Am învins cancerul. Un ghid cuprinzător pentru vindecare pe cale naturală - Unknown

Please enable JavaScript to view the full PDF

Am învins cancerul. Un ghid cuprinzător pentru vindecare pe cale naturală Chris Wark Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României WARK, CHRIS Am învins cancerul : un ghid cuprinzător pentru vindecare pe cale naturală / Chris Wark. - Bucureşti : Atman, 2020 ISBN 978-606-8758-70-1 159.9 ISBN ePub: 978-606-8758-88-6 CHRIS BEAT CANCER Copyright © 2018 by Chris Wark Originally published in 2018 by Hay House Inc) Copyright © 2020 Editura ATMAN, pentru prezenta traducere în limba română Toate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei cărți nu poate fi reprodusă prin niciun proces mecanic, fotografic sau electronic sau sub forma unor înregistrări fonografice; ea nu poate fi stocată într-un sistem de recuperare, transmisă sau copiată pentru uz public sau privat – altfel decât pentru „o utilizare corectă”, sub forma unor citate scurte, încorporate în articole și recenzii –, fără permisiunea prealabilă scrisă a editorului. Autorul acestei cărți nu acordă consultanță medicală și nu prescrie utilizarea vreunei tehnici ca formă de tratament pentru probleme fizice, emoționale sau medicale, în absența consilierii directe sau indirecte a unui medic. Intenția autorului este doar aceea de a oferi informații de natură generală, care să vă ajute în căutarea voastră pentru regăsirea unei stări de bunăstare emoțională, fizică și spirituală. În cazul în care folosiți oricare dintre informațiile din această carte pentru uzul personal, autorul și editorul nu își asumă nicio responsabilitate pentru acțiunile pe care le veți întreprinde. Traducere: Anca Beatrice Filip Corectură: Irina Magdalena Nuță Versiune digitală: Nadia Cojocaru Telefon: 0746.201.369 Web: www.editura-atman.ro E-mail: [email protected] Informare Autorul acestei cărți, precum și editorul nu vă încurajează să nu luați în considerare sfatul medicului, nu prescriu și nici nu încurajează vreo modalitate de tratament pentru probleme fizice, emoționale sau pentru orice alt fel de probleme medicale fără să consultați în prealabil un medic specializat. Intenția autorului este doar de a oferi informații pentru atingerea unei stări de bunăstare spirituală. În eventualitatea în care folosiți orice informație din această carte, atât autorul cât și editorul nu-și asumă nicio responsabilitate pentru actul dumneavoastră. DEDICAȚIE Această carte este dedicată: Colegilor membri ai Clubului Cancerului, care s-au găsit îmbarcați într-o călătorie neașteptată și care cu mult curaj înfruntă zilnic atât frica, suferința cât și incertitudinea, și care aleg conștient să facă cele mai bune alegeri pentru a supraviețui și triumfa. PărinŢilor mei, David Şi Catharine Wark, care mă iubesc, mă încurajează, cred în mine și au fost mereu lângă mine. Mereu. Soției mele, Micah, care mi-a spus „Da”, a stat lângă mine în timp ce am trecut prin toate greutățile și mi-a dăruit o frumoasă familie. Ești dragostea vieții mele și cel mai bun prieten din toată lumea largă. Fiicelor mele, Marin Şi Mackenzie, care sunt cele mai mari bucurii ale vieții mele, și realizările de care sunt cel mai mândru și care m-au învăluit cu degețelele lor micuțe. INTRODUCERE Era dimineață devreme și lumina ce venea de la unul dintre becurile de pe stradă mângâia blând marginile jaluzelelor din dormitorul nostru. Dakota, huskyul nostru cu ochi albaștri, își odihnea capul pe labe, dar ochii ei erau deschiși. Părea să mă întrebe din priviri: Ce crezi că faci? Încercam să ies din dormitor fără să-mi trezesc soția, Micah, care, în ciuda tuturor calităților ei minunate, nu este o persoană matinală și, fără îndoială, mi-ar fi întâmpinat neglijența cu entuziasmul unui urs trezit în toiul hibernării. M-am strecurat ușor din pat, am mers pe vârfuri prin dormitor și am deschis ușurel ușa dulapului. În tăcerea aceea perfectă, sunetul pe care l-au scos balamalele aproape că mi-a provocat o senzație de durere în urechi. Mi-am ținut respirația, mi-am luat pantofii și hainele și m-am îndreptat repede spre ușă, făcându-i semn lui Dakota să mă urmeze. Ea și-a scuturat blana, și medalioanele atașate de zgardă au scos un clinchet zgomotos, apoi a venit către mine. Micah s-a mișcat în somn și apoi s-a rostogolit. Afară, în aerul rece de februarie, am inspirat adânc și mi-am ținut respirația până când mi-am simțit inima bătând în piept și în tâmple. Apoi am expirat, lăsându- mi plămânii să se dezumfle, și am început să alerg pe stradă. Mă simțeam ciudat și toate mișcările mele îmi păreau necoordonate. Articulațiile, mușchii și tendoanele lucrau încă împreună, dar nu foarte bine. Trotuarul înghețat, crăpat, neuniform părea intimidant și periculos, dar după un minut de alergat în josul dealului, am început să mă relaxez și am început să capăt încredere în mine. M-am întors spre est. Soarele începea să se ridice și să-și împletească razele cu crengile copacilor de la marginea cea mai îndepărtată a parcării. Îi simțeam căldura pe chip, era o dimineață glorioasă. Mi-am intrat în ritm, întinzându-mi picioarele cu fiecare pas până când am ajuns să le simt extinse la maximum. Apoi am mărit viteza, făcând un sprint spre lumină. Picioarele îmi păreau instabile și mă simțeam de parcă eram în pericol să-și ia zborul de pe trupul meu în orice moment. M-am concentrat să le păstrez sub control. Inima îmi bătea cu putere, plămânii au început să mă doară, iar picioarele îmi ardeau, dar am continuat. În timp ce traversam parcarea, ochii au început să-mi lăcrimeze. Vântul bătea și îl simțeam cum îmi șuieră pe la urechi. Mă simțeam viu din nou. Alergam de parcă viața mea depindea de asta. „Voi supraviețui”, am spus eu cu voce tare pentru mine. „Voi supraviețui.” A vorbi despre cancer ca despre o bătălie sau ca despre o boală presupune o neînțelegere a bolii. Celulele canceroase nu sunt niște invadatori străini. Celulele canceroase sunt celulele care conțin ADN-ul tău. Cancerul nu este doar în tine, ci cancerul ești chiar tu. Prezența tumorilor canceroase este rezultatul unei erori apărute în cadrul procesului firesc de funcționare a corpului uman. Celulele deteriorate suferă o mutație și încep să se comporte anormal, iar sistemele concepute pentru a identifica și pentru a elimina aceste celule mutante încep să dea greș, permițându-le să se înmulțească rapid și să afecteze țesutul înconjurător prin leziuni și tumori. Cancerul este o boală creată de organism, pe care organismul o poate rezolva cu ajutorul unui regim alimentar special și printr-o îngrijire adecvată. Chris Beat Cancer a fost numele pe care l-am ales pentru blogul meu cu mulți ani în urmă, pentru că era sonor, ușor de ținut minte și facil de înțeles. Este porecla prin care sunt identificat de către cititorii blogului respectiv, precum și de către cei care mi-au