n rău. ce mor. O temă, evident, bacoviană căreia Cădeți, imperii! iată că s-au ivit nebunii, Fundoianu îi dă o viziune cosmică: să strângă în poeme crâmpeiele de hău. „În târg miroase a ploaie, a toamnă și a fân. Poate-am greșit, Părinte, când ți-am cântat natura Vântul nisip aduce, fierbinte, în plămân, cuminte și curată ca-n paradisul vechi; și fetele așteaptă în ulița murdară erau în mine forța, schimbarea, setea, ura – tăcerea care cade în fiecare seară, și sângele în mine mă trage de urechi. și factorul, cu gluga pe cap, greoi și surd. Căruțe fugărite de ploaie au trecut, Era în mine ceea ce sparge ca să nască, și liniștea în lucruri de mult mucegăiește. în mine-un demon care ședea pe continent, În case oameni simpli vorbesc pe ovreiește. cu-o față care plânge și una care cască, Gâște, cu pantofi galbeni, vin lent după-un zaplaz; în mine năzuința de-a deveni dement.” auzi cum ploaia stinge fanarele cu gaz, cum învechește frunza în clopote de-aramă – Sunt versuri pline, „frumoase” la modul auzi tăcerea lungă și gri care e toamnă baudelairian, marcând starea de spirit a și diligența care vine din Dorohoi. poetului profund existențialist, filosofic Pustiu, din șes, se urcă cirezile de boi, vorbind, care este în tot ce scrie încă din și cum mugesc, cu capul întors, de parc-ar suge – această fază B. Fundoianu. Paradă – poe- cu ochii roșii, târgul, cuprins de spaimă, muge.” mul, repet, care prefațează temele și stilul din Priveliști – este urmat de opt secvențe Acest peisaj memorabil se repetă și este dintr-un ciclu numit Herța. Sunt cele mai trecut prin culorile și disperările mai tuturor coerente, mai expresive și, estetic vorbind, anotimpurilor. Fundoianu este, prioritar, cele mai bune din volum. Pe cel mai original un poet al toamnei și într-un articol din și mai profund Fundoianu îl aflăm aici. El „Rampa” (1922) face o mică teorie (previ- simplifică și ordonează mai bine metafora zibilă, de altfel) despre starea de suflet pe concretă și lasă să respire liber imaginația care o provoacă anotimpurile. Impresioniștii sa lirică într-un spațiu în care bucolicul se (Monet) studiază și comunică prin limba- unește cu urâtul decadenților reprezentat jul culorilor evoluția luminii în funcție de în acest târg uitat de lume de lucrurile anotimp și orele zilei. Fundoianu încearcă să mucegăite și de inerțiile unei ciudate patri- prindă simbolistica acestei rotiri irepresibile arhalități. Herța este, în fapt, țara imaginară în culorile și muzica versurilor: a poetului, spațiul său de securitate sau „Ce poet – întreabă el –, în ce veac și în ce ceea ce în limbajul geocriticii se cheamă țară, n-a cântat ofilirea frunzei galbene, n-a locul personal, geniul locului. În viziune cântat iluzia sau dragostea legată de ruina romantică, el pare un paradis ros de timp și frunzei, ca de-o aparență meschină, ca de- uitat de istorie. Poetul îl evocă cu nostalgie, un simbol? Peisajul de toamnă, singurul e 12 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021 B. Fundoianu (I) mai intens și totuși mai fugace, împreună nădejdea cea nouă din arătură cu bucuria belșugului din vii, cu tristețea celei dintâi Paradă – poemul, repet, care des­frunziri, cu spaima celor dintâi corbi. prefațează temele și stilul din Toamna nu e un anotimp stabil, e un rezumat Priveliști – este urmat de opt al celorlalte trei. Așa plaja nu e un deșert, ci secvențe dintr-un ciclu numit un rezumat de deșert și de mare. Poetul verei trebuie să fie un pictor; peisajul cere relief. Herța. Sunt cele mai coerente, mai Poetul toamnei e un cerșetor de impresii; expresive și, estetic vorbind, cele mai e mâna întinsă care așteaptă pomana unei bune din volum. Pe cel mai original frunze; e un cimpoi care așteaptă, pe găuri, și mai profund Fundoianu îl aflăm degetele și vântul. Toamna porun­cește o aici. El simplifică și ordonează mai stare de suflet, pretinsă și muzicală, cu atât mai intensă, cu cât e mai strâmtă.” bine metafora concretă și lasă să În Herța, toamna este citită prin micile respire liber imaginația sa lirică ei dezastre vegetale, prin tăcerile din ce în într-un spațiu în care bucolicul ce mai grele, prin „ploile ce fac să putre- se unește cu urâtul decadenților zească frunzele și zidurile leproase unse cu baligă”. Din peisaj nu lipsesc, nici de data reprezentat în acest târg uitat aceasta, materiile degradate, urâte, animalele de lume de lucrurile mucegăite dizgrațiate, în genere, de peisagiștii noștri, și de inerțiile unei ciudate natura în stare de explozie sau de extincție patriarhalități și nu ocolește în tablou nici mizeriile vieții comune: „porcii [care] mănâncă iarba prin șinele de fier”, „boii urâți și teferi” ce se scar- prin capacitatea ei de a asocia lucruri ce se pină dimineața de stâlpii de telegraf, bivolii iubesc ca apa cu focul. Fundoianu reușește grei care, venind de la păscut, „calcă-n asfalt, să le împace și să le folosească printr-o se culcă, se pișă / cu coarnele-n văzduh, ca abilă și curajoasă retorică a oximoronului, la-nceput”, șopârlele ce se prăjesc pe sticle cum am precizat deja. Ele circulă de la un sparte și, din nou, boii (animale preferate de poem la altul, în alte figurații lirice, dând poet) care „ling ploaia din cer în arătură”. În impresia la lectură că autorul desenează, la peisajul acesta bogat în elemente eterogene, infinit, aceeași natură veche, cu luminile inestetice, reapar bivolii negri pe drum și și umbrele ei, cu momentele ei de liniște boii leneși ce se mișcă greoi pe ulițele aces- și de explozie vegetală. Alecsandri alcă- tui „târg ticălos” – cum îi zice poetul – în tuiește, în Pasteluri, un album cu picturi care civilizațiile, timpurile și oamenii s-au statice, urmărind cronologia anotimpurilor. amestecat și care putrezește încet, încet, Coșbuc observă viața rustică obișnuită în înconjurat de o natură cu „străzi sparte de cadrul unei naturi, în genere, frumoase, ploi, de vite și de care”... sărbătorești, chiar și atunci când ea este Toate acestea și încă multe altele, vin, lovită de furtuni sălbatice (cultivate, de- revin și relaționează, într-o viziune reticu- opotrivă, de poet pentru frumusețea lor lară, într-un peisaj construit cu migală, cu primordială!), în fine, Ion Pillat pictează un excepțional simț al realului și, de bună o natură lirică, estetică, muzicală, putem seamă, cu o imaginație surprinzătoare spune, însoțită în subsolul discursului de Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 13 EUGEN SIMION anotimpurilor: „E-așa de calmă ora în suflet și-n coline – scrie el într-un moment de contemplație calmă – / că sângele naturii continuă în sine / și țărâna arată continuă în noi”. Moment relativ fast, într-o toamnă în care lumina este „sălbatică și rea”, iar omul care umblă prin ea este mediocru. În alt poem (Țara), omul ce trece prin peisajul puternic antropomizat al lui Fundoianu este „un măscărici urât”. În Lui Taliarh – unul dintre cele mai frumoase poeme din cartea Priveliștilor – o Ileană care, într-o toamnă bacoviană, nu știe să facă și altceva decât să mulgă vaca și să doarmă „cu porcii de tărâțe”. Vorbe nedeslușite, poet goliardic în notă acut existențialistă: „Boii urâți și teferi s-au limpezit în șes, și au țipat cocoșii târziu și fără sens. Ileana, care doarme cu porcii de tărâțe, s-a pus să mulgă vacii lapte stelar din țâțe, pământului să mulgă răcoare de cartof. melancolia surâzătoare a poetului care con- Toamna bacoviană geme-n ferestre: of – templă trecerea timpului și ritmurile încete Prietene, dă-mi mâna și taci; așa, dă-mi mâna ale colinelor de la Miorcani și Florica (patria Privește curtea, porcii, și, râcâind țărâna, lui imaginară). Originalitatea Priveliștilor cocoșii albi. Privește: sufletul meu e trist. stă în faptul că, dincolo de stilul colorat și O, Taliarh, acuma, ca și-n trecut, exist, turbulent, paradoxal al autorului, în ele se și beau din vinul ăsta, și beau din cupa asta. face simțită la tot pasul prezența unei sen- Vechilul tot nu știe ce albă-i e nevasta, sibilități angoasate care răstoarnă sensurile Ileana tot nu știe decât să mulgă vaci – contemplării naturii. Natura, în imaginația și via să-și înnoade azurul pe araci. lui, nu există ca să fie transpusă în artă, există Vino; să stăm de vorbă cât ne mai ține vrerea; ca să justifice destinul, starea de spirit, dispe- ca mâne, peste inimi, va izbuti tăcerea, rările și stările absconse, arhetipale ale unui și n-om vedea prin geamuri, tineri și zgomotoși, poet care vrea să cuprindă tot și să cunoască amurgul care-aleargă după cireadă, roș. tot ceea ce vede. Cu alte cuvinte, peisajul său Ca mâne, toamna iară se va mări prin grâne, este, înainte de orice, o mărturie și o creație și vinul toamnei poate nu-1 vom mai bea. Ca mâne, a subiectivității. Natura devine, în această poate s-or duce boii cu ochi de râu în știri, interpretare, un discurs liric care nu caută să tragă cu urechea la noile-ncolțiri. în ea esteticul, ci semnificativul, complexi- Și-atuncea, la braț, umbre, nu vom mai ști de toate; tatea și ambiguitatea lucrurilor, indiferent poate-am să uit nevasta și vinul acru; poate... de calitatea lor. „Frumusețea” lor nu poate Ei, poate la ospețe nu vei mai fi monarh. fi decât opera omului care scrie și, privind târgul ticălos, comunică cu el în succesiunea E toamnă. Bea cotnarul din cupă, Taliarh.” 14 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021 B. Fundoianu (I) În versuri se vede bine cu ce dibăcie uni noțiuni din sfere semantice total deose- amestecă poetul miturile și lucrurile în bite. Procedeu care colorează și înviorează pastelul său care, aici, seamănă într-adevăr prin ineditul lui versul. El poate deveni însă cu o pânză de Chagall. O pictură în care lesnicios și artificial. azurul (adică fantasticul, miraculosul) se Poet autentic, cu intuiții bune, Fundoianu întâlnește cu realul sordid. Lui Taliarh este stăpânește cu autoritate metoda. Imagismul una dintre toamnele pe care Fundoianu le-a lui nu depășește decât rareori limitele unei evocat și le-a corupt – putem spune – prin irealități acceptabile și nu cade în stridențe stilul său paradoxal de frumos. Un stil care, și vulgarități... Mai este ceva, esențial, în după cum se observă, face în așa fel încât această tehnică ce desființează granițele azurul și tristețea, amurgul și „vrerea” se dintre noțiuni și armonizează contrastele, întâlnesc în același discurs cu porcii urâți confuzionează domeniile și forțează clasifi- și teferi și cu laptele stelar din țâțele vacii. cările clasice, logice, și anume: el sugerează că Această varietate de planuri, situații și nimic nu este deplin statornicit, ireversibil lucruri eterogene derutează o clipă, dar ele și că universul însuși (universul din afară) seduc în cele din urmă pe lectorul mirat are ambiguități pe care poezia trebuie să să descopere că evocarea unui târg amărât, le valorifice. Poemul poate avea, în aceste programatic inestetic, reprodus în culori circumstanțe, inițiativa, poate și trebuie bălțate, este, în realitate, punctul de plecare să forțeze frontierele logicului, firescului, pentru o lirică de o vădită originalitate. Ce clarității, pe scurt: poate tulbura geometriile surprinde întâi este, repet, limbajul poe- realului prin inconformismul limbajului, melor cu totul deosebit prin agresivitățile, sporind astfel pluralismul semantic al ver- negativitățile lui expresioniste în lirismul sului. „Umanizarea” elementelor materiale bucolic al peisagiștilor români. Un limbaj este unul dintre procedee pentru a ajunge în care domină, cum am spus, concretețea la această – să-i spunem, forțând puțin lu- frapantă a metaforei, asociată cu tendința crurile – filosofie a legăturilor primejdioase de a percepe natura din unghi antropomor- dintre ceea ce se vede și ceea ce nu se vede, fic. O textură pe care imagiștii români din dar poate exista. Am dat deja câteva exemple cercurile avangardei (Voronca, în primul în acest sens. Mai putem adăuga și altele, rând) o folosesc sistematic. Înainte (de dar este mai util, cred, să depistăm ceea prin 1917) sau concomitent cu autorul ce se ascunde în interiorul acestor versuri Restriștilor, Fundoianu vorbește de „un- de multe ori memorabile (la propriu și la ghiuri de mireasmă”, de „bolovani de soare”, figurat). Cu ce să începem? Cu imaginea de de „țâța dimineții”, de amurguri „căzute pe ansamblu a Priveliștilor, cu elementele ce jos de somn”, de moartea ce „adoarme cu se repetă, se întregesc și colorează peisajul coatele pe șină” sau de „tăcerea udă [care] pe care îl particularizează pe Fundoianu și-l s-a culcat pe spate” și de vara care s-a retras impun în literatura română (plină de poeți din peisaj „cu ochii limpezi și cu țâțe pline” ai naturii). Să observăm, întâi, că priveliștile (Provincia). În fine, materializarea și antro- sale au unitate și, evitând descripția seacă, pomorfizarea imaginii poetice coboară și în impun, repet, o stare de suflet/stare de spirit zone mai abstracte, cum ar fi vremea care „în care, în cazul autorului de care vorbim, este jilț adoarme bătrânește” și, din nou, vara foarte complexă, cuprinzând în ceea ce am ce umblă la marginea unui lac încălțată în numit mai sus o filosofie de existență și un „pantofi de atlas”. Un procedeu curajos de a număr de complexe. ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 15 Cultură și știință VIOREL BARBU Academia Română, președintele Secției de Științe Matematice Romanian Academy, President of the Mathematical Sciences Section e-mail: vb41@uaic.ro Modelarea matematică în economie; performanțe și limite Înainte de 1900, matematica era aproape absentă din teoria economică, dar situația se schimbă în primele decade ale secolului XX odată cu economia neoclasică. Abstr ac t Cuvinte-cheie: economie, matematica, modelare, teorii, Nobel Before 1900, mathematics was quasi absent in economics, but the situation changed in the first decades of the twentieth century with the neoclassical economics. Keywords: economics, mathematics, modeling, theories, Nobel În esență, un model matematic este reprezen- iar procesul de matematizare s-a extins la tarea unui fenomen din realitatea fizică sau științele naturii în ansamblul lor și chiar la socială în termeni matematici, legile naturale științele sociale. Modelele matematice în fiind reprezentate de ecuații matematice. economie sunt mai recente, iar înainte de Procesul de modelare matematică se poate 1900 în teoria economică clasică era foarte descrie pe scurt prin următoarele etape: 1. puțină matematică și domina tradiția verba- descrierea exactă a problemelor fizice; 2. lă. Să menționăm însă și două excepții nota- conversia problemei în limbaj matematic; bile: L. Walras și V. Pareto care formalizează 3. analiza problemei matematice (de regulă, în termeni matematici, pentru prima oară în o ecuație matematică); 4. interpretarea re- știința economică, problema echilibrului și zultatului. Exemplele cele mai semnificative preferințele consumatorului. În anii care au provin din Fizică și amintim aici dinamica urmat primului război mondial apar, de fapt, Newtoniană, teoria matematică a electro- primele modele matematice structurate în magnetismului ( J.C. Maxwell), mecanica econometrie, iar legile economice sunt pre- cuantică și fizica statistică. De fapt, în pre- cis formulate în termeni matematici. Agenții zent Fizica este în întregime matematizată, economici și bunurile sunt identificați cu 16 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021 Modelarea matematică în economie; performanțe și limite vectori n-dimensionali care intră în ecuații matematice – au fost scrise în vechiul stil matematice, la început algebrice, iar ulte- economic, dar soluțiile propuse de el erau rior în modele mai sofisticate, diferențiale ușor de reprezentat în limbaj matematic. și stochastice. Conceptul de optimalitate În această viziune, macro-economia era economică deja prefigurat de Pareto capătă vizualizată în termenii teoriei matematice a o semnificație precisă prin introducerea controlului ca un sistem de tip input-output funcției de utilitate. Tot atunci apar primele cu variabilele de control (input): dobânda modele matematice de creștere economică băncii centrale, taxele financiare, investițiile (F. Ramsey 1928) și criterii de optimalitate guvernamentale și volumul masei monetare. în dinamica economică. În această viziune, Acestea sunt corelate prin ecuații matemati- economia este vizualizată ca un sistem ce cu un număr de variabile (output) printre matematic controlat, în care variabila de care enumerăm: output-ul economic, rata control (input) – care este reprezentată, inflației și rata șomajului. Matematic, un după caz, de elemente ale politicii financiare asemenea model se descrie compact prin sau monetare – este aplicată pentru a realiza ecuația diferențială în mod optimal anumite obiective, printre x (t ) = f (t , x(t ), u (t )), t ∈ (0, T ), care și profitul, dar care au în esență în vedere stabilitatea economică. unde u este variabila de control (input), iar x Teoria matematică a sistemelor con- este variabila de stare. Acestui sistem i se aso- trolate apare în inginerie în anii cincizeci ciază o funcție de cost (pay-off) care urmează ai secolului trecut în studiul sistemelor să fie optimizată în funcție de obiectivele de reglare automată, a dirijării proceselor politicii economice. Aceste modele au fost industriale și a zborului spațial. În econo- de mare succes în anii ’60-’70 ai secolului metrie, aplicațiile teoriei matematice a sis- trecut și sunt folosite și astăzi în tratarea temelor controlate au fost impulsionate de sistemelor macro-economice precum și a teoria lui J. Keynes (1883-1946) care pune optimizării proceselor economice la nivel în evidență corelațiile existente în politica micro-economic. Trebuie să spunem, totuși, economică. Teoria economică Keynesiană, că odată cu declinul teoriei lui Keynes după apărută în anii marii crize economice 1929- 1970, s-a diminuat în literatura economică 1933 și foarte influentă în deceniile care au popularitatea și frecvența acestor modele ba- urmat, promovează ideea intervenționistă, zate pe teoria controlului optimal. Situația conform căreia instabilitatea economică pare a se fi schimbat însă după criza din și recesiunile pot fi combătute printr-o 2007-2008, când teoria lui Keynes revine politică economică adecvată a guvernului în economie atât în teorie cât și în politica și a băncii centrale și, mai precis, prin măsuri guvernelor. fiscale și monetare care să controleze infla- Teoria echilibrului economic a fost ția, șomajul și venitul global. ,,Guvernul probabil primul mare câmp de succes pentru trebuie să cheltuiască pentru a ieși din criză metodele matematice, și aceasta este ilus- și nu să economisească pentru că vremurile trată și de faptul că mai mult de 10 premii erau grele”, scria el, formulând astfel esența Nobel pentru economie au fost acordate în teoriei sale care nu numai că era o noutate, a doua jumătate a secolului trecut pentru dar venea în contradicție cu principiile eco- contribuții la această problemă. În esență, nomiei clasice. Lucrările lui Keynes – care, echilibrul economic este o stare a economiei curios, nu a fost un partizan al metodelor în care câmpul de forțe în piață – respectiv, Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 17 VIOREL BARBU cumpărătorii și vânzătorii – este balansat chiar în procesul publicării, la controverse prin intermediul prețului. În teoria generală aprinse asupra validității științifice a acestei a echilibrului, acesta intervine când cererea lucrări. Să semnalăm doar că decizia de și oferta unui sistem de bunuri devin egale publicare a fost luată în final de către econo- printr-un sistem potrivit de prețuri. În teoria mistul român Georgescu Roegen, editor la echilibrului competitiv dezvoltată ulterior, Econometria pe atunci, deși cei doi referenți apare o cerință suplimentară care are în care au analizat lucrarea au opinat pentru vedere asigurarea profitului. În absența respingere. Realitatea este că vechii econo- echilibrului, economia este condamnată miști și chiar cei mai noi acceptau cu greu la instabilitate și, în situații extreme, la intervenția metodelor matematice într-un haos. O problemă centrală este dacă pentru domeniu în care dominau tradiția verbală marile economii există o stare de echilibru. și formulările ambigue. Ulterior, modelul Teoreticienii de la începutul secolului al Arrow & Debreu a fost supus unor critici XIX-lea acceptau aceasta ca un fapt de la virulente și din perspectiva adecvării sale la sine înțeles și, de fapt, dădeau credit con- economiile reale în care apar și alți actori și ceptului așa-numitei ,,mâini invizibile” motivații economice și care nu îndeplinesc definit de Adam Smith și conform căruia ipotezele matematice asumate de model. economia ajunge în mod spontan la o stare Cu toate acesta, este vorba aici de un model de echilibru. Desigur, nu exista niciun ar- econometric de succes care, deși simplificat, gument științific pentru aceasta și primul surprinde comportamentul esențial al pieței teoretician care propune un model (mate- economice și introduce rigoare în analiza matic) pentru problema echilibrului a fost fenomenului economic. L. Walras (1875). De fapt, nici modelul lui Metoda matematică în teoria economică Walras nu demonstrează riguros existența a fost, în general, apreciată de economiștii echilibrului macro-economic, dar a deschis secolului trecut, care considerau că aceasta calea unor cercetări profunde asupra echili- oferă economiștilor un limbaj mai evoluat brului economic care culminează cu lucrarea decât formulările literare și argumentele ver- lui K. Arrow și G. Debreu (1954) în care bale. În opinia lor, matematica oferă teoriei se demonstrează matematic existența unui economice o anumită aură de modernitate echilibru competitiv într-o macroeconomie. științifică, pe care multe minți luminate au Ambii autori au fost ulterior răsplătiți cu îmbrățișat-o. Să spicuim câteva opinii ale premii Nobel pentru această descoperire unor laureați Nobel în economie. și, mai târziu, și matematicianul J. Nash • Paul Samuelson: ,,Matematica este care reformulează problema echilibrului în un limbaj și în teoria economică acest limbaj termenii teoriei jocurilor de n-persoane. este câteodată necesar pentru a reprezenta și Modelul Arrow & Debreu al teoriei rezolva probleme substanțiale.” echilibrului este, prin rigoare și formalism, • Alfred Marshall: ,,Fiecare problemă unul pur matematic, iar demonstrația exis- economică, care poate fi cuantificată analitic, tenței se bazează pe rezultate matematice de trebuie tratată matematic; matematica a profunzime, cum este teorema de punct fix a condus la progrese conceptuale în economie.” lui Brower-Kakutani utilizată în matematică • Robert Solow: ,,Matematica economi- pentru a stabili existența soluțiilor ecuațiilor că este inima infrastructurii teoriei economice algebrice neliniare. Totuși, formalizarea contemporane.” matematică a condus ulterior, și de fapt Să cităm însă și câteva opinii contrare. 