Revistă editată de Fundația Națională pentru Știință și Artă Director: Eugen SIMION nr. 12 (410) • decembrie 2021 Ion Pillat (I) Fragmente critice de Eugen SIMION UN DESCHIZĂTOR DE DRUMURI PE STIL VECHI: IORDACHE GOLESCU PAUL CERNAT: EVANGHELOS MOUTSOPOULOS (1930-2021) DE LA LITERATURA „NEWTONIANĂ” LA LITERATURA „CUANTICĂ”. RUPTURI DE NIVEL ȘI CONTINUITATE SIMONA MODREANU: ATÂTA DOAR CĂ EU UNUL... VIRGIL TĂNASE: LE TRANSHUMANISME EST EN MARCHE MADELEINE ESCUDIER: Revistă editată de Fundația Națională pentru Știință și Artă , Grupul interdisciplinar de reflecție și Editura Expert , sub egida Academiei Române Numărul 12 (410) / 2021 ISSN: 1220-6350 / ISSN (on-line): 2285-5041 Eugen SIMION director Valeriu IOAN-FRANC redactor-șef Lucian CHIȘU coordonare editorială Mihaela BURUGĂ secretar de redacție Bianca BURȚA-CERNAT Oana SOARE Paul CERNAT DTP: Mihăiță STROE Mihai CIMPOI Serge FAUCHEREAU (Franța) Valeriu IOAN-FRANC Jaime GIL ALUJA (Spania) Radivoje KONSTANTINOVIĆ (Serbia) Michael METZELTIN (Austria) Thierry DE MONTBRIAL (Franța) Evanghelos MOUTSOPOULOS (Grecia) Basarab NICOLESCU Eugen SIMION Virgil TĂNASE Dumitru ȚEPENEAG REDACȚIA: COLEGIUL ȘTIINȚIFIC: site: caietecritice.fnsa.ro e-mail: office@fnsa.ro CUPRINS 12 / 2021 3 Eugen SIMION Ion Pillat (I) Ion Pillat (I) FRAGMENTE CRITICE 23 Virgil TĂNASE Atâta doar că eu unul... It's Just That I For One ... SCRISORI DIN PARIS 15 31 35 43 Madeleine ESCUDIER Le transhumanisme est en marche Transumanismul este pe drum Eugen SIMION Un senior al filosofiei în timpuri postmoderne: Evangelos Moutsopoulos A Senior of Postmodern Philosophy: Evangelos Moutsopoulos Victor IVANOVICI Un sistem al categoriilor estetice A System of Aesthetic Categories Elena LAZĂR Evanghelos Moutsopoulos și România Evanghelos Moutsopoulos and România PENSER L'EUROPE ΕVANGHELOS MOUTSOPOULOS (1930-2021) Simona MODREANU De la literatura „newtoniană” la literatura „cuantică”. Rupturi de nivel și continuitate From "Newtonian" Literature to "Quantum" Literature. Level Breaks And Continuity 47 COMENTARII Eugen SIMION Revelația unui nou poet: Mihail Soare The revelation of A New Poet: Mihail Soare Paul CERNAT Un deschizător de drumuri pe stil vechi: Iordache Golescu An Old-Style Pioneer: Iordache Golescu Mihăiță STROE Planurile de separație în realismul lui Agârbiceanu Separation Plans in Agârbiceanu's Realism 58 60 67 Numărul 12 (410) / 2021 ■ 3 Prima din cele trei părți ale acestui studiu dedicat lui Ion Pillat (1891-1945) are două obiective: întâi, de a lămuri locul acestui poet în ecosistemul literaturii primei jumătăți de secol al XX-lea, apoi, de a discutarea temele și motivele volumului Pe Argeș în sus (1923). Acest poet se dovedește a fi nu doar un tradiționalist, ci și un cunoscător, cultivator și traducător al literaturii moderne, cu afinități în lirica proprie atât autohtone (Macedonski, Alecsandri), cât și fanceze (Baudelaire, Verlaine, Mallarmé, Valéry). Volumul amintit, notat într-o tehnica prozodică desăvârșită, compor- tă trăsături parnasiene, romantice și neosimboliste, aici Ion Pillat depășindu-l pe Alecsandri prin transformarea naturii într-un obiect estetic intrinsec. Cuvinte-cheie: Ion Pillat, tradiționalism, modernism, Pe Argeș în sus, parnasiansim, neosimbolism The first party of this study dedicated to Ion Pillat (1891-1945) has two objectives: first, to clarify this poet's place in the literature of the first half of the 20 th century, then, to discuss the themes and motives of the volume On Argeș upwards (1923). This poet proves to be not only a traditionalist, but also a connoisseur, cultivator and translator of modern literature, with affinities both local (Mace- donski, Alecsandri) and French (Baudelaire, Verlaine, Mallarmé, Valéry). The mentioned volume, noted in a excellent prosodic technique, has Parnassian, romantic and neosymbolistic features, here Ion Pillat surpassing Alecsandri by transforming nature into an intrinsic aesthetic object. Keywords: Ion Pillat, traditionalism, modernism, On Argeș Upwards, parnasiansim, neosymbolism Ion Pillat (I) EUGEN SIMION Academia Română, președintele Secției de Filologie și Literatură, directorul Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” Romanian Academy, President of the Philology and Literature Section, Director of the “G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory e-mail: eugen.simion@fnsa.ro Fragmente critice Abstr ac t 1. Despre modernizarea tradiționalismului Autorul volumului Pe Argeș în sus , și al poemelor de evocare a Heladei, Ion Pillat (1891-1945), este un tradiționalist cu bune lecturi din poezia modernă și traducător inspirat din Rilke, Trach, Moréas, Baudelaire, Stefan George, Hugo von Hofmannstahl, T.S. Eliot, Robert Frost, Saint-John Perse etc. O deschidere, după cum se poate constata, foarte largă spre poezia universală, în contradicție cu „localismul” liricii sale situat în linia EUGEN SIMION 4 ■ Numărul 12 (410) / 2021 Alecsandri-Coșbuc. Un tradiționalist, așadar, care frecventează asiduu