dat follow la paginile de socializare, drept urmare, a devenit și titlul cel mai potrivit pentru această carte. După ani de cercetare și de introspecții mi-am modificat perspectiva. Deși este adevărat că celulele canceroase trebuie să moară sau să revină la structura lor normală, nu mai privesc cancerul ca pe un dușman care trebuie să fie bătut sau înfrânt, sau ca pe o luptă ce trebuie să fie ori câștigată, ori pierdută. Cancerul nu este ceva cu care trebuie să te lupți. Este ceva ce trebuie să vindeci. Scopul acestei cărți este de a vă spune povestea mea, de a vă explica metodele pe care eu și multe alte persoane le-am folosit cu succes pentru a ne vindeca. Doresc să vă împărtășesc ceea ce am învățat despre puterea unui regim alimentar adecvat și cât de necesară este transformarea stilului de viață în tratarea acestei boli, și totodată să vă pun în gardă cu privire la capcanele din industria tratării cancerului. Am compilat cele mai importante informații din experiența mea și din cei 14 ani de cercetare independentă. O mare parte dintre aceste informații este ignorată sau chiar respinsă de către medicina convențională, în ciuda unui număr uriaș de volume ce cuprind validări științifice și a dovezilor empirice. După cum veți vedea, cartea este bine documentată și toate informațiile transmise pot fi supuse unor alte investigații personale. De-a lungul anilor, am întâlnit oameni din întreaga lume care s-au vindecat de cancer în mod natural, fără nicio intervenție medicală, dar și persoane care s-au vindecat de cancer după ce tratamentele convenționale au eșuat și au fost trimiși acasă să moară. Aceste persoane nu sunt speciale. Acești oameni nu au puteri supranaturale. Sunt ca și voi. Prin intermediul internetului și al paginilor de socializare am reușit să dau de aceste persoane și să compar strategiile lor de vindecare. Am intervievat multe dintre aceste persoane, și dacă aveți timp să învățați de la ele și să comparați metodele pe care le-au folosit pentru a se vindeca, veți găsi puncte comune care nu pot fi ignorate. Revoluția în ceea ce privește vindecarea cancerului este în curs de desfășurare. Vom putea să vedem punctul ei culminant în curând. Nu sunt un medic sau un om de știință. Sunt doar un tip care a ales să se vindece cu ajutorul unei alimentații adecvate și prin terapii naturiste, care să nu fie toxice pentru organism, în detrimentul chimioterapiei. Atunci când am primit diagnosticul eram relativ ignorant în ceea ce privește sănătatea și trupul uman, dar între timp am citit cât de mult am putut și am învățat câteva lucruri extraordinare care mi-au transformat viața și mi-au redat starea de sănătate. Tot ceea ce eu am făcut, puteți face și voi. Vă puteți transforma viața. Dar această transformare a vieții necesită adesea o modificare de paradigmă și o reeducare. Cu toții ne trăim viețile în moduri diferite și nivelurile noastre de ignoranță diferă, căci suntem ignoranți într-un mod selectiv, și facem asta în special în ceea ce privește sănătatea și medicina. Ignoranța ne poate aduce fericirea în unele cazuri, dar cunoașterea implică o responsabilitate majoră. Realitatea este că uneori pur și simplu nu vrem să știm anumite lucruri, deoarece cunoașterea lor ar însemna să ne confruntăm cu o mare dificultate în luarea unor decizii. Odată ce v-ați trezit, nu vă mai puteți întoarce la starea de somnolență. Și odată ce ați descoperit că există mai multe modalități de vindecare, e posibil să vi se pară incitant, dar, în același timp, să vă confruntați cu stări de confuzie, frică, îndoială și suferință. Când fiicele mele erau mici, am primit un pisoiaș alb cu negru, pe care l-am numit Cash. Când Cash avea aproximativ trei luni, l-am scos afară să se joace cu noi în curtea din față. În momentul în care am pășit afară din casă, s-a încovoiat și și-a băgat gheruțele în brațul meu. L-am mângâiat ușor pe cap și i-am netezit blănița, dorind să-l ajut să se relaxeze, dar gesturile mele nu au avut niciun efect. Când l-am așezat pe iarbă, a zbughit-o către arbuștii din jurul casei. Și de fiecare dată când îl scoteam afară și îl așezam pe iarbă, o lua la goană către tufișuri pentru a se ascunde. Mi-am dat seama că se confruntă cu foarte multe informații într-un timp foarte scurt, care veneau din jurul lui, imaginile, sunetele și mirosurile din lumea înconjurătoare. El se proteja, în mod instinctiv, de necunoscut. Am început să-l ducem afară zilnic și după câteva săptămâni de explorare prudentă, Cash s-a transformat în alpinistul perfect, se urca în copaci și urmărea veverițele, păsărelele, avea curaj să înfrunte câinii vecinilor, rămânea să tragă un pui de somn sub razele blânde ale soarelui, fără teamă. Universul sănătății și al vindecării poate fi un teritoriu complet nou pentru voi, dar nu vă temeți. Trebuie doar să pășiți în necunoscut, să absorbiți totul și să adunați cât mai multe informații. Aveți puterea de a învăța și de a crește, de a deduce adevărul și de a descoperi calea cea bună pentru a vă reechilibra viața și starea de sănătate. Informația este disponibilă mereu, dar este necesar să fiți acei căutători însetați de cunoaștere. Oricine respinge ideile noi și crede că știe totul, sau că medicii știu totul, nu poate fi ajutat. Primul pacient care suferea de cancer și cu care am avut ocazia să împărtășesc experiența și convingerile mele a fost o prietenă dragă, pe nume Kathy. Am vorbit cu ea foarte pe larg despre motivul pentru care am ales alimentația și terapiile naturiste pentru a-mi ajuta trupul să se vindece, în loc să aplic acele tratamente care mi-ar fi făcut și mai mult rău. La sfârșitul unei lungi conversații, ea a spus: „Chris, știu că ai dreptate. Știu foarte sigur că ai dreptate. Nu ar trebui să fac chimioterapie. În adâncul inimii mele știu că nu este bine. Chimioterapia este oribilă – îmi otrăvește trupul. Tot ceea ce spui are atât de mult sens...” Dar ea era epuizată fizic și mental, și din punct de vedere emoțional s-a confruntat cu o presiune enormă din partea familiei și a medicilor. În ciuda intuiției și a instinctelor, a continuat cu tratamentele convenționale. Restul poveștii lui Kathy se încadrează în tiparul general. Inițial, chimioterapia a redus dezvoltarea cancerului, dar după câteva luni cancerul a reapărut într-o formă mult mai gravă. Ea a primit atunci și mai multe tratamente agresive, care i-au distrus sănătatea. În mai puțin de un an, ea a murit. A lăsat în urmă un soț și trei fiice la vârsta adolescenței. De fiecare dată când văd că cineva suferă și moare după ce a rezistat cu eroism la nenumărate tratamente brutale împotriva cancerului, în timp ce alte persoane se vindecă, îmi întăresc convingerea de a transmite mai departe acest mesaj plin de speranță. Adevărata speranță. Cancerul poate fi vindecat. Există și o concepție greșită cum că aceia care fac parte din comunitățile care