18 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021 Modelarea matematică în economie; performanțe și limite Paul Samuelson Alfred Marshall Robert Solow John Keynes Milton Friedman • John Keynes: ,,O proporție prea mare complexitate încă incomplet cunoscut. a econometriei matematice este mai degrabă Mai mult decât în științele fizicii, aici este un ghiveci la fel de imprecis ca și ipotezele spațiul potrivit pentru fenomene instabile inițiale care permit autorului să piardă din și haotice. Să mai semnalăm și faptul că vedere complexitatea și interdependențele aplicarea unui model matematic chiar în lumii reale.” științele naturii sau în tehnologie necesită • Milton Friedman: ,,Toate ipotezele nu numai o verificare teoretică care este dată sunt nerealiste. Modelele economice trebuie de corectitudinea rezultatului matematic, judecate mai degrabă prin performanțele lor ci și de o confirmare experimentală. În ab- predictive decât prin relevanța matematică.” sența acestei ultime etape, modelul rămâne Desigur, este momentul să formulăm și doar o ipoteză sau speculație teoretică. În câteva opinii personale privitoare la rolul fapt, cele mai multe modele matematice matematicii în teoria economică. Ar trebui macro-economice nu au fost verificate prin să răspundem mai întâi la întrebarea: este te- testări amănunțite pe realitatea economică și oria economică matematizabilă? Răspunsul de aici a provenit și scepticismul economiș- este: parțial da, și aceasta deoarece concep- tilor și este de menționat faptul că ultimul tele fundamentale ale teoriilor economice premiu Nobel pentru economie a fost acor- nu pot fi prezentate riguros și nici înțelese dat tocmai pentru această teorie care pune în deplin dacă nu sunt formulate în termeni centrul cercetării economice experimentul. matematici. Fără îndoială, partea exactă Să semnalăm și faptul că până în prezent ma- a teoriei economice contemporane este tematica utilizată în modelarea proceselor matematica, iar procesul de formalizare economice este matematica clasică, care a matematică a economiei va continua. Totuși, permis descrierea fenomenelor fizice, dar rolul matematicii în teoria economică trebu- este de așteptat ca să se dezvolte domenii și ie judecat cu optimism moderat, deoarece teorii matematice noi capabile să descrie mai economia nu este o știință exactă așa cum exact comportamentul economic. este cazul Fizicii, de pildă. Dacă modelarea Desigur, optimizarea matematică este matematică a fizicii se bazează pe faptul foarte utilă în tratarea problemelor econo- că toate principiile și fenomenele acestei mice la nivel de întreprindere, dar și aici științe sunt rezultatul acțiunii a patru câm- eficiența este limitată deoarece în realitate puri fundamentale de forță (gravitațional, cadrele de decizie nu prea au încredere în electromagnetic și două la nivel nuclear), asemenea politici economice, preferând realitatea economică este un câmp de mare simulări standard sau modele simplificate. ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 19 A gândi Europa PIOTR MAZURKIEWICZ Université de Cardinal Stefan Wyszyński, Varsovie – Pologne Universitatea Cardinal Ștefan Wyszynski, Varșovia – Polonia La responsabilité de l’académicien dans le monde postmoderne Textul promovează rolul dublu al academicianului, acela de cercetător serios în slujba stiinței pe care o stăpânește, precum și rolul social, de îndrumător al societății, de indicator al direcțiilor și al problemelor reale, roluri care fac din omul de știință un creator al civilizației și al culturii. Cuvinte-cheie: academician, rol, responsabilitate, postmodernism Abstr ac t The text promotes the dual role of the academician nowadays: called to be a serious researcher in the service of the science he masters, as well as the social role, a guide of society, an indicator of directions and real problems; this roles make the scientist a creator of civilization and of culture. Keywords: academician, role, responsibility, postmodernism „Malgré les dures règles de concurrence, l’exercice de la science n’a pas cessé d’être une question existentielle, une question touchant les entrailles de la personnalité humaine. Le fait que de nombreux «cultivateurs de la science» l’ont oublié ne change en rien l’essence même de la question. Ceux qui l’ont oublié forment un grand groupe d’ar- tisans de la science en confirmant par cela la vérité qu’académicien n’est que celui qui traite la science comme une vocation de sa vie. (…) Je pense que la différence entre un travailleur scientifique et l’académicien consiste en ce que le travailleur scientifique n’est capable que d’exercer son travail tandis que l’académicien sait le contempler”1. 1 M. Heller, Jak być uczonym (Comment être savant), Editions Znak, Cracovie 2009, p. 44.48. 20 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021 La responsabilité de l’académicien dans le monde postmoderne En réfléchissant sur la vocation de l’acadé- l’humanité. En d’autres termes, il devrait micien dans le monde contemporain Um- être aussi bien créateur de la civilisation que berto Eco se réfère au texte de Johann Gott- créateur de la culture. lieb Fichte Bestimmung des Gelehrten publié en 1774. D’après Fichte, l’homme savant/ Des pensées semblables, nous les retrou- philosophe doit veiller sur le développe- vons chez les auteurs qui représentent les na- ment réel de l’humanité. Par conséquent, tions de l’Europe centrale fort éprouvées par il devrait primo promouvoir le développe- l’histoire, par le manque de leur propre Etat. ment de la science, et en particulier dans le Karol Libelt, définissant dans le texte, publié domaine où il est spécialiste, secundo faire en 1844, l’ethos de l’intelligentsia polonaise comprendre aux hommes leurs véritables écrit: „La constituent tous ceux qui, ayant besoins et leur indiquer les moyens de les obtenu une éducation plus soigneuse et plus satisfaire. Cette fonction, Fichte l’attribue développée après avoir terminés des écoles en particulier à l’écrivain. „Fichte - com- supérieures et des institutions, se trouvent mente Thomas Carlyle – appelle l’écrivain à la tête de la nation en tant que savants, prophète ou – comme il préfère – prêtre, fonctionnaires, enseignants, prêtres, indus- qui en permanence révèle aux hommes la triels, ceux qui la dirigent vu leur formation divinité (…). L’écrivain est donc marqué supérieure”4. Ces personnes devraient di- toujours par un certain trait de sainteté, riger la nation pendant sa migration de la reconnu ou non par le monde; il est lumière terre de l’esclavage au pays sur les panneaux du monde, prêtre du monde en lui indi- frontaliers duquel on a inscrit fièrement le quant la voie dans sa ténébreuse migration mot: „instruit”. Libelt remarque que bien par le désert du temps, tel une sainte co- que l’on ne puisse pas concilier l’esclavage lonne de feu”2. „Dans ce cas, la situation avec l’éducation, à côté de l’esclavage social est claire – écrit Eco – l’académicien, en cependant existe aussi l’esclavage moral. Le raison de sa vocation, est éducateur de travail consacré à la liberté doit donc aller l’humanité, précepteur du genre humain, dans deux sens: de la libération aussi bien homme le plus parfait moralement de son sociale que morale. L’intelligentsia ne sera époque”3. La vocation de l’académicien capable de remplir cette tâche que lors- est donc double: il doit être d’une part un qu’elle même sollicitera sa propre liberté et fonctionnaire qui remplit consciemment la grandeur de son esprit. „Quand tu croîtras ses devoirs professionnels dans le domaine en esprit, la patrie en croitra aussi. (…) Si tu des recherches scientifiques organisées et ne t’instruits pas et tu n’illumines pas le dans celui de l’implémentation de leurs pays par les rayons de génie, s’éteindra sur résultats, et de l’autre prêtre et prophète lui le jour et la nuit des ténèbres couvrira ce indiquant les voies du développement de peuple et cette terre que tu appelles ta patrie 2 T. Carlyle, Bohaterowie (Les héros), Editions Zielona Sowa, Cracovie 2006, p. 145; Je suis conscient que les termes que j’utilise tels que : élite, intelligentsia, intellectuels, savants; philosophes ne sont pas identiques, et qu’en même temps dans divers milieux culturels ils ont une connotation différente. Mais, vu que les auteurs que je cite proviennent de diverses traditions linguistiques, je me suis décidé de laisser les notions originales en renonçant d’essayer d’uniformiser les termes même au prix d’une moindre clarté de l’ensemble du texte. 3 U. Eco, Rakiem. Gorąca wojna i populizm mediów (Marcher comme l’écrevisse. Comme le La guerre fervente et le populisme des médias), Éditions W.A.B., Varsovie 2007, p. 71. 4 K. Libelt, O miłości ojczyzny (De l’amour de la patrie), Société des Amis des Sciences de Poznań, Poznań 2006, p. 88. Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 21 PIOTR MAZURKIEWICZ et dont tu dis que tu l’aimes. En aimant donc direction spirituelle consiste donc à formu- raisonnablement la patrie, éclaire ta nation ler des standards de décence et à soutenir le par l’industrie, la science, la sagesse”5. sens de l’histoire nationale. La tradition de l’exercice de la direction Le roi-philosophe et ses courtisans spirituelle par les élites intellectuelles est encore aujourd’hui vive dans la culture Si la question des capacités du savant polonaise. Dans cet esprit s’exprimait exerçant les fonctions d’„artisan intellec- par exemple Edmund Wnuk-Lipiński au tuel” n’éveille pas de trop sérieux doutes, le Congrès de la Culture polonaise en dé- rôle de dirigeant spirituel exerçant „le gou- cembre 2000: „La direction spirituelle – vernement des âmes” provoque d’habitude parlant le plus simplement possible – est beaucoup de questions. Elles concernent exercée par ce groupe de personnes qui aussi bien les prédispositions du savant à formule les standards de droiture ou de dé- exercer cette fonction que la façon suivant cence dans la vie collective, acceptés sans laquelle il devrait la réaliser. La conviction contrainte, et même volontiers par une à ou même l’attente que „les hommes du sa- tel point importante partie de la société voir” devraient jouer dans la direction de la que ces standards deviennent des normes société, et en particulier dans la politique, sociales influant sur les attitudes et le com- un rôle plus grand que „les gens simples”, portement aussi bien des individus que des nous la trouvons non seulement chez Pla- groupes sociaux. La seule sanction pour la ton, injustement accusé d’avoir des inclinai- violation de ces normes est l’abaissement sons totalitaires, ou chez les stoïciens, mais de l’auto-appréciation sur l’échelle de la aussi dans l’ensemble de la tradition d’Au- décence, mais c’est une sanction très dou- guste Comte jusqu’à Karl Mannheim. C. loureuse car on porte atteinte aux normes Wright Mills en réfléchissant sur les types considérées comme propres. Les élites spiri- possibles de relations entre le philosophe et tuelles jouent encore une autre très impor- l’homme politique distingue trois variantes tante fonction, et notamment elles donnent théoriques7. Tout d’abord, dans la tradition du sens aux événements importants qui se de la pensée politique reste présent le motif passent autour de nous (et souvent avec du roi-philosophe. L’idée de la sagesse qui notre participation) et influent sur la forme siège sur le trône signifie cependant en pra- de ce que les sociologues appellent sens col- tique non pas tellement le couronnement de lectif ou, autrement, communauté de sens, la raison, mais d’une personne concrète, re- dans le cadre de laquelle existe un accord connue pour certaines raisons, comme per- relatif aux significations données à diffé- sonnification de la sagesse. Pour différentes rents phénomènes du monde social”6. La raisons, l’idée de devenir roi-philosophe, 5 Ibidem, p. 86. 6 E. Wnuk-Lipiński, Elity i autorytety współczesności. Kontynuacja czy dekonstrukcja przywództwa duchowego? (Les élites et les autorités de la contemporanéité. La continuation ou la destruction de la direction spirituelle?) dans: J. Kurczewska, E. Tarkowska (red.), Spotkania z kulturą. Antoninie Kłoskowskiej w piątą rocznicę śmierci (Les rencontres avec la culture, à Antonina Kloskowska pour le cinquième anniversaire de sa mort), Institut d’études politiques de l’Académie polonaise des sciences PAN, Varsovie 2006, p. 239. 7 Cf. C. Wright Mills, Wyobraźnia symboliczna (L’imagination symbolique), Editions scientifiques PWN, Varsovie 2007, p. 280-282. 