poezia modernă și nu de puține ori este, voit sau nevoit, inspirat de ea. Care mai este atunci, în cazul său, deosebirea dintre modernism și tradiționalism pe care o fac, de regulă, criti- cii literari din epocă? Deosebirea nu poate fi decât tematică, nu valorică din punct de vedere estetic. Unul pune accentul, tematic și, să spunem, ideologic – în punctul de ple- care –, pe elementele sensibilității urbane și, în genere, pe ideea de progres, celălalt pe tradiție și mitologia lumii rurale. Asta nu înseamnă însă, nici într-un caz, nici în altul, un spor de valoare sau de depreciere. Arta are totdeauna dreptate și, în raport cu ide- ologicul și cu sursele sale, iese învingătoare. Acest fapt esențial îl recunoaște chiar și E. Lovinescu, teoreticianul modernismului românesc, cel care susține, în circumstanțele culturale de la începutul secolului al XX- lea, intelectualizarea poeziei românești și deplasarea, în genere, a literaturii de la rural la urban. O recomandare, trebuie să preci- zăm, lucidă, necesară într-o epocă dominată de literatura neoromantică sămănătoristă, dar nu o regulă esențială și durabilă în artă. Lovinescu ține să atragă atenția asupra aces- tei disocieri chiar el în capitolul dedicat în Istoria din 1937 poeziei tradiționaliste: „Prezența unei poezii tradiționaliste de o indiscutabilă valoare estetică ne dovedește inutilitatea controversei asupra materialului poetic: materialul rural este tot atât de sus- ceptibil de a deveni estetic ca orișicare altul. Ceea ce desparte apele e numai talentul, în compoziția căruia, pe lângă elementul său primordial și unic, mai intră însă și elemente străine. Tradiționalismul nostru e un sămă- nătorism sincronizat cu necesitățile estetice ale momentului printr-un contact, la unii poeți, tot atât de viu ca și cel al moderniș- tilor, dacă nu cu sensibilitatea apuseană, cel puțin cu procedeele ei stilistice. Peisagiul rural, solidaritatea națională în timp și în spațiu, ortodoxismul – totul nu formează decât un determinant psihologic, care ar putea fi tot atât de bine înlocuit cu peisa- giul urban, cu discontinuitatea sufletească a omului modern, cu incredulitatea, fără alte repercuții asupra valorii estetice. Arta începe de la expresia acestui material și ceea ce s-a schimbat în expresia lui constituie tocmai nota diferențială a tradiționalismului față de sămănătorismul anemiat prin simpla imi tație a unor forme epuizate.” Am citat acest fragment cunoscut, de- sigur, de specialiști, pentru că problema în discuție rămâne și azi o chestiune confuză, după o sută de ani în teoria și, mai ales, în critica practică românească, mefientă încă față de prezența ruralismului în literatură. Ce interes poate provoca unui tânăr de azi, care lucrează pe calculator – îmi amintesc că întreabă cu câtva timp în urmă un cunoscut scriitor optzecist –, ce interes și ce seducție mai poate avea o scriere cu temă rurală, când el lucrează numai pe internet? Judecată, desigur, falsă. Prejudecată care arată că snobismul nostru intelectual, acela pe care îl denunța în anii ‘30 G. Călinescu, continuă să funcționeze, și azi, în năzuința noastră haotică și disperată de a nu rămâne în urma Europei. Putem rămâne, neîndoios, dacă nu înțelegem – citez din nou pe Lovinescu – că materia germinativă a operei nu asigură, ea singură, valoarea, universalitatea, sincroni- tatea operei, nici profunzimea ei estetică... Natura, existența omului, credința, iubirea, moartea , anxietățile ființei , adică sentimen- tele fundamentale, nu pot fi moderniste sau tradiționaliste decât prin calitatea artistică a creației, singura ce poate da operei, indi- ferent de punctul ei de pornire, o reprezen- tativitate și o deschidere spre universalitate. Poezia lui Ion Pillat, voiam să spun de la început, învinge aceste bătrâne prejude- căți și „localismul” său programatic nu-l Ion Pillat (I) Numărul 12 (410) / 2021 ■ 5 marginalizează, estetic vorbind, în poezia românească, dominată în vremea în care el își publică versurile, de mari poeți (Arghezi, Bacovia, Blaga) pe care istoricii literari nu prea știu în ce clasă să-i pună: aceea a moder- nilor sau a antimodernilor (tradiționaliști)? Pe Arghezi (autorul Cuvintelor potrivite și al Florilor de mucigai ) unde îl situăm? Dar Blaga, cu arhetipurile și cu mitologia satului etern, ce este, tradiționalist sau, prin tehnica poetică (esențial expresionistă), un spirit sincronic? Anxietăți, speculații ce se fac și se pot face încă în critica și teoria literară, dar, ne putem întreba la rândul nostru, cu ce folos? Folosul nu poate fi decât de ordin ideologic... Care, să mai spunem o dată, este inesențial pentru substanța artei... Ion Pillat, nepot – pe linie maternă – al lui Ion C. Brătianu și fiul lui Nicolae Pillat, care se trage dintr-o veche familie de răzeși de pe Prut, este cel care autohtonizează, pe urmele lui Macedonski, simbolismul euro- pean (filiația pe care o stabilește Călinescu) și dă, în genere, tradiționalismului său o notă europeană, în sensul poeziei lui Régnier și