aplică tratamente naturiste ar fi împotriva științei, iar acest lucru este eronat. Eu iubesc ştiinţa. Sunt foarte entuziasmat cu privire la cercetările științifice, în special cele din domeniul nutriției, și voi aduce ca argumente multe informații din asemenea lucrări științifice în această carte. Dar este important să privim știința în mod corect. Știința nu este adevărul adevărat. Este o încercare de a descoperi adevărul. Dacă știința era întruchiparea adevărului, atunci rezultatele ei ar fi fost mereu corecte. Cu toate acestea, într-un mod deloc diferit de știrile din zilele noastre, există nenumărate studii științifice publicate care se află în contradicție. Acest lucru a dus la o neîncredere tot mai mare în știință. Un om de știință adevărat este un etern căutător al adevărului, mânat de curiozitate și de o sete de cunoaștere nepotolită - unul care, oricât de mult ar ține la concluziile și convingerile lui, are mintea deschisă și acceptă, cu grație și cu umilință, să ia în calcul noi dovezi, acceptă că există posibilitatea să fi greșit, modificându-și părerile atunci când e cazul. Din păcate, în istoria omenirii, comunitatea științifică a suferit neîntrerupt de o boală numită dogmatism, care a fost deghizată ca scepticism, susținând cu aroganță adevărurile științifice ale vremurilor respective, doar a trece apoi drept greșeli conform descoperirilor succesorilor. Domeniul cunoașterii științifice se află într-o continuă mișcare, evoluează mereu, se expansionează mereu și rareori ne apare ca fiind ceva „stabil”. În timp ce scriu aceste rânduri, citesc una dintre cele mai noi știri din domeniul științei; cercetătorii pretind că au descoperit un „organ nou” în corpul uman numit interstițiu, iar membrii comunității științifice discută acum dacă este cazul să fie considerat un organ sau nu. Când vine vorba despre știrile din lumea științei, contează care sunt oamenii implicați. În ciuda caracterului aparent legitim al informației, publicarea unui studiu științific într-o revistă academică nu face ca acesta să fie în mod necesar exact, adevărat sau demn de încredere. Cercetările științifice pot fi cu ușurință greșit înțelese, informația poate fi modificată și uneori inventată. Milioane de dolari au fost și vor mai fi cheltuite pur și simplu pentru finanțarea unor studii științifice care susțin niște scopuri ascunse, cum ar fi acele infame studii finanțate de către cei din industria tutunului care „au dovedit” chipurile că țigările nu provoacă cancer – până când, ani mai târziu, studii științifice imparțiale au demonstrat că țigările pot contribui la apariția cancerului. Când ne confruntăm cu anumite cercetări științifice, înainte de a accepta sau respinge concluziile lor, este important, cel puțin, să se ia în considerare cine a finanțat aceste studii și cine beneficiază de pe urma constatărilor respective. În general, studiile efectuate de cercetători independenți, fără conflicte de interese, care nu sunt conexe cu niciunul dintre diversele domenii ale industriei și cu concluzii care nu pot fi controlate de anumite sume de bani, tind să fie mai de încredere decât, să zicem, studiile cu privire la medicamente finanțate de către companiile care fac medicamente. Dar există întotdeauna excepții. Știința eronată poate să persiste mult timp în mințile oamenilor, dar cred că știința adevărată va câștiga într-un sfârșit. Asta înseamnă că am făcut tot ce am putut în această privință pentru a evidenția în această carte acele dovezi științifice convingătoare, adevărate, știința adevărată extrasă dintr-o varietate de surse, ca să vă ajut să descoperiți adevărul și pentru a vă oferi puterea necesară de a lua decizii bazate pe informații reale – cele mai bune decizii pentru voi – care să vă ajute să vă transformați viața și să atingeți o stare de sănătate perfectă. ÎN JUNGLĂ Sănătatea este apreciată abia când boala apare. — DR. THOMAS FULLER PÂNĂ SĂ ÎMPLINESC 26 DE ANI mă puteam mândri cu faptul că deja absolvisem colegiul, eram căsătorit cu dragostea vieții mele, cumpărasem 30 de proprietăți pentru a le închiria, făceam parte dintr-o nouă formație și plănuiam să înregistrăm un album și apoi să plecăm în turneu, la care se putea adăuga și invitația de a participa la un reality show pe NBC. Viața mea era destul de frumoasă. De când eram mic simțisem că destinul îmi pregătea ceva măreț, iar visurile mele de a arăta lumii de ce eram capabil deveneau realitate. Mă ridicam din pat în fiecare dimineață și eram încântat de viața pe care o trăiam. Abia așteptam să văd ce îmi pregătea viitorul. Mă simțeam invincibil. Dar nu știam atunci că, cinci luni mai târziu, toate planurile mele mărețe aveau să fie puse în așteptare în lupta pentru supraviețuire. Am întâlnit-o pe Micah pe când eram în clasa a XI-a. Se întâlnise cu prietenul meu, Russ, pe timpul verii, dar nu apucasem să o cunosc. O șuviță blondă îi brăzda părul negru. Purta Vans. Și avea cusută pe rucsac dovada clară că îi plăcea una dintre trupele mele preferate, The Cure. Știam că era grozavă și mă așezam mereu lângă ea la orele de istorie. Era foarte ușor să o fac să râdă și râdeam atât de mult împreună încât profesorul ne despărțea adesea și ne punea să stăm departe unul de altul în clasă. Câteva luni mai târziu, Micah și Russ s-au despărțit, dar ea și cu mine am rămas prieteni. Frecventam cam aceleași cercuri sociale și ne vedeam adesea, în weekend, la spectacolele locale de muzică rock și punk. După terminarea liceului, Micah și cu mine am mers la Universitatea din Tennessee-Knoxville și acolo am petrecut primul an ca boboci. Cei mai mulți dintre prietenii noștri făceau parte din tot felul de frății, sau comunități pentru femei, dar niciunul dintre noi nu a fost interesat de viața în stil grecesc, așa încât am ajuns să petrecem foarte mult timp împreună. Am ținut-o tot așa și, până la sfârșitul primului semestru, eram oficial un cuplu. Șase ani mai târziu, de Ziua Îndrăgostiților, i-am propus să ne căsătorim. Trei luni mai târziu am absolvit Universitatea din Memphis, aveam o diplomă în afaceri și nicio perspectivă reală de angajare. Stabiliserăm să facem nunta în luna septembrie. Micah era angajată cu normă întreagă și se întreținea singură, eu mă mutasem înapoi cu părinții mei și lucram cu jumătate de normă pt J. Crew, unde împătuream haine și mă ocupam de cabinele de probă. Având în vedere că se apropia data nunții, mă simțeam presat să-mi găsesc o slujbă demnă de diploma de care o aveam, ceea ce însemna să-mi asum niște responsabilități adevărate. După câteva interviuri, mi-a fost oferită o slujbă la o firmă de planificare financiară. Aveam un mentor excelent, dezvoltasem niște relații fructuoase cu unii dintre clienții noștri și câștigam suficient cât să mă întrețin, dar aveam sentimentul că nu îmi alesesem bine profesia. Îmi plăcea să ajut oamenii, dar nu eram pasionat de