22 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021 La responsabilité de l’académicien dans le monde postmoderne Mills la définit tout simplement comme rôle en conservant la probité morale et intel- bête8. Si l’on essayait de dresser leur liste, on lectuelle, donc aussi la liberté de travail dans pourrait certainement y mettre aussi bien le domaine des sciences sociales”9. Jouant ce les expériences historiques, à commencer rôle aujourd’hui, un chercheur individuel par la défaite de Platon à Syracuse jusqu’au devient uniquement un élément de la bu- gouvernement peut-être du dernier préten- reaucratie fonctionnellement rationnelle, dant au rôle de roi-philosophe – Josèphe à tel point concentré sur sa spécialisation Staline que la conscience que pour faire de afin de ne pas se sentir responsable pour les la politique sont nécessaires d’autres com- effets de son activité sur l’ensemble de la vie pétences et non pas seulement le savoir sociale. „Le chercheur social individuel tend théorique dont disposent les philosophes; à se dépourvoir de son autonomie morale et aussi bien l’expérience que la personne qui de sa rationalité indépendante, et le rôle de aime la vérité n’aime pas toujours l’hon- la raison dans les questions humaines com- nêteté, que la conscience que la politique mence à se limiter au perfectionnement des comme telle est un espace favorisant la techniques au service de l’administration et corruption aussi de ceux qui en entamant de la manipulation”10. Mills attire l’attention l’activité politique avaient l’objectif de réa- sur le piège dans lequel si facilement tombent liser des œuvres de rénovation morale ; aussi les hommes de la science. „Il est facile aux bien l’expérience du système communiste consultants de s’imaginer qu’ils sont des fondé sur „des bases scientifiques” que la philosophes et leurs clients – des souverains conscience que le savoir humain est impar- illuminés. Mais même si les consultants sont fait et par conséquent il faut s’y référer avec vraiment des philosophes, ceux qu’ils servent une grande précaution et modestie. En ter- peuvent ne pas être prédisposés à l’éduca- minant la liste, il importe de souligner enfin tion. C’est justement pour cette raison entre le fait que l’idée de „l’aristocratie du talent” autres – écrit Mills – que m’étonne la loyauté est en contradiction avec la conviction cen- de certains consultants envers les despotes trale pour les systèmes démocratiques de sans instruction qu’ils servent. C’est, comme l’égalité des hommes. il semble, une loyauté que n’est en mesure d’affaiblir ni l’incompétence despotique ni Le deuxième type possible de lien entre la déraison dogmatique”11. le philosophe et l’homme politique, c’est la fonction de conseiller royal. Ce motif, Il n’en résulte pas que l’on ne puisse pas on peut le lier historiquement à la relation bien exercer la fonction de conseiller royal, de Platon et de Dionysos, d’Aristote et mais uniquement que les hommes ne le d’Alexandre de Macédoine ou encore de Vol- font pas bien. L’une des simples réponses taire et de Catherine II. Mills attire l’atten- à la question pourquoi cela se passe ainsi, tion sur le fait qu’il „est difficile de jouer ce apporte l’entretien qui devait avoir lieu 8 Cf. ibidem, p. 280. 9 Ibidem, p. 281. 10 Ibidem. 11 Ibidem; Karl Popper considérait Hegel comme premier philosophe au service du régime (prussien). La philosophie de Hegel – selon lui – a été à tel point motivée politiquement, devenant uniquement „l’apologie de l’esprit prussien” que l’on ne peut pas la traiter au sérieux (Cf. K.R. Popper, Społeczeństwo otwarte i jego wrogowie, t. 2, (La société ouverte et ses ennemis) Éditions scientifiques PWN, Varsovie 1993, p. 39-43). Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 23 PIOTR MAZURKIEWICZ entre Diogène et Platon. Un jour Platon l’aspiration à la vérité sans égard aux consé- rencontra au bord de la mer Diogène man- quences n’appartiennent pas au répertoire geant des lentilles. „Tu ne serais pas obligé des attitudes utiles dans le travail d’un pro- de manger des lentilles, si tu savais plier la fessionnel – remarque Frank Furedi. (…) nuque” – remarqua Platon. „Tu ne serais pas Avec la professionnalisation progressive, le obliger de plier la nuque, si tu savais manger travail intellectuel a cessé d’être indépen- les lentilles” – il entendit en réponse12. Le dant et a perdu le potentiel de poser des carriérisme et la vénalité des hommes qui questions difficiles à la société. En échange, se considèrent intellectuels et qui en réalité il a commencé à exercer des fonctions tech- n’exercent qu’un travail intellectuel, c’est nocratiques et de gestion”15. Il est ainsi car l’une des raisons possibles d’un tel état de entre l’ethos du professionnaliste/expert choses. Cependant tous, qui travaillent en se et l’éthos du savant/intellectuel existe une servant plutôt de la tête que des mains, n’ap- contradiction inamovible. On peut donc partiennent pas tout de suite au milieu des s’imaginer un chercheur qui joue le rôle philosophes, des savants ou bien des intellec- d’expert, mais jamais l’inverse. Car l’expert tuels. Il est plus souvent plus justifié dans ce peut tout au plus faire semblant d’être philo- cas de parler de professionnels/experts qui sophe, en se présentant comme „intellectuel ne se concentrent pas dans leur travail à pro- de service” dans l’un des talk-show quotidien pager des idées, mais à fournir uniquement à la télévision ou sur les pages „culturelles” des services intellectuels.13 Ils vivent plutôt de sérieux quotidiens. Mais il ne peut pas de l’idée que pour l’idée. „Par professionna- être un véritable philosophe car pour l’être lisme – écrit Edward Said – j’entends traiter – suivant presque toute la tradition classique le travail intellectuel comme quelque chose – il faut avoir une attitude désintéressée, qui permet de gagner la vie, comme un tra- apragmatique envers la vérité et le sentiment vail que l’homme effectue entre neuf et dix- d’indépendance intellectuelle. sept heures en regardant d’un œil la montre On peut se demander comment il est et de l’autre en contrôlant s’il se comporte arrivé que s’est propagée à une échelle si bien professionnellement, voire ne dépasse grande l’attitude d’intellectuel-confor- pas certaines limites, certains schémas ou miste ou bien – comme les appelle Furedi limites acceptables, sait se vendre et est pré- – de „penseur domestiqué” et pourquoi elle sentable, voire ne porte pas à controverse, domine aujourd’hui – à l’inverse de ce qui reste apolitique et «objectif»”14. „De telles fut de par le passé – dans les milieux de la activités comme la critique du status quo gauche intellectuelle16. La description de la existant, le rôle de conscience de la société, création de cette „nouvelle classe” composée 12 Cette histoire est citée en de nombreuses variantes. Dans l’original il est question de la nécessité de laver les légumes de façon autonome (Cf. Diogenes Laertios, Żywoty i poglądy słynnych filozofów (La vie et les opinions des philosophes célèbres), Editions scientifiques PWN, Varsovie 2004, p. 341). 13 Cf. F. Furedi, Gdzie się podziali wszyscy intelektualiści? (Que sont devenus tous les intellectuels?), Państwowy Instytut Wydawniczy, Varsovie 2008, p. 44. 14 E. Said, Representation of the Intellectual, Vintage, London 1994, p. 55, suivant: F. Furedi, Gdzie się podziali wszyscy intelektualiści? (Que sont devenus tous les intellectuels) p. 45. 15 F. Furedi, Gdzie się podziali wszyscy intelektualiści? (Que sont devenus tous les intellectuels), p. 45. 16 Cf. ibidem, p. 44-76. 24 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021 La responsabilité de l’académicien dans le monde postmoderne de personnes „les meilleures et les plus pers- lui – par le conflit sur la ligne internationa- picaces”, personnes non enracinées dans des listes – nativistes. Nous avons donc „des per- communautés locales, ni universitaires, nous sonnes de n’importe où”, des personnes qui donne par exemple Christopher Lasch dans sont en mouvement continu et au moment „La révolte des élites”17. Particulièrement de sérieux virements se transfèrent dans une caractéristique, dans le cas de l’élite mérito- autre région du monde où elles trouvent un cratique, est son dépaysement du milieu aca- travail bien payé, et „des personnes d’ici”, démique étant la conséquence des liens de ce enracinées dans la communauté locale sur groupe avec diverses sortes de fondations et lesquelles on peut compter en cas de crise d’instituts privés de recherche. Il en résulte car elles ne partiront nulle part. Nous avons que les membres des élites professionnelles donc „le parti de fuite” et „le parti de loyau- et de gestion fonctionnent le plus souvent té”, le parti de personnes ne pensant qu’à soi comme fragment d’un groupe du lobby et le parti de personnes sur lesquelles d’autres auquel ils vendent leur micro-savoir pour peuvent compter car elles sont prêtes à subir avoir la possibilité de promotion sociale et des sacrifices au nom des liens sociaux sem- pouvoir échapper au sort des gens simples18. blables aux liens familiaux19. A cette occasion, ils se libèrent de la charge de direction éthique, payant cependant le Nous arrivons ainsi à la question dans prix que constitue la dépendance du monde quel intérêt fonctionnent de telles élites de la politique et des affaires, voire la perte intellectuelles. La réponse semble relative- de la liberté académique. ment simple. Car, en théorie, deux variantes sont seulement possibles: dans leur intérêt Ivan Krastev remarque qu’actuellement propre, ou bien dans l’intérêt social (la ré- le déracinement des élites embrasse même alisation du bien commun). Czesław Zna- l’attitude envers leur propre patrie. Les élites mierowski a fait la distinction de par le passé bureaucratiques et méritocratiques aspirent entre l’élite de caste, appelée aussi parasite, aujourd’hui à construire un monde sans et l’élite chevaleresque. La première fonc- frontières. Cela rend la question de la loyauté tionne dans son propre, égoïstement per- des élites comme sujet central du discours çu intérêt, tandis que la seconde n’a qu’un démocratique. L’ancienne différenciation en seul défaut – elle est relativement rare20. Il gauche et en droite a été remplacée – selon semble cependant que la situation doit se 17 Cf. C. Lasch, Bunt elit (La révolte des élites), Editions Platan, Cracovie 1997. 18 Cf. P. Mazurkiewicz, Inwazja „mądro-głupich”. Krytyka współczesnej kultury z pozycji konserwatysty (L’invasion des „sages-betes”. La critique de la culture contemporaine du point de vue du conservateur), dans: P. Mazurkiewicz, S. Sowiński (red.), Religia i konserwatyzm: sprzymierzeńcy czy konkurenci?(La religion et le conservatisme : alliés ou concurrents ?), Zakład Narodowy im. Ossolińskich – Wydawnictwo, Wrocław – Varsovie – Cracovie, p. 170-188; R. P. Wierzchosławski, Politeizm aksjologiczny, władza ekspertów a wolność obywateli(Le polythéisme axiologique, le pouvoir des experts et la liberté des citoyens), dans: A. Gawkowska, P. Gliński, A. Kościański (red.), Teorie wspólnotowe a praktyka społeczna. Obywatelskość – polityka – lokalność (Les théories communautaires et la pratique sociale. La citoyenneté – la politique – la localité), Editions IFiS PAN, Varsovie 2005, p. 96-104. 19 Cf. I. Krastev, Gli ultimi giorni dell’Unione. Sulla disintegrazione europea, University of Pennsylvania Press, Milano 2019, p. 86-87 et 100-107. 20 Cf. P. Załęski, Polityka jako realizacja interesu elity (La politique en tant que réalisation des intérets de l’élite), dans: B. Kaczmarek (red.), Metafory polityki (Les métaphores de la politique), Maison d’éditions Elipsa, Varsovie 2005, p. 213. Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 25 PIOTR MAZURKIEWICZ clore dans la logique zéro-un. Parfois nous rapports de réciprocité”23. Un bon système sommes enclins à interpréter nos propres de l’Etat et une bonne politique n’exigent intérêts de façon primitivement égoïste et donc pas des membres d’une société unique- à tendre sans égards à leur réalisation même ment de renoncer et de se sacrifier, ne sont aux dépens de l’autre jusqu’à l’exploitation, pas fondés sur la conviction utopique que la répression et le recours à la violence, mais les hommes sont toujours altruistes, mais nous pouvons les comprendre aussi de fa- reconnaissent le droit du citoyen à réaliser çon tout à fait différente. „Penser à l’intérêt ses propres intérêts, offrant en même temps commun n’est pas en contradiction avec les une conscience tranquille voire la conviction intérêts individuels de la personne ni avec qu’il peut – aussi du pont de vue moral – les intérêts spécifiques du groupe comme tenter de réaliser ses propres intérêts dans quelque chose d’extérieur et d’étranger, le cadre de la loi en vigueur. Evidemment mais nait d’une certaine façon de l’intérêt aucun système de l’Etat n’est si bon que la propre bien conçu. Celui qui se charge des conscience puisse devenir quelque chose de intérêts dans le contexte social doit avoir en superflu. „La tranquillité de la conscience” vue non seulement les intérêts des autres, ne signifie donc pas que l’homme puisse se mais aussi l’intérêt de tout le monde”21. Vu fier, dans la sphère éthique, uniquement au que l’homme est une personne, son intérêt „guidage extérieur”, mais que la conscience entendu de façon personnaliste ne se réduit n’est pas „affaiblie”, comme cela a lieu dans pas à la forme superficielle et primitive de le cas de système à construction fondamen- l’auto-affirmation égoïste et de l’autoréali- talement mauvaise; que – dans un certain sation individualiste. Il est dans l’intérêt de sens – elle n’est pas nécessaire à l’homme la personne de dépasser les limites de son dans la sphère publique à chaque, même la propre „moi”, d’apercevoir l’autre homme moindre décision. et ses besoins et d’entreprendre avec lui la coopération. L’homme peut avoir des in- En plus, il importe d’attirer l’attention térêts „parasitaires”, réalisés aux dépens des sur le fait que, si les élites ont à remplir une autres, mais il peut aussi les entendre de fa- fonction sociale, alors même le fait qu’elles çon personnaliste. L’objectif de la politique sont occupées principalement à veiller à est de protéger la société contre les actions leurs propres intérêts ne signifie pas qu’elles „parasitaires”, de soutenir l’intérêt commun négligent cette fonction. Car possible est et le bien commun dans le cadre de relations la situation où l’élite remplit une fonction basées sur le principe de réciprocité, étant sociale et en même temps réalise ses inté- la forme élémentaire de justice22. Bernhard rêts égoïstes. Bien sûr ce n’est pas une situa- Sutor définit même la politique comme tion optimale du point de vue des masses, „art de conciliation responsable des intérêts mais parfois possible à accepter par elles, contradictoires des groupes humains et des vu la relative stabilité du système garantie syndicats dans l’aspiration à assurer à tous par les élites. On peut donc se plaindre du une coexistence supportable basée sur les fonctionnement du système méritocratique 21 B. Sutor, Etyka polityczna. Ujęcie całościowe na gruncie chrześcijańskiej nauki społecznej (Ethique politique. Approche générale à base de l’enseignement social-chrétien), Editions de la Fondation ATK Kontrast, Varsovie 1994, p. 65. 22 Cf. ibidem. 23 Ibidem, p. 66. 26 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021 La responsabilité de l’académicien dans le monde postmoderne sans chercher de façon décisive à le changer prophète Michée peut nous servir d’exemple. en rêvant éventuellement d’être admis au Lorsque le roi d’Israël, Achab, décide de „groupe détenant le pouvoir”. persuader Josaphat, roi de Juda, à faire une expédition commune contre Ramot de Galaad, Josaphat désire consulter la parole Penseur indépendant de Yahvé. Achab rassemble environ quatre En théorie, encore un troisième type de cents prophètes qui affirment la justesse de relation entre le philosophe et l’homme po- la décision prise. Mais l’unanimité du chœur litique est possible. „Il consiste – écrit Mills de prophètes au lieu de disperser, elle a in- – à rester indépendant (penseur), à exercer tensifié encore plus les doutes dans le cœur son propre travail, à choisir ses propres pro- de Josaphat. Il demande est-ce que tous les blèmes, mais à s’adresser avec les résultats prophètes ont été invités, à quoi il reçoit la de ce travail aussi bien aux «rois» qu’au réponse: „Il y a encore un homme par qui «public»”24. L’essence de cette attitude on peut consulter Yahvé, mais je le hais, car justement est de chercher à garder l’indé- il ne prophétise jamais le bien à mon sujet, pendance aussi bien par rapport aux élites rien que le mal, c’est Michée fils de Yimla” du pouvoir/hommes politiques qu’aux élites (Premier Livre des Rois 22,8). Ils envoient du monde des affaires, et enfin par rapport alors un messager pour chercher Michée à la société elle-même. Dans ce dernier cas, qui l’avertit: „Voici que les prophètes n’ont il s’agit de libérer le savant de la nécessité qu’une seule bouche pour parler en faveur de chercher la popularité vu le risque de le du roi. Tache de parler comme l’un d’eux réduire au statut de claqueur au service des et prédis le succès.” (Premier Livre des Rois masses. L’idée de garder les distances de la 22,13). Malgré les menaces du roi, Michée politique, que Platon a introduite dans la prédit la défaite en ajoutant que la prophétise tradition européenne en instituant l’Aca- favorable pour le roi n’était que la voix de démie, est dans un certain sens la condition „l’esprit de mensonge” dans la bouche des d’exercer la science et non pas uniquement faux prophètes. Les rois malgré cela s’en vont un artisanat intellectuel 25. à la guerre, mais Achab n’en revient plus. Il semble que, dans le monde de l’Occi- La fidélité à Yahvé, dans le cas des pro- dent, il existe aussi une autre qu’académique phètes, était liée à la disposition, en cas de tradition de distance face au pouvoir poli- besoin, de s’opposer au roi, y compris de se tique. Il s’agit ici d’une figure particulière charger de toutes les conséquences de cette du prophète biblique qui jouait un rôle très opposition. Michée s’est trouvé en prison, important, mais non institutionnel dans la comme Jérémie ou Jean Baptiste. Cette politique de l’Israël. Il fut messager de Dieu tradition est poursuivie par les Apôtres qui avait le droit de critiquer le pouvoir royal quand, par exemple, devant le Sanhédrin, aussi bien quand il s’agissait de la moralité ils constatent qu’il faut plus écouter Dieu individuelle du monarque (Nathan chez le que les hommes (cf. Actes des Apôtres 4,19), roi David – Deuxième Livre de Samuel 12), tandis que plus tard font de même les mar- que ses décisions politiques. L’attitude du tyrs chrétiens. 24 C. Wright Mills, Wyobraźnia symboliczna (L’imagination symbolique), p. 282. 25 Plus à ce sujet dans le chapitre consacré à la place de l’université dans la société. Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 27 PIOTR MAZURKIEWICZ Vu que la réalité politique n’assouvira ja- autogestionnaire que nous appelons sciences mais pleinement les aspirations de l’homme, sociales”28. On peut, bien sûr, poser la ques- le besoin d’un sage, d’un prophète, d’un tion à quel point est sérieuse la différence martyr – de quelqu’un qui comme Socrate entre „le service de Dieu” de Socrate et „le exerce „le service de Dieu”26, étant quelqu’un service de renseignements” proposé par comme une conscience collective – restera Mills, il semble cependant que cette deu- toujours présent. En commentant le ver- xième conception serait impensable sans la set du livre du prophète Jérémie: „Maudit première. Elle maintient que nous avons à l’homme qui se confie en l’homme, qui fait faire à la société de personnes qui se servent de la chair son appui et dont le cœur s’écarte de la raison et que lorsque „nous essayons de Yahvé!” (Livre de Jérémie 17,5), Rein- d’influer sur la valeur de la raison – considé- hold Niebuhr écrit: „N’ait confiance en rant que notre action ne peut pas être tout à personne. Chaque homme a ses possibilités, fait inefficace, nous admettons une certaine mais aussi ses faiblesses. Chaque groupe so- théorie de création de l’histoire; nous ad- cial historique a à donner son apport unique. mettons que «l’homme» est libre et qu’il Mais il existe une telle forme de bonté hu- peut par ses efforts rationnels influer sur le maine qui ne peut pas céder et ne cédera cours de l’histoire. (…) Les hommes ont pas à la corruption, surtout le jour de son la liberté de créer l’histoire, mais certains succès. Que le sage détruise les superstitions hommes (les savants) ont beaucoup plus de du prêtre, et le pauvre maitrise la fierté du cette liberté que les autres”29. Mais est-ce que sage, mais après doit intervenir un nouveau beaucoup plus de liberté ne signifie pas aussi prophète pour convaincre le prêtre-roi des beaucoup plus de responsabilité? pauvres des péchés éternels du genre humain Un chercheur indépendant, c’est donc auxquels lui aussi est exposé”27. un homme qui a une réelle influence sur le cours de l’histoire. Il semble qu’à la base Un rôle semblable, bien qu’à une moindre de cette thèse se trouve la conviction que échelle et peut-être avec un sentiment de nous retrouvons, par exemple chez Johann responsabilité plus limité pour la polis, Mills Baptiste Metz, que la science – surtout les voudrait donner au savant indépendant. sciences sociales – c’est toujours aussi un „Une telle conception nous impose de nous projet historico-social – projet du moder- imaginer les sciences sociales comme une nisme européen30. Dans ce sens, elle n’est sorte de service public de renseignements, tout simplement jamais neutre car elle a s’occupant des problèmes publics et des été inventée pour transformer le monde. soucis privés et des tendances structurelles Un chercheur social en tant qu’homme qui de nos temps étant à leur base, tandis que n’est jamais „en dehors de la société”, est un les chercheurs sociaux individuels comme homme sans équivoque politique. „Dans des membres rationnels d’une association la mesure où le chercheur est intéressé par 26 Platon, Obrona Sokratesa (La défense de Socrate), 29d–30b, dans: Platon, Dialogi (Dialogues), Éditions Antyk, Kęty 1999, t. 1, p. 568-569. 27 R. Niebuhr, Poza tragizmem. Eseje o chrześcijańskiej interpretacji historii (En dehors du tragique. Essais sur l’interprétation chrétienne de l’histoire), Editions Znak, Cracovie 1985, p. 88. 28 C. Wright Mills, Wyobraźnia symboliczna (Imagination symbolique), p. 282. 29 Ibidem. 30 J. B. Metz, Teologia wobec cierpienia (La théologie face à la souffrance), Editions WAM, Cracovie 2008, p. 195. 28 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021 La responsabilité de l’académicien dans le monde postmoderne l’éducation libérale, ou libératrice – écrit et prosateurs ont été remplacés par des „gri- Mills – son rôle public a deux objectifs. Ce bouilleurs” et des „bousilleurs” ( Johann qu’il doit faire pour l’individu, c’est trans- Gottlieb Fichte)33, parce que nous avons à former ses soucis et ses tracas personnels faire à „la trahison des scolastiques” ( Julien en problèmes sociaux et en questions in- Benda), à „la révolte des élites” (Christopher fluençables par l’activité de la raison – son Lasch), à l’invasion „des sages-imbéciles” objectif est d’aider l’individu afin qu’il de- ( José Ortega y Gasset); parce que le débat vienne un homme autodidacte, car ce n’est public a été dominé par „le mensonge des qu’alors qu’il peut être raisonnable et libre. journalistes” et par „la banalité prétentieuse Ce qu’il doit faire pour la société, c’est lut- qui passe pour des sciences sociales”34. Car la ter contre toutes ces forces qui détruisent le spécificité de nos temps, c’est la domination public authentique et créent une société de de toute élite par des personnes au sens clas- masse – ou bien pour formuler cet objectif sique du terme médiocres. Cela concerne positivement - aider à construire et à soigner aussi dans une certaine mesure la Pologne un public qui se développe lui-même. Ce libre. „D’une façon générale (…) – écrit n’est qu’alors que la société pourrait être Wnuk-Lipiński – les anciennes autorités raisonnable et libre”31. morales ont été remplacées par des experts et des spécialistes, la nation s’est scindé en Cependant un regard réfléchi sur le cours groupes d’intérêts concurrentiels. Les di- de l’histoire ne mène pas à une constata- lemmes existentiels dont se nourrissait l’art tion optimiste. „Où est l’intelligentsia – de- de haut vol, ont cédé la place à la publicité mande Mills – qui mène un grand discours omniprésente, disant comment vivre, et à du monde de l’Occident et dont le travail la nouvelle rectitude politique, définissant intellectuel a une influence sur les partis et le les espaces du débat public, auquel le scepti- public et a de l’importance pour les grandes cisme – étant l’un des traits caractéristiques décisions de nos temps? Où sont les mass de la culture européenne – ne doit pas avoir médias qui ouvriraient la porte pour ac- accès. Sur l’étal national, la décence s’est dé- cueillir de telles personnes? Qui parmi ceux valorisée et la débrouillardise est devenue qui dirigent un Etat bipartite et sa cruelle plus chère”35. machine militaire reste sensible à ce qui se passe dans le monde du savoir, de la raison Le service public ou et de la sensibilité? Pourquoi un intellect la carrière individuelle? libre est tellement séparé des décisions du pouvoir? Pourquoi parmi les hommes du La domination de la médiocrité, aussi pouvoir domine actuellement une si grande parmi les élites fonctionnelles, a des raisons et irresponsable ignorance?”32. Il est ainsi multiples. On peut citer, parmi elles, la crise parce que les vrais publicistes, journalistes des sciences humaines elles-mêmes face à la 31 C. Wright Mills, Wyobraźnia symboliczna (Imagination symbolique), p. 289. 