Francis Jammes. Face studii la Paris și începe să scrie pe la 15 ani. În 1912 publică volumul Visări păgâne , cu versuri de un „parnasianism țipător”, zice criticul citat mai înainte. Nota parnasiană este sigură, caracterul lor „țipă- tor” este însă îndoielnic, pentru că Pillat e, de la debut până la sfârșit, un spirit liniștit, un clasicizant luminos și melancolizant, fără crize de frenezie. Șerban Cioculescu îl definește mai bine, descoperind în poezia lui un „clasicism apolonic și surâzător”, o „luminozitate”, iar în adâncurile ei un ritm și o muzicalitate „ca o pânză de ape joase și liniștite”. O caracterizare inspirată și dreaptă, trebuie să recunoaștem. Mai reținut și mai vag, totuși pozitiv, modernistul Lovinescu vede în poemele pillatiene, o coeziune și o claritate superioară, o „operă de cristalină rezonanță” în care se simte o permanentă Ion Pillat, 1908, Carlsbad Ion Pillat are o deschidere foarte largă spre poezia universală, în contradicție cu „localismul” liricii sale situat în linia Alecsandri- Coșbuc. Un tradiționalist, așadar, care frecventează asiduu poezia modernă și nu de puține ori este, voit sau nevoit, inspirat de ea. Care mai este atunci, în cazul său, deosebirea dintre modernism și tradiționalism pe care o fac, de regulă, criticii literari din epocă? Deosebirea nu poate fi decât tematică, nu valorică din punct de vedere estetic EUGEN SIMION 6 ■ Numărul 12 (410) / 2021 nostalgie după timpurile trecute . Pentru ca observația să fie exactă, deplină, ar mai trebuie adăugat: se simte în versuri transpa- rente și muzicale ce bat cu regularitatea unui ceasornic elvețian. Nostalgia după ceea ce a fost se asociază, în poezia de contemplație, cu o bucurie calmă și statornică în fața mi- racolului naturii... Acest sentiment calm și luminos circulă în interiorul poemelor care plac și azi cititorului nemulțumit de frag- mentarismul poeziei postmoderne. Place și intelectualului obișnuit cu anxietățile și sofismele literaturii moderne. Perfecțiunea formală a versurilor și muzicalitatea lor netulburată îi dă o impresie de liniște și de armonie cosmică. În 1906, admiratorul parnasienilor evocă într-un poem Catedrala Notre-Dame de Chartres, cu zidurile ei negre, cu sfinții reci de piatră și cu masa de credincioși „ce se-mpinge și se roagă și se stinge iar în lume”. Tehnică descriptivă, viziune statică a lucruri- lor, lirism „obiectiv”, o muzicalitate scăzută de orgă a versurilor ce curg lent și regulat pe un fond de gravitate. Peste un an, poetul – interesat de monumentele sacrului – intră în Catedrala Notre-Dame de Paris și descrie „icoanele afumate, scăldate în lumină” în care s-au retras în somnul de veci sufletele norodului din veacuri stinse . Nota rece, par- nasiană a versurilor se încheie însă cu o rugă către divinitate în care răzbate un sentiment al vidului și perisabilității unei lumi în care creația a murit: „Azi am pierdut credința în tine, Nemurire! O, Dumnezeu din ceruri, azi cerul Tău e gol. Dar sufletul îmi cere cu spaimă un idol, Căci blestemat-ai omul să creadă în iubire.” Aceste note parnasiene, în care trebuie să admirăm, încă de la început, tehnica prozodică desăvârșită, trec de la un volum la altul și se amestecă cu poemele naturii (predominante), cu evocările lumii heladice și, în genere, cu frescele, priveliștile, icoanele artei universale pe care le consultă autorul, bănuim, prin albume sau le vede cu ochiul liber în călătoriile sale reale sau imaginare. Geografia acestor peisaje (să le spunem așa, incluzând aici și imaginile monumentelor trecutului, locurile îndepărtate, notele de lectură transpuse în versuri cu o afecțiune bine strunită, în culori reci) este uluitor de vastă. La o simplă privire a sumarului poemelor selectate și cuprinse de autor în volumul I de Poezii (1908-1918), vedem că fantezia și retorica lui inepuizabilă se mișcă pe un spațiu vast, de la Bagdad la Brussa și, de aici, la Urbino – unde contemplă plin de fervoare frescele – și, după ce vizitează Veneția, mai trece o dată prin locurile mi- tice ale Heladei, cercetează, apoi, stepa și cântecele ei pentru a se opri la Miorcanii de pe Prut – unul dintre spațiile de securitate (în termenii tematismului critic) ale poe- tului. Primul este, cum se știe, Florica din Argeș. Aceste priveliști trecute prin artă se succed fără o ordine prestabilită cu poemele despre centauri și sonetele pariziene și ecouri marine . „Geografia” lui Ion Pillat este, în felul ei, vastă și tulburătoare, sprijinită de o imaginație lirică extraordinar de productivă și, încă o dată, de o tehnică incoruptibilă a versificației... Peisajul pur, „naturistic”, pei- sajul – i-am putea zice – gânditor este un loc de refugiu, o zi de sărbătoare în viața acestui spirit liric însetat de simbolurile artistice ale trecutului... Melancoliile și rarele manifes- tări de frenezie sunt însoțite, în poemele seninului Pillat, să se observe, de o tristețe abia perceptibilă, de un scepticism intelec- tual fin, provocat, desigur, de sentimentul timpului