asigurări și de investiții. Era distractiv să fiu mereu la costum și cravată, dar aveam senzația că eram ca la un bal mascat. Într-o zi, în timpul uneia dintre ședințele care se țineau săptămânal cu personalul, ascultându-mi șeful vorbind despre strategiile de investiții și privind cum se șterge la ochi cu cravata pentru a nu știu câta oară, mi-am dat seama că nu era nimeni în acea încăpere care să mă inspire, nu doream să ajung să joc rolul nimănui. Pur și simplu mi-am dat seama că nu puteam să lucrez într-un domeniu care nu-mi plăcea, pentru tot restul vieții mele, doar pentru bani. Încă din timpul colegiului aveam fantezia aceasta de a deveni un investitor profesionist în domeniul imobiliar, iar în apogeul nemulțumirii mele cu privire la industria financiară, am cumpărat patru proprietăți de închiriat în 30 de zile. A fost o probă de foc, dar mi-a plăcut foarte mult ceea ce făceam. Îmi plăcea să vânez oportunități de afaceri și să le găsesc înaintea rivalilor mei. Îmi plăcea să negociez pentru a obține cel mai bun preț. Îmi plăcea procesul de renovare. Îmi plăcea ideea de a construi o afacere care să-mi ofere libertatea financiară și posibilitatea de a ieși din sistem. Până la sfârșitul acelui an, Micah și cu mine am ajuns să deținem 17 proprietăți de închiriat și am renunțat la planificarea financiară pentru a lucra cu normă întreagă în domeniul imobiliar. Datorită îndrumării câtorva mentori generoși și a inflației produse de infamele programe naționale de finanțare, Micah și cu mine am putut cumpăra 31 de case în doar doi ani. Eram pe val și deveneam faimos în comunitatea imobiliară din Memphis. În acea perioadă am început să cânt la chitară și eram și vocalistul unei trupe recent înființate, care se numea Arma Secreta („arma secretă” în portugheză) împreună cu vechiul meu prieten, baterist, acum și cumnat, Brad Bean. Eram realist și nu mă așteptam să fac mulți bani din artă, ca să nu mai pun la socoteală că trecuseră deja patru ani de când făcusem parte dintr-o formație adevărată. Acum, în sfârșit, cântam din nou și aveam spectacole, iar Arma Secreta începuse să ia avânt. În acea vară, un alt bun prieten, pe nume Clay Hurley, mi-a povestit despre un nou reality show pregătit de NBC. El credea că era chiar ceea ce aveam nevoie și s-a oferit să mă ajute să înregistrez un album pentru o audiție, așa că am trecut la treabă. Echipa prezentă la audiție mi-a apreciat albumul și m-au invitat la Nashville pentru un interviu live. Mi-am curățat costumul și cravata, m-am dus la Nashville și m-am întâlnit într-o cameră de hotel cu doi dintre producători. Am simțit că interviul a decurs foarte bine până spre final, când unul dintre producători mi-a spus: „Bine, Chris, acum vreau să te uiți direct în cameră și să-i spui lui Donald Trump de ce crezi că poți să fii următorul ucenic.” Întrebarea m-a prins pe picior greșit, pentru că nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce era vorba în acest nou reality show, în afară de faptul că ar fi implicat să muncesc pentru Donald Trump, magnatul din domeniul imobiliar. Și eram foarte stânjenit de faptul că trebuia sa privesc și să vorbesc direct cu fața către cameră. Așa că am spus ceva stupid, de genul: „Bună, Donald. Sunt un mare fan al cărților tale...” Deci, o situație jenantă de-a dreptul. Atunci am fost dezamăgit de faptul că nu m-au mai căutat, dar totuși nu am fost chiar atât de surprins. Și faptul că am fost respins ca Ucenic s-a dovedit a fi o binecuvântare, pentru că deja mă confruntam cu o mică problemă. Simțeam o durere surdă în abdomen, care apărea și trecea în mod aleatoriu. Era profundă și vagă. O simțeam, dar nu îmi dădeam seama ce se petrecea. De asemenea, din când în când, se mai declanșa brusc și câte o durere acută și apoi mă simțeam acoperit cu o sudoare rece. Îmi amintesc că mă gândeam, Vai, ce a fost asta? Nu e normal... sper că nu este nimic. Apoi îmi aduc aminte că am ajuns să-mi spun, Oh, uite că a apărut din nou. Fiind ocupat și respectând acel tipar masculin al bărbatului care nu vrea să meargă la medic, am ignorat aceste dureri timp de multe luni, crezând că este posibil să fie vorba despre un ulcer și că o să mă fac bine în timp. Trupul meu încerca să-mi spună ceva, dar eu nu l-am ascultat. Dintotdeauna am crezut că trupul uman a fost conceput în așa fel încât să se vindece singur. În acest caz, am presupus că trupul meu își va face treaba ca întotdeauna, dar de data aceasta, dintr-un motiv necunoscut, nu a mai făcut-o. Treptat, durerea s-a înrăutățit. De asemenea, scaunul meu avea o culoare închisă și, uneori, era și puțin sânge în el. Mă trezeam adesea în mijlocul nopții, acoperit de o transpirație rece, cu dureri acute și simțind nevoia de a merge la baie. Dimineața, când mă trezeam, mă simțeam bine, motiv pentru care am amânat să merg la un control. Bolile sistemului digestiv sunt teribile mai ales pentru că îți răpesc bucuria de a mânca. Când alimentele devin o sursă de durere, nu mai poți mânca și începi să te topești văzând cu ochii. La o înălțime de 1,83 și o greutate de aproape 70 de kilograme eram deja cam subțirel; nu mai aveam de unde să dau jos. De cele mai multe ori, durerea apărea la o oră după ce luam cina, și uneori o simțeam chiar și după prânz. Durerea s-a agravat în timp. În cele din urmă, după ce mi-am petrecut mai multe nopți ghemuit pe canapea după cină, Micah m-a convins să-mi fac o programare la medic. Mi-au făcut niște analize de sânge, niște radiografii, mi-au descoperit o ușoară anemie și am fost greșit diagnosticat ca suferind de ulcer. Atunci când medicamentele pentru ulcer nu au dat rezultate, gastroenterologul a decis să-mi facă o colonoscopie și o endoscopie (deci, un control al tractului gastrointestinal superior și inferior), ceea ce înseamnă că era necesar să fie introdusă o cameră de filmat acolo unde „soarele nu strălucește” pentru a arunca o privire prin zona respectivă, și apoi o alta urma să-mi fie introdusă pe gât. Când mi-am revenit din anestezie, Micah era lângă mine. Eram într-o încăpere mică, cu o perdea ce servea drept ușă, și eram încă așezat pe patul cu rotile. Medicul a intrat, însoțit de o asistentă, și ne-a spus că a găsit o tumoră de dimensiunea unei mingi de golf în intestinul gros și că urmează să fie făcută o biopsie pentru a determina dacă este malignă. Eram încă amețit de la anestezie și creierul meu nu funcționa încă la capacitate maximă. Aveam senzația că m-am trezit ca dintr-un vis pe care nu l-am înțeles. Și eram prea confuz pentru a mă supăra. Micah a început să plângă pe umărul asistentei, care era mama unuia dintre prietenii noștri apropiați pe care îi întâlneam la biserică. Era ca un înger trimis de Dumnezeu, un sprijin extraordinar în acel moment, și prima dintre numeroasele întâlniri providențiale avute pe parcursul călătoriei mele după ce am aflat că am cancer. A doua zi, telefonul