32 Ibidem, p. 285. 33 Cf. T. Carlyle, Bohaterowie (Les héros), p. 145. 34 C. Wright Mills, Wyobraźnia symboliczna (Imagination symbolique), p. 286. 35 E. Wnuk-Lipiński, Elity i autorytety współczesności. Kontynuacja czy dekonstrukcja przywództwa duchowego? (Elites et autorités de la contemporanéité. Continuation ou destruction de la direction spirituelle) p. 240. Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 29 PIOTR MAZURKIEWICZ pression de la technique et de l’économie. Une autre raison de la propagation de la „Les sciences humaines sont actuellement médiocrité parmi les élites fonctionnelles sur le terrain de l’université en retraite”36 est que l’intelligentsia se transforme en – écrit Metz. „Ces sciences se trouvent une nouvelle classe moyenne. Cela est lié sous une pression de plus en plus grande en partie à l’abandon conscient de l’éthos de l’adaptation aux sciences naturelles et traditionnel de l’intelligentsia ou bien aussi à ses méthodes. (…) De même les sciences de „ l’ancienne classe moyenne” et de miser humaines semblent de moins en moins inté- sur l’aspiration à la carrière individuelle, aux ressées par le fondement subjectif du savoir. promotions, à la consommation et au succès Du point de vue théorétique et scientifique, de marché. Le logo de la nouvelle, „maniable aussi pour elles, dans leur «athéisme mé- de l’extérieur” classe moyenne, n’est plus thodologique», parler de l’homme, du su- le mot „service”, mais „carrière”38. „Notre jet et de sa liberté, devient de plus en plus époque – écrit Michał Heller – s’est com- déjà seulement de l’anthropomorphisme. mercialisée (…) exercer la science aussi. Il ne (…) De même dans les sciences humaines, s’agit pas seulement du fait que la science on a plus volontiers confiance en la théorie s’est trouvée, plus que dans les époques pré- des systèmes, d’après laquelle aucun sujet cédentes, au service de la grande politique et n’existe, mais uniquement des systèmes du grand capital; il s’agit avant tout du fait autoréférentiels où règne non pas une sub- que le scientifique, pour se maintenir à la jective spontanéité de l’esprit (quelle idée surface, doit traiter son savoir et ses capacités de l’ancienne Europe!), mais des sauts évo- comme marchandise dépendante des droits lutifs sans sujets. Les sciences humaines, du marché”39. Cela est lié aussi au change- dans une mesure de plus en plus grande, se ment de critères de cooptation au groupe présentent elles-mêmes comme des sciences ainsi défini. Parmi les traits permettant de d’informations organisées par la cyberné- faire carrière, à coté de tout un nombre tique et comme des sciences orientées de de compétences appréciées socialement, façon déconstructiviste utilisant le code. Au peuvent se trouver aussi des capacités consi- lieu de découvrir et de perpétuer de façon dérées en général comme éthiquement blâ- herméneutique – comme manifestations mables, telles que la ruse, l’intransigeance, de liberté subjective de communication – le manque de scrupules, l’arrogance envers les domaines concernant le monde de la vie les plus faibles et la serviabilité envers les auxquels en premier lieu ils se rapportent plus forts40. Enfin, un savant apprécié et pro- – la langue, l’histoire, l’éducation, l’art, la mu est celui qui sait organiser de l’argent religion – elles les dépersonnalisent de façon pour le développement de son institution intentionnelle”37. académique. A la conviction exprimée par 36 J. B. Metz, Teologia wobec cierpienia (La théologie face à la souffrance), p. 199. 37 Ibidem, p. 197-198. 38 Cf. B. W. Mach, Między służbą a karierą: uwagi o społecznych funkcjach inteligencji polskiej (Entre le service et la carrière: remarques sur les fonctions sociales de l’intelligentsia polonaise), dans: B.W. Mach, E. Wnuk-Lipiński (red.), O życiu publicznym, kulturze i innych sprawach (De la vie publique, de la culture et des autres affaires), Collegium Civitas, Instiytut des études politiques, Varsovie 2007, p. 303. 39 M. Heller, Jak być uczonym (Comment être savant), p. 44. 40 Cf. P. Załęski, Polityka jako realizacja interesu elity (La politique en tant que réalisation de l’intérêt des élites), p. 210. 30 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021 La responsabilité de l’académicien dans le monde postmoderne Fichte, qu’un savant ce doit être un homme hommes peuvent en parler, échanger leurs le plus parfait moralement de son époque, opinions et partager leurs points de vue”43. est opposée ici l’opinion que la conception La décence politique, en tant que l’une des de l’élite comme d’un groupe de personnes façons de l’entrée de la politique sur le terrain estimables moralement c’est uniquement de l’université, limite considérablement cette l’idéologie de ce groupe. Tandis que ceux liberté d’entretien. „La liberté de la parole” qui comptent dans la société, on peut les (Cyprian Kamil Norwid), la liberté d’expri- définir aussi bien comme élite que coterie41. mer publiquement ses opinions est un grand bien social, mais n’assure pas encore la liberté Apparait enfin le problème de la présence de la parole. „La liberté de parler ne donne dans les milieux universitaires de ladite dé- pas beaucoup si la parole exprimée n’est pas cence politique. „La politique de décence libre. Si elle est entravée par l’égocentrisme, politique – écrit Roger Scruton – a laissé le mensonge, la ruse, et peut-être même par la des conséquences considérables dans la vie haine ou le mépris envers les autres — envers académique des Etats-Unis, accueillies par ceux par exemple qui ont une autre nationa- les uns avec joie, par les autres fermement lité, religion ou d’autres opinions. Peu servira condamnées. La décence politique sert dans de parler et d’écrire si la parole sera utilisée les universités non seulement à contrôler la non pas pour chercher la vérité, exprimer la langue et les attitudes de la cadre d’ensei- vérité et la partager, mais uniquement pour gnants, mais aussi à accélérer ou à ruiner les vaincre dans la discussion et défendre son carrières fondées sur des prémisses qui, selon point de vue — peut-être justement erro- de nombreuses personnes, ont peu de com- né”44. Le manque donc de la liberté de la pa- mun avec les acquisitions académiques”42. role, étant la condition d’un entretien libre et Cette forme d’inquisition laïque, comme de la liberté intérieure du savant, constituant l’appellent certains, rend difficile la liberté la condition de penser librement, semblent d’entretiens entre les académiciens et favo- être réciproquement conjugués. rise la propagation d’attitudes conformistes. Hannah Arendt attirait l’attention sur le fait La liberté politique que la condition de connaitre la vérité c’est la et la liberté académique liberté de l’entretien. „Si quelqu’un veut voir le monde et l’éprouver tel qu’il est «en véri- En réfléchissant sur la genèse de la té», il ne peut le faire qu’en le comprenant conception européenne de la liberté acadé- comme quelque chose qui est commun pour mique, Hannah Arendt la lie étroitement à beaucoup de personnes, qui se trouve entre la contestation de la politique par le philo- eux, qui les sépare et les unit, se présentant sophe. „Platon, père de la philosophie poli- à chacun d’une autre façon et permettant tique de l’Occident – écrit Arendt – avait d’être saisi seulement dans la mesure où les essayé, de diverses manières, de s’opposer à 41 Cf. C. W. Mills, Wyobraźnia symboliczna (Imagination symbolique), Editions scientifiques PWN, Varsovie 2007, p. 313. 42 R. Scruton, Słownik myśli politycznej (Dictionnaire de la pensée politique), Zysk i S-ka Editions, Poznań 2002, p. 287. 43 H. Arendt, Polityka jako obietnica (La politique en tant que promesse), Prószyński i S-ka, Varsovie 2007, p. 156. 44 Jean Paul II, Homélie prononcée pendant la Messe sainte, Olsztyn, 6 juin 1991., dans: Œuvres complètes, t. 9, Homélies et discours des pèlerinages – Europe, Editions M, Cracovie 2008, p. 513. Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 31 PIOTR MAZURKIEWICZ la polis et à son entendement de la liberté, en la même façon que les citoyens d’Athènes créant une théorie politique où les normes ont été libérés de toutes les activités liées à provenaient non pas de la politique, mais de gagner leur vie. Ils devaient se libérer de la la philosophie. Il l’a fait en formulant une politique au sens grec pour obtenir la liberté constitution très détaillée dont les lois ré- dans l’espace académique comme le citoyen pondaient aux idées accessibles uniquement devait se libérer des nécessités vitales pour au philosophe, et influant sur le souverain être libre pour la politique”46. En d’autres dont il s’attendait qu’il introduirait de telles termes, lorsque nous nous demandons com- lois – cette tentative le couta presque la li- ment on entendait primairement la liberté berté et la vie. La fondation de l’Académie académique et quelles conditions devaient fut une suivante tentative de ce genre. Cet être remplies pour qu’un groupe de per- acte s’opposait à la polis parce qu’il séparait sonnes puisse effectivement s’adonner à la l’Académie de la sphère politique bien qu’en science, voire à la connaissance de la vérité, même temps il fut réalisé dans l’esprit de la nous rencontrons le fait de la libération de spécifique gréco-athénienne (conception) la politique, du devoir de s’occuper de la po- de l’espace politique – d’autant plus que litique ainsi que de penser aux besoins de l’essentiel de l’Académie c’étaient les entre- la politique47. Platon pouvait certainement tiens des hommes entre eux. Ainsi, à côté s’attendre qu’un jour l’Académie gagnera de l’espace de liberté politique, vit le jour polis et qu’elle pourra y diriger. „L’unique, un nouvel espace de liberté qui survécut de important effet de ses successeurs, et futurs nos jours comme liberté des universités et philosophes, fut cependant que l’Académie liberté académique”45. En d’autres termes, garantissait à ces peu nombreux un espace Platon essayait, recourant à tous les moyens institutionnalisé de liberté et que cette liber- possibles, d’influer sur la politique, en pra- té dès le début était entendue en opposition tiquant lui-même les trois variantes présen- à la liberté sur le marché. Au monde d’opi- tées auparavant par Mills, paradoxalement nions fausses et du discours trompeur devait cependant sa plus grande acquisition poli- être opposé le monde de la vérité et de la pa- tique fut d’inventer la liberté académique, role conforme à la vérité, et à l’art de la rhé- voire libérer le philosophe de l’obligation de torique – l’enseignement de la dialectique. s’occuper de la politique. „L’espace libre de Dans notre conception de la liberté acadé- l’Académie devait être un substitut à droits mique – écrit Arendt – jusqu’aujourd’hui a égaux du marché, agora, espace central de li- survécu non pas l’espoir de Platon de diriger berté dans polis. Pour qu’une telle institution polis de l’Académie ou la vision de la philoso- puisse avoir du succès, ces peu nombreux phie qui forme la politique, mais l’abandon devaient exiger que leur activité, leurs entre- de polis, a-politia, voire l’indifférence envers tiens, soient libérés des activités de polis de la politique”48. 