necruțător. De aceea, poate, Pillat preferă toamna și amurgul cu bogăția lui de culori stinse. Un poem ( Amăgiri ), în tonuri și viziuni romantice, începe cu evocarea stării de vrajă a amurgului: Ion Pillat (I) Numărul 12 (410) / 2021 ■ 7 „E ceasul când amurgul s’a stins în heleștee, Când se podește apa lor rece cu cleștar, Când luna în pustiul tăcutelor alee Declină printre ramuri spre ultimul pătrar; Când noaptea se aprinde în pâlpâiri de rază, Iluminând dorința cu umbra unui vis, Și când ninsori de raze prin crengi se depărtează Umbrindu-ne visarea si dorul nedecis. E ceasul când, nălucă, pe-a codrilor cărare Se furișează vântul prin foșnetul de foi, Asemeni prevestirii melancoliei care Se-apropie, se lasă, și se strecoară ‘n noi... Și când simțind în tine nelămurit, primejdii, Îndrăgostita nopții o chiemi ca în trecut; Când iar șoptești la lună cuvintele nădejdii, Deși nu porți nădejdea în sufletu-ți tăcut. E ceasul când iubita în glasul tău se ‘ncrede Cum se ‘ncredea pe vremuri în vechile băsmiri; Când flacăra ea încă în ochiul tău o vede, Deși scrumit e focul atâtor întâlniri... Și când iubirea noastră s’a stins în amintire, Când inima e rece, podită cu cleștar Și dorul pe-a aleii pierdută amăgire Se duce ca și luna în ultimul pătrar.” În altul ( Roata morii ) vorbește de „ceruri amurgiri”, iar în al XII-lea cântec al stepei consemnează momentul în care „amurgul moare” însoțit de „freamăt de aripi, șoptire și vaer se-ntind, iar cerul se unește cu zarea”. Dar să revenim la poemele de început ale lui Pillat, cititor asiduu al simboliștilor și al parnasienilor. Un Cântec de toamnă înregistrează plânsul apelor în vad și căderea lină a frunzelor ce poartă cu ele simbolul unei suferințe nedefinite. Un altul, scris în stilul lui Alecsandri, fixează momentul feeric al culesului viei, temă, iarăși, recurentă Student la Paris, 1912 „Geografia” lui Ion Pillat este, în felul ei, vastă și tulburătoare, sprijinită de o imaginație lirică extraordinar de productivă și o tehnică incoruptibilă a versificației... Peisajul pur, „naturistic”, peisajul gânditor este un loc de refugiu, o zi de sărbătoare în viața acestui spirit liric însetat de simbolurile artistice ale trecutului... Melancoliile și rarele manifestări de frenezie sunt însoțite, în poemele seninului Pillat de o tristețe abia perceptibilă, de un scepticism intelectual fin, provocat, desigur, de sentimentul timpului necruțător EUGEN SIMION 8 ■ Numărul 12 (410) / 2021 și, estetic vorbind, reprezentativă în lirica pillatiană. Ea este însoțită, aici, de un discret sentiment erotic. Dragostea apare rar în versuri și nu stă mult pe scena contempla- ției. Este doar o parte din bucuria pe care o provoacă poezia roadelor: „Toamna și-a întins marama de aramă pe zăvoi; Taie aerul cu sboruri mici și frânte, rândunele; Frunze cad și ‘n praf de aur, de la munte după ele Pică și treptat se umflă gârla turmelor de oi. Am lăsat pridvorul casei sub umbrarele de nuci; Urmărim, urmând poteca, șipotul de apă vie; Pasul nostru sperie sturzii hrăpăreți și sus în vie, Dulci, se pârguiesc la soare strugurii de pe butuci. Să-i oprească dela jafuri nu vedem niciun pândar Și ciorchina rumenită, bob cu bob, o s’o aleagă... Nu te ‘mpotrivi, iubito: e al lor al toamnei dar. Lasă-te de voie bună, brațul meu să te culeagă!” Șirul toamnelor este lung în poezia lui Pillat, ele vin și revin ca o frază muzicală într-o simfonie, schimbând foarte puțin culorile și parfumurile (sau, cum îi zic po- eții de la 1850, profumurile ) lor... Poetul a deprins deja tehnica picturii impresioniste și, într-o însemnare din 1915 reprodusă la sfârșitul volumului I din Poezii (I) 1 , mărturisește dorința lui de a concepe o artă poetică după modelul lui Claude Monet. O artă, explică el, care să păstreze desenul obiectului contemplat la ore diferite ale zilei, dar să sugereze nuanțele schimbătoare ale luminii și, odată cu ele, „nuanțele fugi- tive ale simțirii”. Cu aceste idei, juste și mo- derne, Pillat depășește pe Alecsandri, adică tradiția poeziei descriptive și sentimentale despre natură. Natura devine obiect estetic în sine, urmărit în metamorfozele lui sub puterea luminii. Rolul poetului este să 1 Poezii, ediție definitivă întocmită de autor , Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1944, p. 255. înregistreze această mișcare a culorilor cu răsfrângerile lor în imaginația și sufletul celui care le privește. Nu lipsește din aceas- tă tehnică, ne avertizează autorul, o notă subiectivă: „Învelind acelaș obiect cu alte tonalități, pictorul n’are nevoie să-și schimbe desenul ca să ne dea o realitate diferită. Modifică lumina: înțelesul adânc, sufletul lucrurilor devine altul. Claude Monet a zugrăvit de sute de ori un colț de catedrală, pururi acelaș; totuși din atâtea pânze nu sunt două la fel. Cu trăsături identice fațada de piatră zâmbește dimineții sau se întunecă în amurg. Nu s’ar putea oare concepe prin analogie o artă poetică apropiată? O poe- zie, care ar colora cadrul rigid al realului cu nuanțele