a sunat în jurul orei 7:00. Medicul sunase să-mi spună că am cancer. El mi-a spus: „Trebuie să programăm o operație și să scoatem această tumoră înainte să se răspândească. Un chirurg vă va contacta ca să programați operația cât mai curând posibil.” Acesta a fost momentul în care frica a devenit reală și viața mea părea că s-a încheiat. Mai erau două zile până la Crăciun. Aveam 26 de ani. Și aveam cancer. Desigur, prima mea reacție a fost să-mi spun lăuntric Serios? Asta e viața mea? La vârsta mea eu am cancer? Teribil. Acest diagnostic m-a făcut să mă simt neputincios, vulnerabil și slab. Să nu mai vorbim de faptul că aveam cancer colorectal, care, în mintea mea, putea fi numit la fel de bine cancer de fund, pentru că la asta se gândește toată lumea. Și, în plus, era o boală a bătrânilor. Acum eram tânărul care suferea de cancerul de fund al bătrânilor. Spectaculos. Devenisem demn de milă și compasiune și nu-mi plăcea asta deloc. O lecție despre umilință. Egoul mi-a fost distrus. Când le-am spus prietenilor și familiei noastre, au fost șocați cu toții. Cei mai mulți n-au știut ce să spună sau cum să reacționeze. Nici eu nu știam. Înainte de a primi acest diagnostic simțeam că dețin controlul, că eu direcționez cursul vieții mele. Dar controlul este doar o iluzie. Mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi se va afla în circumstanțe care ne reamintesc cât de fragilă este viața și se va confrunta cu situații dificile, pe care nu le putem controla. În aceste momente trăim cu adevărat o stare de disperare. Soția mea și cu mine suntem creștini. Îl iubim pe Iisus. Noi credem că El este tot ceea ce El a pretins că este. Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii. Și noi credem că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, Adevărul etern. La momentul în care am primit diagnosticul, eram membrii unei mici biserici neconfesionale și cântam în corul bisericii în fiecare duminică. Dar credința mea a fost zdruncinată. Nu puteam să nu mă gândesc, Doamne, de ce mi se petrece asta? De ce am cancer? Sunt unul dintre băieții buni și chiar încerc să fac ceva bun cu viața mea! Am început să-mi pun clasica întrebare: „De ce li se întâmplă lucruri rele oamenilor buni?” Pe măsură ce mă luptam cu toate aceste îndoieli, mi-am amintit de versetul acela din Epistola către Romani, 8:28: Dar știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor ce sunt chemați după planul Său. Nu am înțeles de ce aveam cancer, dar știam că Dumnezeu deținea controlul și am ales să cred că în cele din urmă va face ca acest lucru rău să fie pentru binele meu. În următoarea duminică ne-am ridicat în fața celorlalți membri ai bisericii și le-am spus vestea. Eram foarte agitat și simțeam că mă sufoc în timp ce citam din Psalmi, 34:19, ca o explicație la ceea ce mi se petrecea: Multe sunt necazurile celui drept, dar Domnul îl scapă din toate. Chirurgul care trebuia să mă programeze pentru operație a uitat să mă sune. Aceasta s-a dovedit a fi o altă binecuvântare. În acest timp, tatăl meu a menționat situația mea unui coleg care a tras niște sfori și mi-a aranjat o întâlnire cu un alt gastroenterolog pentru a afla o a doua opinie. Acesta m-a primit la un control de urgență și m-a trimis la un medic specializat în chirurgie abdominală, considerat a fi cel mai bun din Memphis. M-am întâlnit cu noul chirurg și am programat o intervenție chirurgicală pentru a îndepărta acea tumoră printr-o rezecție colorectală laparoscopică de rutină. Chirurgul mi-a explicat că va face doar câteva mici incizii, dar destul de mari pentru a introduce o camera video și instrumentele sale. L-am întrebat de câte ori a realizat acest tip intervenție chirurgicală. El mi-a spus: „De sute de ori.” Mi se părea că sunt în siguranță. Singurul alt detaliu pe care-l amintesc din timpul acelei întâlniri e legat de cât de roz și grăsuțe mi se păreau mâinile lui, în contrast puternic cu pielea palidă de pe brațe. M-am gândit, Omule, probabil că se spală foarte des pe mâini. În acel an, de Crăciun, o mare apăsare, un sentiment de tristețe și de teamă au marcat întâlnirile noastre de familie. Încercam să mă port normal, dar eram extrem de conștient de tot ceea ce mi se petrecea. Toată lumea știa că sunt bolnav, dar majoritatea oamenilor nu spuneau niciodată nimic. Ce era de spus? Eram marea problemă pe care nimeni nu putea să o ignore. Cu o zi înainte de operație, nu am avut voie să mănânc alimente solide, cu excepția jeleului. După ce am plecat de la biserică, Micah și cu mine am mers la un restaurant chinezesc să luăm prânzul. Aveam în față o farfurie cu mâncare delicioasă. Jeleuri în trei culori. După cum mi s-a spus, am băut o cantitate ridicolă de soluție de polietilenglicol numită GoLYTELY („a merge ușor”, n.t.) pentru a-mi curăța intestinele în noaptea aceea. Și așa a fost. Aș putea spune că a fost o cursă sălbatică, și nu „a mers ușor” deloc. CU O ZI ÎNAINTE DE AJUN DE ANUL NOU În ziua cea mare, Micah și cu mine am ajuns la spital dimineața devreme. La 7:00 trebuia să mă internez pentru operație. Femeia care mi-a făcut internarea avea expuse în spațiul ei de lucru câteva rânduri care mi-au atras atenția. Psalmul 23 Domnul este Păstorul meu. Aceasta este Relația! Nu voi duce lipsă de nimic. Aceasta este Generozitatea! El mă paște în pășuni verzi. Aceasta este Odihna! Și mă duce la ape de odihnă. Aceasta este Regenerarea! Îmi înviorează sufletul. Aceasta este Vindecarea! Și mă călăuzește pe cărări drepte! Aceasta este Ghidarea! Din cauza Numelui Său. Acesta este Scopul! Chiar dacă ar fi să merg prin valea umbrei morții... Acesta este Testul! Nu mă tem de niciun rău. Aceasta este Protecția! Căci Tu ești cu mine. Aceasta este Credința! Toiagul și nuiaua Ta mă mângâie. Aceasta este Disciplina! Tu îmi pregătești o masă în prezența dușmanilor mei. Aceasta este Speranța! Îmi ungi capul cu untdelemn. Aceasta este Sfințirea! Și paharul meu este plin de dă pe deasupra. Aceasta este Abundența! Da, fericirea și îndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele. Aceasta este Binecuvântarea! Și voi locui în Casa Domnului... Aceasta este Certitudinea! Pentru totdeauna. Aceasta este Eternitatea! — AUTOR NECUNOSCUT Aceste rânduri au fost pentru mine o imensă încurajare în acel moment. Am rugat-o să facă o copie și pentru mine și ea a făcut-o. Încă nu-i cunosc numele, dar Îi mulțumesc lui Dumnezeu că ne-a trimis acea ființă dulce care să ne primească în acel moment critic al internării pentru operație. După ce am fost internat, m-au dus în zona de așteptare pentru chirurgie, unde m-am dezbrăcat, mi-am pus un halat de spital, m-am așezat pe pat și m-au conectat la o perfuzie. Medicii, asistentele și personalul spitalului s-au ciondănit puțin cu privire la faptul că trebuiau să poarte niște papuci albaștri peste pantofii lor pentru a păstra pardoseala curată. Pur și