45 H. Arendt, Polityka jako obietnica (La politique en tant que promesse), p. 158-159. 46 Ibidem, p. 159. 47 Nous rencontrons une tendance pareille au XIIe siècle lorsque les universités qui s’organisaient demandaient à Rome de leur accorder l’autonomie face aux autorités locales (Cf. A. Vauchez, A. Paravicini Bagliani, Rozwój uniwersytetów i teologii scholastycznej (Le développement des universités et de la théologie scolastique), dans: J.M. Mayer, C. et L. Pietri, A. Vauchez, M. Venard, J. Kłoczowski (red.) Historia chrześcijaństwa (L’histoire du christianisme), t. 5, Editions Krupski i S-ka, Varsovie 2001, p. 660). 48 H. Arendt, Polityka jako obietnica (La politique en tant que promesse), p. 160-161. 32 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021 La responsabilité de l’académicien dans le monde postmoderne Il semble qu’il importe aujourd’hui de science par les hommes politiques et les rappeler ces sources de Platon sur la liber- hommes d’affaires dont le but unique se- té académique. La condition de s’occuper rait la réalisation des intérêts de ces groupes. réellement de la science et non pas unique- Car il n’est pas possible de penser librement ment d’exercer un artisanat de l’esprit est sur commande. Il n’est pas possible de pen- une façon de tourner le dos au monde de ser librement lorsque penser n’est pas dans la politique et de l’économie. Les liens de une certaine mesure désintéressée, lorsque l’université avec l’économie ne se réduisent „la sensibilité pour la vérité est toujours à pas uniquement à recevoir des commandes nouveau remplacée par la sensibilité pour ou des subventions et à transformer les pro- les intérêts”51. C’est la raison de souligner fesseurs en „entrepreneurs académiques”49. le conflit d’intérêts presque inévitable qui Les grandes sommes d’argent condition- a lieu là où la science s’approche trop du nées par l’utilité des recherches sur le mar- monde des affaires52. Le maintien d’institu- ché – remarque Alasdair MacIntyre – font tions servant à penser qui ne sont définies que la façon du fonctionnement de l’uni- par aucun besoin systémique est en quelque versité change complètement. „Les univer- sorte une condition de l’existence d’une so- sités de recherches au début du vingt-et- ciété libre53. Bien sûr cela ne concerne pas unième siècle ce sont des corporations d’af- les instituts de recherche uniquement pro- faires qui prospèrent très bien, profitent des fessionnels qui furent créés sur commande subsides sous forme d’allègements fiscaux du monde des affaires et de la politique en et manifestent toutes les ambitions avides tant que leurs institutions de service. Proba- de telles corporations”50. Ces universités blement ils ont aussi leur rôle à jouer dans deviennent plus riches, et en même temps le développement de la civilisation. Mais, le – suivant la logique perfide du marché – de milieu académique, pour qu’il puisse jouer plus en plus couteuses car elles essayent de son rôle correctement, il a besoin d’une ap- „tirer” du marché tant d’argent qu’il est proche plus désintéressée aussi bien de la possible. Elles deviennent donc pour les part de la politique que de l’économie. autres universités un modèle négatif mais attirant à imiter. Le paysage après L’encouragement à tourner le dos au les „orgies d’optimisme” monde de la politique et de l’économie, dont parle MacIntyre, n’est pas équivalent Dans le texte mentionné au début, Eco à l’encouragement à se distancer du monde fait appel à la pensée de Fichte uniquement et de ses besoins, mais des demandes qui pour marquer le changement fondamental peuvent être adressées aux hommes de la dans la perception du rôle du chercheur, du 49 S. Krimsky, Nauka skorumpowana? (La science corrompue?), Państwowy Instytut Wydawniczy, Varsovie 2006, p. 332. 50 A. MacIntyre, A. MacIntyre, God – Philosophy – Universities. A Selective History of the Catholic Philosophical Tradition, p. 174. 51 Benoît XVI, Allocution pour la rencontre avec les étudiants de l'Université "La Sapienza" de Rome, 17.01.2008, http:// www.vatican.va/content/benedict-xvi/fr/speeches/2008/january/documents/hf_ben-xvi_spe_20080117_la- sapienza.html (15.12.2020). 52 Cf. S. Krimsky, Nauka skorumpowana? (La science corrompue?), p. 191-243. 53 Cf. R. Spaemann, Kroki poza siebie (Les pas en dehors de soi), p. 25. Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 33 PIOTR MAZURKIEWICZ savant, qui a eu lieu entre les années 1794 et nable, quelqu’un du genre de Baron Grim- 2004. Car si Fichte – d’après Eco – voulait peur aux Arbres (Italo Calvino) participant donner aux hommes une sorte de certitude à la vie publique de la hauteur des arbres. platonicienne quant à la valeur du projet Demeurer sur les arbres devrait lui garantir réalisé par les hommes politiques, un autre une distance critique par rapport aux évé- auteur, italien, mentionné par l’écrivain, – nements historiques et en même temps une Norberto Bobbio – estime que c’est juste- vaste perspective57. ment l’aspiration à la sagesse prophétique La tâche de l’intellectualiste appartenant qui est une sorte de nouvelle „trahison des au „parti des hommes de la culture”, apoli- prêtres”, dont la vocation en ces nouveaux tique, c’est le devoir absolu de médiation temps est d’éveiller la méfiance. „La tâche critique, consistant à montrer non pas tel- des hommes de la culture est aujourd’hui lement aux adversaires que principalement à – écrit Bobbio – plus que jamais de semer tous les alliés les contradictions qui existent des doutes et non pas de cueillir des certi- dans leurs propres pensées et actions. Sa mis- tudes”54. sion est d’éveiller des doutes et de provo- Le devoir de l’intellectualiste n’est pas quer des crises, mais principalement dans seulement de créer des idées mais aussi d’être son propre parti. „L’intellectualiste joue une guide dans „les processus de renouveau qui fonction critique et non pas de propagande se déroulent”. Comment concilier cepen- seulement (ou avant tout) lorsqu’il sait par- dant le fait que l’intellectualiste devrait être ler contre son propre parti. L’intellectualiste un homme engagé et en même temps „qu’il devrait provoquer des doutes principale- ne devrait pas accompagner la révolution ment chez ceux du coté desquels il s’engage. à la flute”55? La proposition de Bobbio est (…) Le premier devoir de l’intellectualiste exprimée en termes caractéristiques pour – écrit Eco – est de parler contre la partie lui. Il devrait être un homme „au-dessus de du coté de laquelle il s’est prononcé même la société”: „Ni de l’un ni de l’autre côté, et au prix d’être fusillé au premier coup des en même temps de l’un et de l’autre côté”56. représailles”58. En d’autres termes, il ne faut Ne pas se prononcer de façon univoque ni de pas être intellectualiste pour répéter sans ré- l’un ni de l’autre côté doit permettre à l’in- flexion ce que disent les autres. Au contraire, tellectualiste de garder une distance critique être „paon des nations et perroquet” (Cy- par rapport aux événements historiques et prian Kamil Norwid), ou participer aux la possibilité de profiter réellement de la li- „orgies d’optimisme” (Umberto Eco) est berté de la parole. L’intellectualiste devrait signe de crise intellectuelle et de séduction donc être quelqu’un du genre de Grillon des élites par les masses passives. „Les intel- Jacassant (Norberto Bobbio) se distinguant lectualistes – ajoute Eco – ne surmontent dans la société par un pessimisme raison- pas les crises, ils les provoquent”59. 54 Cyt.: U. Eco, Rakiem. Gorąca wojna i populizm mediów (Marcher comme l’écrevisse. Guerre fervente et populisme des médias), p. 72. 55 U. Eco, Rakiem. Gorąca wojna i populizm mediów (Marcher comme l’écrevisse. Guerre fervente et populisme des médias), p. 78. 56 Ibidem. 57 Cf. ibidem, p. 80-81. 58 Ibidem, p. 79-80. 59 Ibidem, p. 79. 34 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021 La responsabilité de l’académicien dans le monde postmoderne On peut cependant poser la question permanence au risque d’une catastrophe, est-ce qu’aujourd’hui cette mission de peut-être, définitive. semer le doute reste toujours actuelle et La désintégration du monde commun, la est-ce que sa réalisation demande toujours perte de points communs de repère, le fait encore du courage civil? Est-ce qu’éveiller que l’approche ironique des acquisitions des la méfiance envers les faits avérés à l’époque générations passées n’exige pas aujourd’hui du relativisme général cognitif et éthique même d’un minimum de courage ni même c’est la meilleure façon de remplir son de- pas d’une lueur minimale d’intellect, c’est voir de fonction critique? Est-ce que porter en grande mesure le mérite des hommes de atteinte à la stabilité des derniers points science, surtout des sciences sociales qui constants dans le monde qui court autour détruisent tout autour d’eux sans contenir de nous comme un fou, est un comporte- leurs passions. Il semble que nous sommes ment responsable? „Si je voulais caracté- aujourd’hui au point critique de la civili- riser l’actuel état des choses – écrit Jean sation occidentale, que nous avons atteint Baudrillard – je dirais que c’est l’état après le point of no return, comme les aviateurs l’orgie. L’orgie – ce sont tous ces moments appellent le point après le dépassement du- explosifs de la modernité, la libération dans quel le retour à la base n’est plus possible. tous les domaines. Tous les objectifs de la Certains n’ont pas de doute que c’est l’effet libération sont déjà derrière nous; ce qui inévitable du processus entamé par un pré- pourrait être libéré – a été libéré. L’effet jugé, défini de façon diverse par divers au- pratique de la libération qui a en fin de teurs, préjugé existant de façon immanente compte épuisé tous les buts, déclarant et dans la philosophie continentale du siècle gagnant la guerre à toutes les restrictions, des Lumières. „Car l’esprit des Lumières ne est que nous nous mouvons maintenant s’est jamais illuminé”61 – écrit Metz. dans le vide”60. Non seulement nous de- Dans l’encyclique Spe salvi Benoit XVI meurons dans le vide, dans un monde dé- entreprend une plus longue polémique pourvu de si univoques signes ainsi que de avec le préjugé des Lumières, en se deman- freins quelconques, mais par nécessité nous dant que faut-il faire concrètement pour nous mouvons dans ce monde, exposés en que le progrès ne s’avère pas – comme le 60 J. Baudrillard, La transparence du Mal: essai sur les phénomènes extrêmes, Galilée, Paris 1990, p. 4. 61 J. B. Metz, Teologia wobec cierpienia (La théologie face à la souffrance), p. 196; „Il existe aussi un préjugé des Lumières qui constitue la base de son essence et la définit: ce préjugé fondamental des Lumières, c’est un préjugé aux préjugés en général et par cela une mise en tutelle de la tradition. (…) Surmonter tous les préjugés, ce postulat général des Lumières s’avérera lui-même un préjugé et ce n’est que sa révision qui ouvrira la voie à une juste compréhension de la finitude qui règne non seulement sur notre être humain, mais aussi sur notre conscience historique. (...) Ce qui se présente dans l’idée de l’auto-construction absolue de la raison comme limitant le préjugé appartient au fait à la réalité historique” (H.-G. Gadamer, Prawda i metoda (La vérité et la méthode), Editions scientifiques PWN, Varsovie 2004, p. 373.380.382); „Le principe antiautoritaire doit enfin se transformer en son antithèse, en instance opposée à la raison: enlève tout ce qui par soi-même constitue un lien, et ainsi permet de gouverner de façon souveraine et décréter d’après ses propres besoins ce qui est obligatoire, et manipuler à sa guise. (…) Avec la formalisation de la raison la théorie elle-même, si elle veut être quelque chose de plus qu’un signe de méthode neutre, devient une notion incompréhensible, et penser passe pour sensé uniquement à condition de se dépourvoir de sens. Mis au service de la méthode de production régnante le siècle des Lumières, tendant à compromettre l’ordre – maintenant déjà répressif – mène lui-même à sa défaite” (M. Horkheimer, T.W. Adorno, Dialektyka oświecenia (La dialectique des Lumières). Editions de la critique politique, Varsovie 2010, p. 96-97). Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 35 PIOTR MAZURKIEWICZ prédisait Adorno – „un progrès de lance- de façon inquiétante. Puisque la vérité n’a pierre à méga-bombe”62. Au centre se pose aucune sanction transcendantale et est uni- la question sur la vérité qui n’est pas seule- quement notre propre construction, repo- ment le produit de la raison humaine, sur sant sur le terrain bourbeux des principes la vérité absolue. „La conséquence défini- préliminaires improuvables, alors primo tive et logique de la vérité qui n’a pas de – elle peut être facilement déconstruite, et référence à la vérité absolue ou à l’autorité secundo – elle peut être remplacée par une absolue – écrit Wnuk-Lipiński en analysant autre construction plus commode, mieux le contexte empirique de la transformation adaptée à nos visions de vie réussie”63. L’in- polonaise – c’est le nihilisme cognitif, et à tégrisme et le fondamentalisme d’une part l’occasion – aussi moral. Dans le discours et l’anomie et le nihilisme moral de l’autre, public, la vérité relativisée devient une opi- ce sont – d’après Wnuk-Lipiński – deux les nion. Chaque opinion, donc chaque «vé- plus sérieuses menaces pour la vie sociale en rité» a ses prêtres et ses clowns, et comme Pologne (bien que peut-être pas seulement les autorités médiatrices se sont usées ou en Pologne), étant au fait fruit du scepti- ont subi une déconstruction, les «vérités» cisme nihiliste. Il en résulte que, comme particulières ne subissent ni synthèse ni en- nous le lisons dans la „Déclaration de Paris”: richissement réciproque. En fin de compte, „Nos universités sont devenues des acteurs nous observons un phénomène paradoxal: moteurs de destruction culturelle. Une l’apparition de nombreuses, impéné- culture du déni de soi s’est installée”64. trables réciproquement «vérités», voire Le scepticisme en d’autres termes – diverses orthodoxies à l’époque du nihilisme doctrinales, adoptant parfois la forme inté- griste ou fondamentaliste. Nous observons Quelle est donc aujourd’hui la mission en même temps aussi des processus d’ano- du philosophe? Si, comme pensait Fichte, il mie et de nihilisme moral qui se propagent doit sauvegarder le réel développement de 62 „Si au progrès technique ne correspond pas un progrès dans la formation éthique de l'homme, dans la croissance de l'homme intérieur – écrit Benoit XVI - alors ce n'est pas un progrès, mais une menace pour l'homme et pour le monde. (…) Oui, la raison est le grand don de Dieu à l'homme, et la victoire de la raison sur l'irrationalité est aussi un but de la foi chrétienne. Mais quand la raison domine-t-elle vraiment? (…) La raison du pouvoir et du faire est-elle déjà la raison intégrale? Si, pour être progrès, le progrès a besoin de la croissance morale de l'humanité, alors la raison du pouvoir et du faire doit pareillement, de manière urgente, être complétée, grâce à l'ouverture de la raison aux forces salvifiques de la foi, au discernement entre bien et mal. C'est seulement ainsi qu'elle devient une raison vraiment humaine. Elle ne devient humaine que si elle est en mesure d'indiquer la route à la volonté, et elle n'est capable de cela que si elle regarde au-delà d'elle-même. Dans le cas contraire, la situation de l'homme, dans le déséquilibre entre capacité matérielle et manque de jugement du cœur, devient une menace pour lui et pour tout le créé. Ainsi, dans le domaine de la liberté, il faut se rappeler que la liberté humaine requiert toujours le concours de différentes libertés. Ce concours ne peut toutefois pas réussir s'il n'est pas déterminé par un intrinsèque critère de mesure commun, qui est le fondement et le but de notre liberté. Exprimons-le maintenant de manière très simple: l'homme a besoin de Dieu, autrement, il reste privé d'espérance. (…) C'est pourquoi la raison a besoin de la foi pour arriver à être totalement elle-même: raison et foi ont besoin l'une de l'autre pour réaliser leur véritable nature et leur mission” (Benoit XVI, Spe salvi, 22-23, http://www.vatican.va/content/benedict-xvi/fr/encyclicals/documents/ hf_ben-xvi_enc_20071130_spe-salvi.html). 63 E. Wnuk-Lipiński, Elity i autorytety współczesności. Kontynuacja czy dekonstrukcja przywództwa duchowego? (Les élites et les autorités de la contemporénaité) p. 244. 64 La Déclaration de Paris „Une Europe en laquelle nous pouvons croire”, 14.10.2017, https://thetrueeurope.eu/ une-europe-en-laquelle-nous-pouvons-croire/ (14.12.2020). 36 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021 La responsabilité de l’académicien dans le monde postmoderne l’humanité et le favoriser, si parallèlement à l’exercice solide et honnête de sa profes- © Alina Bianca Bălan sion, il doit être enseignant de l’humanité et éducateur du genre humain, l’homme le plus parfait moralement de son époque, il est peut-être déjà venu le temps – vu la crise que subit la culture européenne – de valoriser le besoin de personnes capables de jouer le rôle d’autorités, de guides spirituels de l’humanité, de personnes qui se posent des exigences morales, qui réellement re- cherchent la vérité, et non pas seulement l’approbation sociale? En réfléchissant sur la mission de l’intel- ligentsia polonaise, Teresa Bogucka écrit: „De tous les objectifs de l’intelligentsia res- teront certainement ceux que remplissait Piotr Mazurkiewicz, la Seminarul internaţional "Penser L'Europe", ediţia a XVII-a son corps – l’élite spirituelle et créatrice. Aux temps de la sujétion on attendait plu- l’époque dans laquelle nous vivons actuel- tôt qu’elle créera des mythes réconfortants, lement. C’est au fait un temps normal en indiquera les buts échauffant l’imagination comparaison à l’anomalie de l’époque du et des idées stimulantes. Tout cela l’intel- communisme, et aussi un temps extraor- ligentsia transformait en taches, devoirs et dinaire vu la condition de la culture eu- missions. A une époque normale, l’intel- ropéenne à laquelle – après la chute des lectualiste est plutôt appelé à détruire les barrières politiques – nous participons stéréotypes de penser, à ébranler les mythes pleinement. La destruction des anciens collectifs, à la description, à l’analyse, à la stéréotypes de penser et l’ébranlement réflexion”65. Il semble que l’auteur définit des anciens mythes collectifs à l’époque bien les devoirs de l’intelligentsia, cepen- où presque tout a déjà été ébranlé, semble dant reste problématique le diagnostic de une tache trop modestement définie66. „Le 65 T. Bugucka, Nieuchronna normalność (La normalité inévitable), Gazeta Wyborcza, 28-29 novembre 1992, suivant: S. Mocek, Elita dziennikarska jako inteligencja. Przegląd problematyki i propozycje badawcze (L’élite des journalistes en tant qu’intelligentsia. Revue des problèmes et des propositions de recherche), dans: J. Kurczewska, E. Tarkowska (red.), Spotkania z kulturą. Antoninie Kłoskowskiej w piątą rocznicę śmierci (Rencontre avec la culture. A Antonina Kloskowska à l’occasion du cinquième anniversaire de sa mort), p. 283. 66 „Dans la démocratie, voire quand gouverne la majorité, on ne peut pas toujours se limiter à la description, à l’analyse et à la réflexion. Parfois il faut aller plus loin, jusqu’à l’expression active de la contestation et de la désobéissance civique légitime démocratiquement. La réflexion basée sur les valeurs change alors en activité fondée sur les valeurs, en activité en faveur des autres et par les autres. «C’est justement l’esprit de contestation morale – écrit Dariusz Gawin – qui constitue la base de l’attitude de l’intelligentsia. De même que la simple aptitude à se distancer des assurances que, voilà, nous vivons dans un nouveau monde fantastique. On n’est pas intelligent parce qu’on possède un diplôme de l’école supérieure, ou bien parce qu’on paie les impôts de premier ou de deuxième niveau, mais parce qu’on vit de telle et non pas autre façon donnant témoignage de certaines valeurs»” (S. Mocek, Elita dziennikarska jako inteligencja. Przegląd problematyki i propozycje badawcze (L’élite des journalistes en tant qu’intelligentsia. Revue des problèmes et des propositions de recherche), p. 283-284). Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 37 PIOTR MAZURKIEWICZ paradoxe – écrivait Daniel Bell en carac- en d’autres termes : de critiquer le scepti- térisant «notre» époque – consiste en ce cisme dépourvu d’esprit critique? que dans les milieux libéraux l’hétérodoxie même est devenue conformiste et impose ce Il semble donc qu’aujourd’hui les in- conformisme sous l’étendard antinomique. tellectualistes ont le devoir aussi bien de Dans son embrouillement, elle est le pos- détruire les mythes nihilistes, qui dominent tulat d’abandonner l’ordre moral commu- au sein des élites intellectuelles, que d’être nément reconnu”67. Bien que cela sonne des guides spirituels à l’époque où ces élites paradoxalement, le nihilisme est devenu mêmes se sont libérées en grande mesure aujourd’hui au sein des élites académiques du poids de direction responsable. Evidem- presqu’un dogme obligatoire qui rend dif- ment, on ne peut plus exercer cette fonc- ficile ou presque tout à fait impossible le tion de manière précritique, oubliant les libre débat universitaire au sujet de ce que épreuves douloureuses du XXe siècle. Jo- la raison peut connaitre avec certitude. La hann Baptiste Metz se sert dans ce contexte certitude dogmatique des sceptiques ap- du terme memoria passionis, qui indique le parents, la forte conviction que toutes les devoir de garder la mémoire des souffrances autres options sauf leur propre ne devraient des autres. „Le savoir d’exprimer la vérité, pas du tout être admises au débat public, et par cela l’universalisme de cette raison constitue l’un des principaux défis devant sensibilisé à la souffrance, on peut – selon lesquels se trouve l’homme qui non seu- Metz – (…) les lier sans difficulté à l’état lement veut travailler intellectuellement, acquis de l’autonomie du comportement mais aussi exercer au sein de la société une éthique si l’on sort du principe que l’auto- fonction intellectuelle68. nomie et l’émancipation ne signifient pas un refus abstrait d’obéissance, une pure En quoi donc peut consister le scepti- négation de toute autorité, mais que l’on cisme à l’époque du nihilisme ? Est-ce que ne peut gagner sa dignité humaine qu’en le savant ne devrait-il pas avoir pour tâche reconnaissant l’autorité, et notamment en de provoquer la crise parmi ceux du côté reconnaissant l’autorité des souffrants. Le desquels il s’est prononcé, donc des académi- respect pour «la souffrance historiquement ciens? Semer des doutes parmi ceux qui ont accumulée» rend la raison «écoutante» douté déjà en tout sauf en leur propre doute? de façon qui ne peut pas être exprimée par Est-ce qu’une partie de la vocation de l’in- l’abstraite opposition « de l’autorité et de tellectuel d’aujourd’hui n’est pas d’éveiller la connaissance» (…)”69. la méfiance envers la justesse rationnelle du doute général, de saper la foi irrationnelle en La certitude totale de même que le doute l’union de la sagesse, du courage et du rela- total ce ne sont pas des attitudes dignes de tivisme, de tirer de l’état d’aplomb arrogant l’homme, et en même temps ces deux dis- dans lequel se trouve une grande partie des positions, comme nous l’enseigne l’histoire, élites méritocratiques contemporaines, ou peuvent être parfois très dangereuses. ■ 67 D. Bell, Kulturowe sprzeczności kapitalizmu (Les contradictions culturelles du capitalisme), Editions scientifiques PWN, Varsovie 1994, p. 27. 68 Cf. U. Eco, Rakiem. Gorąca wojna i populizm mediów (La guerre fervente et le populisme des médias), p. 75-76. 69 J. B. Metz, Teologia wobec cierpienia (La théologie de la souffrance), p. 190. 38 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021