fugitive ale simțirii; – o poezie care ar găsi în același motiv de inspirare, dar la lumina altui sentiment, simboluri deosebite? În desenul unei expresiuni verbale nestrămutate, – în cazul de față sonetul, păstrând chiar aceleași cuvinte la rimă, – evocarea Turlii se va oglindi într’alte imagini în sufletul poetului, după cum e cuprins de raza răzvrătirii sau de pe- numbra resemnării. Catedrala încătușată în aceleași forme, se naște tot alta pe pânză, după placul luminii din afară; de ce n’ar renaște la fel la lumina vieții interioare? Iată problema pe care sonetele de față se încearcă să o ridice.” Este ceea ce face – și face, de regulă, bine – Pillat în aceste peisaje în care timpurile se contopesc și contemplația trece mai întâi prin lecturile poetului. Casa amintirii , în care Pillat grupează sub acest titlu (în ediția definitivă 1944), poemele dinainte de debutul editorial ( Visări păgâne , 1912), urmate de volumele Eternități de-o clipă (1914), Amintiri (1916) și Grădina din- tre ziduri (1919) au mai multe surse de Ion Pillat (I) Numărul 12 (410) / 2021 ■ 9 inspirație. Unele sunt exerciții de atelier, cu o retorică abuzivă în corectitudinea ei și, de aceea, monotone, altele sugerează dorința de a găsi un drum propriu între atâtea mo- dele ilustre care încep, am semnalat deja, cu parnasienii (îndeosebi Leconte de Lisle) și, trecând prin Baudelaire și Verlaine, ajung chiar la dificilul Mallarmé și la cerebralul Paul Valéry. Temele acoperă un câmp vast. Am citat până acum câteva din numeroa- sele lui priveliști câmpenești în stilul lui Alecsandri, ceva mai intelectualizat, cu un idilism rural mai reținut și mai bine articulat. 2. Note parnasiene, romantice şi neosimboliste Puterea de imaginație și de expresivitate a poetului se vede mai bine în Pe Argeș în sus . De aceea vom analiza, mai sistematic, originalitatea peisajului său, atunci când va veni vorba de acest volum ce l-a consacrat pe autor. Să reținem, deocamdată, interesul lui Pillat pentru o poezie de tip decorativ, cu subiecte și culori exotice. La Brussa, orașul sfânt al musulmanilor, observă moscheea veche și aude șoapte în care se unesc râsul cu plânsul. Iată, dar, că râsul-plânsul lui Nichita Stănescu a pătruns mai devreme în lirica românească. Din Rubaiatele lui Yusub reține, ca elemente caracteristice acestei geografii livrești, mirosul de iasomie, clo- poțeii cămilelor, trandafirii de Șiraz, dar și cântul sfâșietor al Muezinului Morții. Între aceste fotografii lirice, desenate cu o demnă conștiinciozitate, introduce din loc în loc și câte o notă elegiacă personală – amintirea unei iubiri îndepărtate, ideea morții –, su- ferințe ascunse sub învelișuri pe care poetul, rușinat parcă de dramele interioare, refuză să le numească. Discreția sugerează o taină pe care imaginația n-o atinge decât marginal, niciodată explicit: Portret, 1932 Puterea de imaginație și de expresivitate a poetului se vede mai bine în Pe Argeș în sus . De aceea vom analiza, mai sistematic, originalitatea peisajului său, atunci când va veni vorba de acest volum ce l-a consacrat pe autor. Să reținem, deocamdată, interesul lui Pillat pentru o poezie de tip decorativ, cu subiecte și culori exotice. EUGEN SIMION 10 ■ Numărul 12 (410) / 2021 „De moarte nu mi-e teamă, m’am învățat să mor Împins din formă ‘n formă de altă năzuință – Sub mii de învelișuri aceeași suferință – De când cu valul vremii tot urc și tot cobor.” Un ciclu de versuri este dedicat miticilor Centauri pe care parnasianul Pillat îi înfă- țișează gonind prin pustietățile fanteziei. Versurile sunt sobre, descriptive, cu trimiteri într-o lume plină de zei și de mituri stinse. Iată această Fugă de centauri : „Coboară povârnișul, cu coamele în vânt, Centaurii. Văzduhul prin văi prelung răsună De sgomotul copitei lovite de pământ. Dar neamul, isgonitul, în herghelii s’adună – Își potolește goana pe țărmul nalt și frânt, Privind la valul mării rostogolit pe dună. Poseidon doar mai este pe mări nemuritor, Din nai de mult nu cântă Satirul pe câmpie Și Nimfa n’o mai afli în ape de izvor. Se risipiră zeii. Dar groaznic azi învie În cele două piepturi al morții crud fior, Și spaima-i biciuiește prin liniștea pustie. Pe stânca goală vine un tropot neînfrânt, Cu umbra se întinde și-i crește înserarea... Nebuni își încordează puternicul avânt Centaurii – Se ‘nalță, ieșind din lună ‘n zarea Apusului, vestindu-i și veșnicul mormânt, Un armăsar, întâiul, tăindu-le cărarea.” Ajuns la Verona, poetul admiră bolțile unui castel care ascund secretul unei tragedii cumplite, reprezentate pe o frescă domina- tă ea însăși de mistere. Pillat, degustător de artă, o transpune ( Gemenii ) în versuri fumurii cu vagi imagini copiate din reper- toriul unui parnasianism aflat la granița cu romantismul deja obosit („stâlpi de umbră”, „arcuri de lumină”, „nori ce trec în fâșii pe șesuri”, „cruzimea ereților de pradă”): „Trei bolți cu stâlpi de umbră și arcuri de lumină Prin care vezi cum norii trec în fâșii pe șesuri Ce pier și ele ‘n zare, încât