simplu își trăiau viețile lor normale, lipsite de cancer. Îi invidiam. În cele din urmă mi-a venit rândul. Două asistente împingeau patul pe rotile de-a lungul holului. Eram așezat pe spate și priveam luminile de pe tavan. Ne îndreptam către sala de operație și simțeam că scade temperatura. „Temperatura este mai scăzută în sălile de operație pentru a împiedica răspândirea microbilor”, a spus una dintre asistente, căci probabil așa trebuia să- mi spună. Un set de uși duble s-au deschis pentru a dezvălui o sală de operație în care mă așteptau șase persoane complet echipate: mănuși, mască, halat, ochelari. Nu puteam să le văd decât ochii, și toți ochii erau pe mine. Era înfiorător. Râdeam în sinea mea în timp ce se pregăteau să mă sedeze. Acești oameni sunt pe punctul de a mă vedea dezbrăcat. În acel moment am simțit că mă cuprinde o stare de pace. Știam că Dumnezeu deținea controlul. Nu mi-a fost frică. Mi-am pus încrederea în El și eram pregătit să-L întâlnesc dacă nu m-aș mai fi trezit. Anestezistul s-a aplecat spre mine și mi-a spus: „Ești gata?” „Sunt gata.” Am inspirat adânc și am închis ochii. După operație, m-am trezit în zona postoperatorie. Soția și soacra mea erau împreună cu mine. Fusesem puternic sedat și am încercat să vorbesc, dar nu am putut decât să scot un geamăt imediat după operație pentru a putea înregistra ceea ce aș fi putut să nu-mi amintesc apoi. Am reușit cumva să pornesc camera și să mă înregistrez pentru câteva secunde în starea aceea în care eram atât de slab și de vulnerabil, apoi am oprit-o și am leșinat. „TREZEŞTE-TE, FIULE. TREBUIE SĂ TE AŞEZĂM PE PATUL ACESTA” Tot felul de gânduri ieșeau ușor la suprafață și se îngrămădeau în creierul meu sedat pentru a nu simți durerea: Unde sunt? Camera spitalului... Intervenție chirurgicală... Cineva vorbește cu mine... O asistentă încerca să mă dea jos de pe patul acela cu rotile și să mă pună într-un pat în salon. În timp ce încercam să mă rostogolesc, am avut senzația că toate măruntaiele mele erau ținute strâns ca de un cordon și că ar fi putut să explodeze la cea mai mică contracție a mușchilor abdominali. Am început să intru în panică, mi-era frică și să mă mișc, iar asistenta îmi vorbea de parcă aș fi putut să sar dintr-un pat în altul așa cum sare un copil, într-o cameră de hotel, de pe un pat pe altul. Cu ajutorul mai multor oameni, am pășit încetișor și am ajuns în celălalt pat, unde mi-am pierdut cunoștința din nou. Prima noapte a fost infernală, una dintre cele mai teribile nopți din viața mea. Tot ceea ce voiam să fac era să dorm, dar nu puteam să mă odihnesc, pentru că la fiecare oră trebuia să vină o asistentă să mă trezească, fie pentru a-mi lua temperatura, fie pentru a-mi verifica tensiunea, sau pentru a mă ajuta să mă întorc de pe o parte pe alta. Din fericire, asistenta care a avut grijă de mine a fost un înger de femeie. De fiecare dată când intra în cameră, simțeam o prezență uimitor de plină de pace. A doua zi, o asistentă mi-a schimbat bandajul. Când l-a scos, m-am uitat în jos și am fost surprins să văd o incizie verticală de aproximativ 15 cm care traversa exact mijlocul stomacului meu. Medicul făcuse o incizie prin mușchii mei abdominali, astfel că mi-am explicat senzația pe care o avusesem în legătură cu faptul că mi-ar putea exploda măruntaiele. Am simți o stare de confuzie, dar și de amuzament, în același timp. „Heeeeey, mi-au tăiat ombilicul în două”, am bolborosit. ÎN AJUN DE ANUL NOU Chirurgul a venit să mă vadă și mi-a explicat că m-am confruntat cu o formă de cancer mai gravă decât credeau. După ce și-a pus lupa și s-a uitat mai bine, nu i- a plăcut ceea ce a văzut, astfel că a decis să facă o incizie mai mare. Cancerul se răspândise și la ganglionii limfatici din jurul tumorii. A trebuit să îndepărteze 49 de ganglioni limfatici. Patru dintre ei erau afectați de cancer. Acum eram în stadiul trei. În aceeași zi a venit să mă viziteze și un oncolog. Mi-a spus că, de îndată ce voi încheia recuperarea după operație, voi avea nevoie de 9 până la 12 luni de chimioterapie pentru a preveni o recidivă. La un moment dat, în timpul șederii mele în spital, un medic stagiar a venit împreună cu medicul curant la una dintre vizite. Era slăbuț, avea pielea palidă, aproape galbenă, și cercuri întunecate sub ochi. Arăta ca un zombi. M-am gândit, Omule, tipul ăsta arată mai rău decât mine. În acest moment al călătoriei mele de vindecare a cancerului, acceptasem că voi face ceea ce îmi recomandaseră medicii. Mă gândeam că viața mea e foarte importantă pentru ei și că vor avea mare grijă ca eu să mă vindec. Dar anumite lucruri care s-au petrecut în spital au început să îmi trezească îndoieli și am ajuns să nu mai am la fel de multă încredere în medicina convențională. Unul dintre ele a fost prânzul. Mâncarea pe care mi-au servit-o în spital, după ce îmi fusese tăiată o treime din intestinul gros, a fost ceva ce cu greu mi-aș fi putut închipui că am voie să mănânc: ceva ce americanii numesc a sloppy joe, mâncare pe care o poți găsi doar la cantine. Un soi necunoscut de carne, îmbibată cu ketchup și o chiflă de burger. Nu căutați așa ceva în meniul unui restaurant; nu veți găsi. Această delicatesă este disponibilă exclusiv pentru cei care merg în taberele de vară, pentru soldați, deținuți și, spre surprinderea mea, pentru mine, pacientul care suferea de cancer. Cantitatea considerabilă de analgezice, cât și faptul că nu mâncasem de câteva zile nu m-au ajutat să întâmpin cu succes ceea ce părea a fi o evidentă încercare de asasinare. Am întrebat- o pe soția mea: „Nu ar trebui să-mi dea ceva mai sănătos de mâncare? Sunt sigur că este ultimul lucru pe care ar trebui să-l mănânc în acest moment.” Indicatorul cheie, care atestă succesul unei intervenții chirurgicale, asigurându- ne că nu există complicații, este un tranzit intestinal normal. Dar pentru a declanșa acest proces, trebuie să mănânci. Nu am vrut să refuz mâncarea din fața mea, de frică să nu primesc ceva și mai groaznic. Deși nu mi-a convenit deloc, mi-am acceptat soarta și am mâncat ceea ce mi se oferise. A doua zi am avut cel mai ciudat și înspăimântător tranzit intestinal, în timp ce eram la duș. Veste bună, oameni buni: instalația mea funcționa! Vești proaste - cineva trebuia să curețe la duș. Și ca să știți, a fost prima și ultima dată când mi s-a petrecut așa ceva. După cinci zile și patru nopți fabuloase petrecute în spital, mi-au dat voie să plec acasă. Chirurgul a venit în vizită pentru ultima oară. Eram îngrijorat că aș putea să mănânc ceva care nu mi-ar fi făcut bine și că aș fi putut compromite recuperarea după operație, așa că l-am întrebat dacă este necesar să evit anumite alimente până când intestinele mele se vor vindeca. El a răspuns: „Nu, nu e necesar, doar asigură-te că nu ridici ceva mai greu decât o bere.” Am chicotit nervos. Gluma lui lipsită de considerație