nu știi la urmă De unde ‘ncepe zarea și cerul dus de vânturi... Iar pe câmpii vârtejul premergător furtunii. Dar răzemați de umbră se nasc ciudat deodată, În ochi purtând cruzimea ereților de pradă, Cu fruntea ‘ntunecată de-aceeași presimțire, Doi tineri foarte palizi în purpura domniei, Așa la fel că-ți vine să crezi că nu-i putință, Că nu sunt două fețe, ci-o singură făptură. Și te căznești zadarnic, să afli din privire Din ei cine-i ucisul, și cine-ucigătorul?” Universul imaginar al poetului evadează, apoi, spre nord („Spre Nord, Deliro, astăzi să ne cârmim visarea”), dorind să vadă fiorduri negre, ghețari ce coboară și plaiuri troienite , dar gândul lui fuge repede spre o Ion Pillat (I) Numărul 12 (410) / 2021 ■ 11 oază uitată în nisipurile roșii. O desenează în stilul Nopților lui Macedonski: „S-au stins frunziș și ape, dar straniu chiparoșii Cu stâlpii lor de taină, ei singuri, au rămas. Și de apune luna de sânge pe Hedjas, Călătorind, hagiii, cu caravana ‘n zare, Se ‘ntreabă plini de grijă ce Mekă nouă-apare – Și văd, cum se închină cu palma la pământ, Tăcute minarete în legănări de vânt.” Influența lui Macedonski se vede și în alte poeme ca, de pildă, în Noapte păgână , în care sunt notate, după cum sună un fragment de vers din poetul nopților , „noioane de veacuri păgânești”. În termenii visătorului ucenic, este vorba de „heraldice visuri stranii”, adică de curcubee boreale . Imaginația sare apoi spre stâncile coralifere din apele tropicale și, de aici, spre Meka, Medina, Misorul și Memfis. Apar în această reverie rătăcitoare și Astarteea („zeița visărilor ce mint”), dafinii din Corint, apoi Bizanțul, Thracia, Pompei... Reveria livrescă se încheie cu imaginea lui Christ pe cruce. Poetul culege, în această vastă panoramă, imaginile miraculoase ale trecutului maiestuos, dar și pe cel care își asumă suferințele lumii: „E vis sau nebunie? dar Christ nu e pe cruce, Ci eu mă văd eu însumi de cuie răstignit... Și luna suie cerul și vine și se duce Prin zări de întuneric... Tăcere... Am murit? De veacuri stau de strajă pe cruce pironit Și nimbul nemuririi pe fruntea mea străluce.” Sunt teme și simboluri literare curente pe care Pillat le rescrie în stilul lui împodobit și fluent, de multe ori voit exotic. Împreună cu Horia Furtună compune, de exemplu, o Ultimă fugă (fragment dintr-un poem aban- donat – Sfârșitul pământului ), în care evocă lumea fabuloasă a păsărilor și plantelor din anticamera unei vaste eschatologii livrești. Gustul pentru asemenea panorame fabu- loase, exotice, îi vine lui Pillat din lecturile În Orient Expres, februarie, 1934 EUGEN SIMION 12 ■ Numărul 12 (410) / 2021 sale romantice, iar limbajul bogat și smălțuit al versurilor este preluat de la Gauthier și Macedonski, poeți, amândoi, ai sclipitorului Ultima fugă este o arcă biblică în care s-au re- fugiat sicomorii, cormoranii, goelanzii, vulturii pleșuvi, ereții, gipaeții și condorii, ibișii roșii și flamanzii trandafirii , apoi elefanții , panterele etc. Pe toate aceste creații superbe ale lumii le așteaptă „valul prăbușitelor pustietăți”, adică deșertăciunea eminesciană: „Zei, altare se afundă. Toți Cezarii și toți Porii, Sub aureola verde ce le-o lasă madreporii, Dorm tot una cu nisipul risipiți prin ocean. Peste dânșii hipocampii și delfinii fug. În van Gârbovită se trudește pretutindeni, cariatida, Din sargase să ridice în spre soare Atlantida – Niciodată! strigă lumii corbii morții, legendari.” Aceste fresce romantic-parnasiene, lucra- te în stilul unui clasicism livresc și decorativ, cu o sensibilitate ce se împarte, egal, spre mai multe spații imaginare, impun deja un poet notabil, dar nu încă un poet original. Exceptând peisajele incipiente (am citat câteva), în care reținem tonul unei elegii încântătoare, celelalte poeme tratează în cea mai mare parte motive scoase din cărțile de poezie. Pillat le reia și le dă un cadru și o anumită identitate: Amăgiri și Eternități de-o clipă , din aceeași fază de creație (faza de formare și de copiere a maeștrilor). Eternități de-o clipă continuă această călă- torie în geografia artelor, cum ar fi Fresca din Orivetto, Sonete corientiene , urmate de Sonete pariziene, Ecouri marine, Cântecele stepei etc., în care apar, tot mai insistent, figurile poetice ale simbolismului: tristețea provocată de o iubire pierdută, poezia cre- pusculului în tonuri și culori verlainiene, o anumită fascinație – nouă la el – pentru mitologia mării, în fine, un interes sporit pentru peisajul urban și o prezență mai puternică a elementelor subiective. Pillat n-a părăsit cu totul temele parnasiene cu acumulări de detalii trecute prin cultură, n-a abandonat nici plăcerea pentru arheologia artei și pentru călătoriile romantice livrești. Un poem notabil care evocă mai concentrat un simbol al trecutului este Thula : „Prin cleștarul apei limpezi, când amurgul o desfide, Cresc din adâncimea umbrei turle nalte de mărgean. Un oraș-nălucă doarme ancorat în ocean Pe limanul madreporic al apusei Atlantide. Sub eflorescenta algei cu mișcare de reptil, Reapare amăgirea unui Thule singuratic: Thule, unde visul nordic adumbrise visul atic, Când Tristan visa alături de Endimion copil. Ce pescuitor de doruri scufundate și de scule, Renăscut din spuma mării printre jocuri de delfin, Suflete, îți va aduce din vânatul lui marin, Irizată de talazuri, cupa regelui din Thule?...” Un alt poem ( Departe ) pare compus, dimpotrivă, de un Minulescu mai sobru, cu mai puțină dinamică a fantasmelor mării: „Departe, undeva, sunt porturi ce așteaptă... Pe mări, ca păsări albe corăbii se îndreaptă. Pe țărmuri, undeva, se ‘nalță palmierii... Se ‘naripează pânza în vântul primăverii. La Poluri, undeva, ghiețari sunt și morene... Ce vise chiamă sborul corsarelor carene?” Prudent, netulburat prea mult afectiv, obiectiv – cum am văzut că vrea să fie Pillat Ion Pillat (I) Numărul 12 (410) / 2021 ■ 13 atunci când descrie miracolul lumii –, începe acum (în Amăgiri ) să comunice la persoana întâi singular. În versuri apare mai des sen- timentul unei iubiri tainice și, odată cu el, dorința de a-și găsi o formă nouă în existența sa. În existență sau în artă?: „O, Doamne, sparge-mi lutul și dă-mi o formă nouă”. Forma nouă în poezie se afirmă pregnant în volumul Pe Argeș în sus , capodopera, indiscutabil, a lui Pillat. Semne de înnoire, încă timide, apar însă și în Grădina dintre ziduri , fără să fie vorba însă de o ruptură în raport cu versurile anterioare. Poetul nu cunoaște asemenea schimbări violente, el evoluează lent, organic și, la drept vorbind, nu pierde nimic din ceea ce a cucerit. Parnasianismul lui simbolizant trece gradual de la un volum la altul și, ca firele de o anumită nuanță din țesătura veche, mo- tivele, fantasmele, simbolurile reapar, în alte proporții, în țesătura nouă. Grădina dintre ziduri (1919), volumul despre care autorul mărturisește că i-a fixat definitiv stilul, limi- tează – este adevărat – călătoria și arheologia (semnele trecutului), dar duce mai departe poezia parcurilor simboliste și, odată cu ea, ceea ce poetul numește „tălmăcirea trecutului în surdină”. Prin parcul „năpădit de ierburi rele” trece singur și trist Zeul Toamnei care cântă, mitologic, din flaut. La sunetele flautului sunt sensibile și elementele cosmice: „Și soarele se stinse prin frunzare Pălind încet cu galbenă lumină Când cerul își cocli în zări arama...” O baladă – în aceste versuri verlainiene – este dedicată unei toamne traduse mitologic. Pan suflă din trestie, frunzele în- gălbenite cad, în grădină înflorește pacea și sufletul poetului este bolnav nu se știe de ce. Evident, de tristețea lu- crurilor ce pier, motiv simbolist frecvent: „Pierdută e a verii frenezie, Dus, Pan suflând în trestie de nai. De-acum să sune dulcea melodie A toamnei... Tristă inimă, ce n’ai Iubitele pe care le visai, Privește cum apare de senină, Prin seara ‘n care ninge aur fin De foi îngălbenite de lumină Cu ușurința unui sbor divin, Uitarea ce durerile alină.” [...] „O, toamnă, fie voia ta regină! Tu care faci din trandafir un spirit EUGEN SIMION 14 ■ Numărul 12 (410) / 2021 Tu, ce pe codri de-aur prinzi rugină, Tu, ce-ai sădit alături de suspin Uitarea ce durerile alină.” În această simbolistică intelectualizată a toamnei apar și alte personaje cu virtuți pre- monitorii, cum ar fi Satan și, la polul opus, o zeiță goală botticelliană. Cel dintâi, geniu cum se știe al răului, se întrupează din flăcări și, la o mișcare de deget, sparge cerul și spulberă splendorile grădinii. Zeița botticelliană, născu- tă poetic „din suspinele de dor ale Primăverii”, împrăștie polen, prihană și iubire, într-o țară slujită de îngeri și dedicată plăcerii ( Satan ). O manieră complicată, cam artificioasă, abuziv livrescă, de a sugera o viziune demonică în dialectica anotimpurilor... Apare, în alt poem, și Narcis care cercetează apele tăcerii și nu vede în ele decât umbra umbrei sale. Parabolă previzibilă, ilustrare modestă liric a unui mit. Înmulțite, repetate, asemenea transfigurări lasă o impresie de monotonie, manierism și prețiozitate. Mai reușită este mica parabolă Trei îngeri , un exercițiu de finețe lirică de o puritate ce precede pe Blaga din primele lui poeme. Un joc cu inefabile sublimități: „Trei îngeri sboară ‘n asfințit. Doi tac și unul a grăit: E liniștea atât de mare... Aud cum se deschide-o floare. Trei îngeri sboară ‘n asfințit. Doi tac și unul a șoptit: E liniștea atât de sfântă... Aud cum stelele își cântă. Trei îngeri sboară ‘n asfințit. Toți tac și unul s’a gândit: Ce sgomote înfricoșate... Aud o inimă cum bate.” ■ Ion Pillat la Paris, în perioada studenției Numărul 12 (410) / 2021 ■ 15 Transumanismul este un efect secundar al accelerării galopante a evoluției tehnologiei și științei iar beneficiile pe care pretinde a le aduce trebuie puse în discuție cu atât mai mult cu cât însuși beneficiarul acestor ameliorări urmează să intre într-o nouă paradigmă, unde, inevitabil, va căpăta o nouă identitate. Homo sapiens se află în fața unui semn de întrebare în fața căruia nu poate să mai