și alimentele oribile din spital/ închisoare au fost primele indicii cu privire la faptul că instituția medicală nu pune deloc accent pe nutriție. Eram confuz în legătură cu faptul că nu exista aici o conexiune evidentă între asistența medicală și produsele alimentare sănătoase. Ceva nu era în regulă. După ce am ieșit din spital, perioada de convalescență am petrecut-o acasă. Atât familia noastră, cât și toți prietenii noștri din cadrul bisericii au fost o reală binecuvântare pentru noi, ne aduceau mâncare, se rugau pentru noi, împreună cu noi, și ne-au ajutat cu orice am avut nevoie. În prima săptămână încă luam o mulțime de analgezice, așa că mi-am petrecut zilele întins pe canapea, vizionând filme și dormind. Prietenul meu, Brad Stanfill, mi-a adus o grămadă de videoclipuri, inclusiv o casetă ce cuprindea episoade din Reno 911. Nu le mai văzusem până atunci și am râs așa de tare de-a lungul primului episod, încât a trebuit să mă opresc. Am învățat o lecție de viață importantă în acea zi: intervențiile chirurgicale abdominale și umorul nu trebuie combinate. Am luat analgezice pentru aproape o săptămână, dar m-am oprit apoi. Nu îmi doream să fiu mereu amorțit și am simțit, instinctiv, că s-ar putea să aibă un impact negativ în procesul meu de vindecare. După câțiva ani, am descoperit studii care sugerau că analgezicele opioide, precum morfina, pot stimula creșterea și răspândirea cancerului. ¹ De asemenea, am aflat că 1 din 10 pacienți care suferă de cancer și cărora li s-au prescris astfel de analgezice opiacee după o intervenție chirurgicală ca a mea devin utilizatori pe termen lung, deoarece aceste medicamente provoacă dependență. ² Intuiția mea a fost corectă. Pe măsură ce ieșeam de sub influența analgezicelor, am început să mă gândesc la viața mea. Ca pacient care se confrunta cu cancerul, mă întrebam ce anume urma să se petreacă cu mine în următorul an. Mă întrebam cât timp mi-a mai rămas. Mă întrebam dacă voi mai fi capabil să am copii. Mă întrebam cum se va desfășura în continuare povestea mea de viață. Urma să ajung la o vârstă înaintată și să-mi văd nepoții crescând sau aveam să mor în floarea vârstei? Inițial, acceptasem că voi face chimioterapie, însă după operație începusem să dezvolt o oarecare rezistență interioară cu privire la această formă de tratament. Puteți să-i spuneți instinct sau intuiție, dar gândul că voi face chimioterapie mă umplea de neliniște. Este important să țineți cont de faptul că până în acel moment eram mai ignorant decât orice alt pacient tipic care suferea de cancer și care habar n-avea ce se petrece cu el. Nu avusesem nicio experiență personală care să se poată plasa în sfera cancerului. Nici prietenii mei, nici membri ai familiei mele nu fuseseră vreodată diagnosticați cu cancer, așa că știam foarte puțin despre chimioterapie. Știam doar că este un tratament extrem de toxic care, teoretic, distruge celulele canceroase, și că pacienții care urmează un asemenea tratament se îmbolnăvesc, le cade părul și arată ca și cum ar fi pe moarte. Cei mai bolnavi oameni pe care i-am întâlnit în viața mea au fost doi oameni care suferiseră de cancer, dar singurele două conexiuni pe care le avusesem cu această boală erau îndepărtate. Pastorul meu supraviețuise unei forme de cancer numite limfomul non-Hodgkin, dar făcuse chimioterapie cu câțiva ani înainte să îl întâlnim. Și mai auzisem de un bărbat care suferise de cancer, membru al bisericii noastre. Lucrase ca tipograf și, înainte de a se îmbolnăvi, cânta la tobe în fiecare duminică în cadrul slujbei. Oamenii vorbeau adesea despre el, dar nu l- am cunoscut niciodată. L-am văzut o singură dată, într-o duminică dimineață. Era chel și foarte slab. Hainele atârnau pe el și i se vedeau toate oasele. Avea pielea galbenă, ochii adânciți în orbite și părea lipsit de putere. Purta o mască chirurgicală care îi acoperea nasul și gura. Nu-mi puteam imagina cum ar fi fost să fiu în locul lui. A murit curând după ce l-am văzut, dar chiar și acea unică întâlnire mi-a lăsat o impresie dramatică. Cu cât mă gândeam mai mult la chimioterapie, cu atât mai puțin îmi doream să urmez acest tratament. Ideea de a-mi otrăvi trupul pentru a-mi recâștiga sănătatea nu avea sens pentru mine și mă confruntam cu o mare dilemă. Așa că eu și soția mea am început să ne rugăm. I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru tot ajutorul pe care mi-l oferise de-a lungul vieții. L-am rugat să mă vindece și L-am rugat să-mi dezvăluie dacă există pentru mine altă modalitate de vindecare, în afară de chimioterapie. Două zile mai târziu, un partener de afaceri al tatălui meu, care locuia în Alaska, mi-a trimis o carte. Am început să o citesc chiar în ziua respectivă și am aflat că autorul suferise de cancer la colon în 1976. El și-a văzut mama și mulți membri ai bisericii suferind și murind după ce au urmat anumite tratamente pentru vindecarea cancerului. Atunci el a decis să renunțe la tratament și să-și schimbe radical dieta și stilul de viață. La un an după ce a început să bea sucuri și să urmeze o dietă bazată pe hrană crudă, neprocesată, cancerul a dispărut. Fără operație, fără chimioterapie, fără radiații. Și era încă în viață și într-o excelentă stare de sănătate după aproape 30 de ani. Cu cât citeam mai mult, cu atât mai entuziasmat eram. Îmi oferise o nouă perspectivă asupra sănătății, alimentației, cancerului și a industriei de medicamente pentru tratarea cancerului. Povestea lui mi-a dat speranța că exista o posibilitate să mă vindec. M-am gândit că dacă el a putut să se vindece de cancer la colon, atunci și eu voi putea. Atunci am luat decizia de a prelua controlul asupra vieții mele, de a-mi modifica radical stilul de viață și de a face tot ce îmi stătea în putință pentru a mă vindeca și pentru a-mi redobândi sănătatea. Eram atât de încântat și îmi recâștigasem credința. Abia așteptam să le împărtășesc tuturor celor pe care îi știam această revelație. Mi-am sunat soția, care era la lucru, și i-am spus că vreau să mă vindec în mod natural și că nu vreau să fac chimioterapie. Credea că mi-am pierdut mințile. Ați putea ajunge să credeți că familia soției mele are puteri paranormale, cum ar fi telepatia, căci de îndată ce spui ceva cuiva, toată lumea află. Toți membrii familiei, bine intenționați, au început să sune pe rând și să-mi spună: „Trebuie să faci ceea ce spun medicii. Ei te pot ajuta să beneficiezi de cele mai bune tratamente disponibile la ora actuală. Nu crezi că, dacă ar fi existat ceva mai bun, ți-ar fi spus despre asta? Terapiile alternative nu funcționează. Cunosc pe cineva care le-a încercat și a murit...” Acesta era un nou gen de presiune pe care nu-l prevăzusem. Aproape toți cei pe care îi cunoșteam, inclusiv soția mea, insistau să fac chimioterapie. Bineînțeles, nu le-am luat-o în nume de rău niciodată. Mă iubeau și tot ceea ce-și doreau era ca