aștepte. Cuvinte-cheie: transumanism, cibernetică, identitate, genetică Transhumanism is a side effect of the rapid acceleration of the evolution of technology and science and the benefits it claims to bring must be questioned all the more as the very beneficiary of these improvements is to enter a new paradigm, where it will inevitably gain a new identity. Homo sapiens is facing a question mark in front of which it can no longer wait. Keywords: transhumanism, cybernetics, identity, genetics Le transhumanisme est en marche MADELEINE ESCUDIER Penser l'Europe Abstr ac t A ce jour, les avancées technologiques tendant à la compréhension globale du corps et du cerveau humains sont fulgu- rantes. Les analyses et applications dans ce domaine seraient en passe de modifier l’être humain issu d’une lente progres- sion de plusieurs millions d’années. L’emballement actuel des technologies nous fait entrevoir une emprise de plus en plus prégnante sur l’humain mettant en cause l’Homo Sapiens en tant que tel par le biais d’une évolution non natu- relle, à savoir par sa transformation en «Transhumain» ou autrement dit en «Homme augmenté». En premier lieu, il nous faut dérouler brièvement l’historique du courant transhumaniste, puis indiquer les MADELEINE ESCUDIER 16 ■ Numărul 12 (410) / 2021 caractéristiques du transhumain, enfin évo- quer les problèmes générés par ce concept. Qu’ est-ce que le « Transhumain» ou l’«Homme augmenté»? Un peu d’histoire: Ce terme «transhu- manisme» fut émis dans les années 1950 par un biologiste de renom, Julian Huxley, qui fut le premier Directeur Général de l’UNESCO. Selon celui-ci, « l’homme est arrivé au bout des possibilités léguées par la nature. Si la vie a pu se développer grâce à l’information contenue dans les molécules d’ADN qui mémorisent le programme interne à chaque espèce , sa continuation n’existe que par sa capacité à innover, à transgresser» Il conclut: « L’espèce humaine se tiendra au seuil d’une nouvelle existence dissemblable de la nôtre» Partisan de l’eugénisme, il estime que l’éducation, la science, les moyens tech- nologiques permettront de démultiplier les performances physiques et mentales... et même de repousser la mort de façon illimitée. Ainsi, Julian Huxley est-il l’initiateur du courant transhumaniste dont l’ampleur est mondiale et qui donne lieu à des études et expériences acharnées entre scientifiques. Convergent dans ce cadre plusieurs disci- plines telles que les nanotechnologies, les biotechnologies, l’informatique, les sciences cognitives. Le financement de ces travaux est assuré par des personnalités pour la plupart amé- ricaines riches et influentes. Dans ce but, elles mobilisent des cerveaux parmi les plus brillants de la planète. Les projets foisonnent dans la Singularity University, située dans la Silicon Valley. Ces capitaines mondiaux de la technologie nous sont connus, tels que Larry Page, cofondateur de Google, Mark Zuckerberg de Facebook- Metavers, Peter Thiel, cofondateur de Paypal, Jeff Bezos d’ Amazone,Elon Musk, PDG de Space X, de Tesla, de Neuralink dont les « premiers essais sur l’ être humain Le transhumanisme est en marche Numărul 12 (410) / 2021 ■ 17 commenceront en 2022». De son côté, Google à Mountain View (Californie) a fondé ALPHABET en 2015, rassemblant sous son égide des entreprises dont deux sont intitulées «X» et «Calico».Elles ont pour objet de se consacrer à la santé, à la lutte contre le vieillissement,la finalité étant pour certains dirigeants de «Tuer la mort». A noter que le monde chinois bien que plus discret n’est pas en reste dans ce domaine de transformation de l’être humain. Remarque: l’«homme augmenté» ou « transhumain» n’ est pas l’ homme «ré- paré». Celui-là nous est familier. Son but est de suppléer à nos déficiences cérébrales et physiques. Sa fonction est de nous soulager, non de nous modifier. Il s’agit le plus sou- vent d’appareils intégrés communément à notre corps: implants, greffons, prothèses diverses, à savoir prothèses de hanche, de genou ... D’autres particulièrement perfor- mants, moins connus du public, permettent de commander par la pensée à notre corps. C’est ainsi qu’à Sao Paulo, au Brésil, un jeune paraplégique a donné le coup d’envoi du ballon de la Coupe du Monde de foot- ball en 2014 alors qu’il était en fauteuil roulant et inerte de ses membres. Ce fut rendu possible grâce à un exosquelette qui enveloppait son corps telle une carapace. Il a suffi à cet handicapé d’imaginer son geste pour que celui-ci s’accomplisse. Comment? Sur la tête un casque bourré de capteurs enregistrant les influx électriques de ses neurones tandis qu’un ordinateur placé dans son sac à dos transmettait ces courants en code informatique à l’exosquelette. Ce processus est parallèle à celui du cerveau qui envoie des ondes à nos centres nerveux (moelle épinière,nerfs...) pour commander nos mouvements. 1 Cyber vient du grec = gouverner. Science étudiant les processus de commande,de contrôle et de communication chez les êtres imbriq