eu să supraviețuiesc. Ei încercau la modul cel mai sincer să mă ajute, dar nu au reușit decât să-mi amplifice starea de confuzie și de anxietate. În urma rugăciunilor mele, primisem ceea ce credeam că fusese un răspuns clar, dar acum toată lumea încerca să mă convingă să renunț la această alternativă. La fel ca majoritatea pacienților care suferă de cancer, pentru a-i liniști pe toți cei din jurul meu, am acceptat, dar nu fără ezitare, să consult un oncolog. Am făcut programare pentru data de 14 ianuarie 2004. Parcarea Clinicii de Vest era plină ochi, la fel și sala de așteptare. După ce ne-am așezat, Micah și cu mine am început să îi observăm pe ceilalți pacienți, fiind curioși dacă mă pot integra cumva în această imensă comunitate. Dar nu exista acolo niciun singur suflet care să mă facă să mă simt la locul meu. Fiecare persoană avea de două sau de trei ori vârsta mea. Mi se părea ireal. O grămadă de oameni în vârstă și cu mine, tipul de 26 de ani, cu alura unui star al muzicii rock, cu părul ciudat și cu o mustață imensă. M-am gândit, Doamne, eu chiar nu fac parte din peisaj. Televizorul din sala de așteptare era pornit, iar unul dintre oaspeții spectacolului de dimineață era Jack LaLanne, un specialist în domeniul sănătății și al fitnessului în vârstă de 89 de ani. Jack și-a făcut apariția plin de vigoare și a vorbit cu pasiune despre faptul că dieta noastră modernă, alcătuită din alimente procesate, era cauza multor boli și cum o dietă de fructe, legume și sucuri ne-ar putea ajuta să fim mai sănătoși. El a spus: „Dacă ceva e făcut de mâna omului, atunci nu-l băgați în gură!” Mai târziu, mi-au strigat numele și ne-au mutat într-o sală de așteptare mai mică, unde am avut de așteptat din nou, pentru ca apoi să ne mutăm într-o altă cameră, privată, unde am reluat activitatea inițială. În cele din urmă, a apărut oncologul. Avea o atitudine rece și calculată. Am simțit că manifesta un tipar comportamental, specific abordării pacienților care sufereau de cancer, și mi-a spus că am șanse de 60% să trăiesc încă cinci ani dacă voi face chimioterapie. Aș fi putut la fel de bine să aflu acest răspuns dacă dădeam cu banul. I-am povestit despre dieta alimentară alcătuită din alimente neprocesate, pe care o începusem cu o săptămână înainte, și mi-a spus că nu este posibil să o țin în continuare, pentru că „s-ar opune efectelor chimioterapiei”. L-am întrebat dacă există terapii alternative disponibile. În acel moment, și-a schimbat atitudinea, m-a privit fix în ochi și mi-a spus: „Nu există așa ceva. Sunteți nebun dacă vă gândiți să nu faceți chimioterapie.” Frica m-a cuprins instantaneu, iar restul întâlnirii noastre abia mi-am mai putut-o aminti. Tonul îi era arogant și condescendent, și cu cât vorbea mai mult, cu atât mă simțeam mai neajutorat. Voiam să mă ridic și să fug de acolo, dar nu puteam. Undeva în monologul său am sesizat ceva ce mi s-a părut cu adevărat deplasat. El a spus: „Uitați ce se petrece, eu nu vă spun toate acestea pentru că aș avea nevoie de banii dumneavoastră, nu sunteți o afacere pentru mine...” La finalul vizitei mă simțeam hipnotizat. Mă convinsese. În drum spre ieșire am făcut o programare pentru ca peste câteva săptămâni să-mi fie implantat sub piele un sistem port-acces, necesar pentru începerea ședințelor de chimioterapie. Credința mea fusese zdruncinată. Eram deprimat, descurajat și mi-era foarte frică. După ce am ajuns în parcare, ne-am urcat în mașină și am început să plângem. În următoarele câteva săptămâni m-am rugat foarte mult și m-am gândit foarte intens la tot ceea ce avea să urmeze, îmi doream cu disperare să fiu încurajat și îndrumat. M-am gândit la mâncarea nesănătoasă din spital. M-am gândit la chimioterapie, care urma să mă transforme într-o ființă și mai bolnavă. M-am gândit la cartea care mi-a fost trimisă. M-am gândit la apariția lui Jack LaLanne la televizor, în emisiunea pe care am văzut-o în sala de așteptare. M-am gândit la tot ceea ce îmi spusese medicul oncolog și la modul cum se purtase cu mine. Și mi-am dat seama că Dumnezeu îmi răspunsese la rugăciuni. Cerusem o altă cale și El mi-o dăduse deja. Acum eram conștient de existența acestor două căi și trebuia să aleg una dintre ele. La stânga mea era un drum luminos care ducea către o gară modernă, unde toată lumea se îmbarca într-un tren frumos, confortabil, de ultimă generație – trenul chimioterapiei. Știam că dacă aș fi ales această opțiune, aș fi fost înconjurat de iubire și de sprijinul tuturor. Oamenii m-ar fi susținut din toate punctele de vedere. Toate nevoile mele ar fi fost întâmpinate cu toată bunăvoința. Dar, deși strălucitor și atrăgător, știam că de îndată ce aș fi urcat în acest tren, suferința ar fi început. Și știam că, odată urcat, ar fi fost extrem de greu să cobor. Și nimeni nu mi-ar fi putut spune încotro mă îndrept. Era posibil ca următoarea stație să fie Orașul Vindecării? Sau m-ar fi dat afară la capăt de linie, lăsându-mă să mor, spunându-mi, „Nu mai putem face nimic...”? Și dacă aș fi murit, toată lumea m- ar fi considerat temerar, curajos, puternic – un luptător, un războinic. În dreapta mea era un drum prin junglă, prea puțin umblat, pe care trebuia să-l parcurg prin întuneric. Exista, la început de drum, chiar și un semn pe care scria: „Nu intrați”, și toată lumea îmi spunea să nu merg pe acolo. Știam că dacă aș fi ales această cale, nimeni nu m-ar fi înțeles. Aș fi pierdut sprijinul tuturor și ar fi trebuit să trec singur prin tot. Și dacă nu aș fi reușit, dacă aș fi murit pe cale, aș fi rămas în mințile tuturor nebunul încăpățânat care a refuzat să facă chimioterapie, și toată povestea vieții mele ar fi fost redusă la un semnal de alarmă: „Nu faceți ceea ce a făcut Chris!”. Ambele opțiuni erau terifiante. Data de implantare a portului pentru chimioterapie se apropia și odată cu trecerea timpului, frica și anxietatea se amplificau. Nu puteam să scap de această rezistență pe care o simțeam în interior. Ziua stabilită a venit în cele din urmă și am ales să nu mă prezint. Am fost atât de naiv încât să cred că acela va fi sfârșitul, dar clinica pentru tratarea cancerului nu a renunțat la mine cu ușurință. Au început să mă sune și să-mi lase mesaje pentru a mă determina să reprogramez întâlnirea. Erau zile când veneam acasă și vedeam o lumină intermitentă pe robotul telefonic, dar evitam să apăs butonul de pornire pentru a nu auzi un alt mesaj de la clinică. Apoi mi-au trimis o scrisoare recomandată care spunea: Dragă Domnule Wark, Nu v-am putut găsi la telefon pentru a vă spune că medicul dumneavoastră este îngrijorat cu privire la faptul că nu v-ați prezentat la întâlnirea programată. O monitorizare atentă a bolii dumneavoastră este necesară pentru a împiedica apariția unor evenimente ce v-ar putea pune viața în pericol. Vă rog să mă sunați pentru a discuta despre orice v-ar putea îngrijora. — Robyn